O
cunosc pe
Laura Bretan de câțiva ani buni. Mai bine zis de când a fost
sabotată la
Eurovision de doi simpatizanți
elghebetiști (2019).
Nu pentru că nu are voce! Căci are cât tot bătrânul continent! Ci pentru
simplul motiv că e creștină. Practicantă. Iubitoare de Dumnezeu cu motoarele la
maxim. Uneori îi spun
„Zâmbăreața”. Pentru că Laura zâmbește continuu.
Nu am văzut-o niciodată cu fața posomorâtă. U am văzut-o pesimistă. Nu am
văzut- scăpând vreo vorbă mai colorată! Am văzut încrederea ei în Domnul
Hristos, pasiunea ei pentru a cânta spre slava Dumnezeului Cel Sfânt, iubirea
ei față de semeni. Da, Laura vrea să câștige oamenii pentru Isus cu vocea ei. E
scop declarat. Întotdeauna a avut o doză uriașă de respect, smerenie, bunătate.
Da, farmecul unui om e bunătatea lui! Am discutat în diferite rânduri, ne-am
încurajat reciproc. Are și darul aceasta: să încurajeze! Am auzit-o live
cântând prin biserici, pe stadioane, în săli uriașe de teatru, de cultură, de
sport, în aer liber. Undeva în Moldova am fost împreună la o evanghelizare pe
un islaz! Pe miriște! Asta în timp ce grupul se odihnea după mai multe zile de
turneu greu! Am fost alături de ea chiar pe platoul de televiziune. Deci, nu mi
se poate reproșa că nu o cunosc!
Ceea
ce m-a șocat la Laura Bretan este însă un eseu al acesteia, pe care l-a scris pentru
Facultatea pe care o urmează - Vocal Performance la University of Illinois.
Eseul lei a fost o oportunitate uriașă pentru ea, sau pentru colegii săi, să
vorbească deschis despre identitatea de sine! Pe scurt ar suna așa: „cine ești Laura Bretan?” Pornind de la opt întrebări provocatoare „Cultural Identity
Self-Reflection”-ul Laurei devine un model pentru toți românii din
Diaspora. Și nu numai. Când l-am citit, emoționat, am lăcrimat și m-am gândit:
De zeci de ani am colindat diaspora românească, de la Pacific la Ecuator și
până-n Scandinavia, și am auzit atât de des lamentații și critici despre
România, înjurături ori nerecunoștință, lipsă de respect față de patria mama!
Am întâlnit cazuri în care românilor le erau rușine cu identitatea lor, cu
pământul lor, cu moșii lor! Cel mai dureros este atunci când face asta cineva
care pe aici avut o urmă ștearsă. Ei bine, spre deosebire de astfel de
confrați, Laura Bretan nu se rușinează cu sângele de româncă! Măcar că e
născută în USA, că a crescut în cultura de acolo, că vine în România decât în
scurte vizite, și acelea mai mereu în scop profesional! Da, o fată de pe
malurile Michigan Lake, poartă cu mândrie ia națională, graiul,
și identitatea din America de Nord până în estul Asiei! De curând ne-a făcut
cinste intonând imnuri creștine (se putea altfel?) la Biserica Yoido din
Seul, cea mai mare biserică evanghelică din lume! (Are o jumătate de milion
de membri!)
Și
totuși, hai să facem un mic efort ca să o cunoaștem pe adevărata Laura Bretan!
Dau citire eseului său:
„M-am născut
în marele oraș Chicago, unde vântul bate mereu și în fiecare an turnurile mari
și strălucitoare par să devină din ce în ce mai înalte. De la plimbările pe
malurile înghețate ale lacului Michigan, la publicul zgomotos din United Center
Arena, și chiar până la delicioșii hot dogi cu carne de vită în stil
Chicago, Chicago este casa mea. Mi se aduce aminte de asta de fiecare dată când
mă întorc în Europa. Poate te întrebi de ce? Pentru că a fost nevoie de o
familie dedicată de imigranți români pentru a ajunge aici, în locul în care mă
aflu astăzi.
În iunie
1991, o familie formată din zece copii români și mama lor au pășit pentru prima
dată pe pământ american. Cu puținele bunuri pe care le luaseră din viața pe
care o lăsaseră în urmă, împachetate în valize și cu pașapoartele în mâinile
tremurânde, s-au întins să-și îmbrățișeze tatăl și cei patru frați mai mari.
Trecuseră trei ani de când se văzuseră ultima dată și se vedea că lacrimile
începeau să le umple ochii obosiți și strălucitori. Mama mea era printre cei
zece, a șasea din grup. Cu părul lung, prins la spate, ochii căprui și pielea
măslinie, a pășit într-o lume plină de noi oportunități și spre o viață pe care
în sfârșit putea să și-o clădească. Tatăl meu, pe de altă parte, a scăpat din
mâinile regimului comunist. Deși revoluția începuse deja în România, efectele
domniei lui Ceaușescu încă mai persistau în mass-media și bântuiau străzile din
jur. A fugit în Franța și, după câteva luni, s-a îmbarcat pe un vas spre
Canada, apoi a ajuns cumva aici. În America.
Când
călătoresc, de obicei sunt întrebată cine sunt și, firește, le spun mereu
oamenilor că sunt doar o fată de 23 de ani din Chicago, născută într-o familie
de imigranți români-americani. Identitatea mea românească este o parte
centrală a ceea ce sunt și a cine sunt. O simt când comunic cu bunica
mea, Mica, o simt în aroma care vine din bucătărie la ora cinei și chiar în
notele vechilor imnuri tradiționale cântate la biserică. Cu toate acestea,
identitatea mea de americană este la fel de intrinsecă; m-am născut în America,
am crescut aici, am fost educată aici și mentalitatea americană este cea pe
care o port cu mândrie oriunde merg.
Dintre toate
aspectele identității mele, cel mai important pentru mine este credința mea.
M-am născut într-o comunitate penticostală românească foarte unită, unde mi-am
dezvoltat pentru prima dată dragostea pentru Dumnezeu și înțelegerea muzicii.
Am debutat ca muzician la vârsta de patru ani, cu prima mea apariție pe scenă,
și îmi amintesc foarte clar acel moment. A fost la concertul nostru anual de Crăciun,
unde am cântat pentru prima dată și am decis că voi deveni o cântăreață
faimoasă când voi crește. Bunicul meu a fost cel care m-a încurajat să particip
la audițiile pentru „Românii au talent” când aveam treisprezece ani,
fără să știe că într-o zi voi câștiga! A murit cu puțin timp înainte să apuc să
cânt pe scena de la „America are talent”, dar perseverența lui mi-a
arătat că este cu adevărat posibil să-ți îndeplinești visele; viața lui a fost
o mărturie în acest sens.
Experții spun
că cele mai profunde legături se pot crea în jurul unei mese simple: prin
stomac se poate ajunge la inima celuilalt. Una dintre cele mai simple, dar și
cele mai puternice legături pe care le am cu originile mele românești este
mâncarea. Acasă, mâncăm mâncare românească – sarmale, salată de vinete, slănină
etc. – toate sunt mâncăruri tradiționale pe care le putem găti acasă. Chiar și
la biserică, toate mamele românce se adună la unele ocazii speciale și își
dedică timpul pentru a coace unele dintre deliciile preferate ale membrilor:
gogoși, langoși, creme, tiramisu și altele. Mai târziu, noi, ca și comunitate,
ne adunăm pentru a ne închina, cântăm cântece îmbogățite cu cuvinte luate din
evangheliile sacre și ne bucurăm de gustul delicat al produselor de casă. Aceste
practici m-au modelat cu adevărat în credința și cultura mea cu mult înainte de
a descoperi lumea exterioară.
Deci, care
este morala poveștii? Ei bine, noi, americanii, provenim cu toții de
undeva. În fiecare zi mă uit în jur și admir toate culorile care mă
înconjoară; adică oameni cu origini și culturi diferite, oameni care vorbesc
limbi diferite și gătesc mâncăruri diferite de cele pe care le gătește de
obicei mama mea. Cât de frumos este să putem experimenta și vedea aceste
diferențe culturale care ne dau un sentiment de identitate personală și de a-i
înțelege pe ceilalți?
Cultura
românească nu este prea răspândită în Statele Unite. Uneori m-am simțit
izolată, diferită, ca o străină, din cauza preferințelor mele muzicale, a
devotamentului religios și a tradițiilor de familie care nu corespund
așteptărilor culturii dominante. Totuși, asta înseamnă și că îmi
păstrez identitatea. Ca studentă universitară de origine română din
prima generație de imigranți, credința mea profund înrădăcinată și dragostea
mea pentru operă nu numai că au creat o punte unică între cele două lumi ale mele,
ci și între lumile spectatorilor și comunitățile care ascultă muzica mea. Modul
meu foarte american de a vorbi limba română, felul în care mă prezint
pe scenă, melodiile pe care aleg să le interpretez, toate sunt o
reflecție a amestecului cultural al identității mele și a experiențelor mele
personale și unice.
Armonia pe
care o simt când lumile mele se intersectează este momentul în care mă simt cel
mai acasă. Amestecul interesant dintre interpretarea piesei „O mio babbino
caro” de Giacomo Puccini și profunzimea emoției provenite din credința mea
penticostală îmi permite să spun cu încredere lumii cine sunt. Cu toate
acestea, uneori, echilibrarea celor două culturi poate fi dificilă din cauza
așteptărilor pe care fiecare dintre acestea le are de la mine. Navigarea
printre criticile din lumea experților în operă și ale criticilor foarte
tradiționali care îmi spun că nu sunt suficient de bună poate fi uneori
epuizantă. Acestea fiind spuse, a da dovadă de reziliență și adaptabilitate
este o parte importantă a poveștii părinților mei; prin urmare, și eu voi
depăși aceste dificultăți. Port această poveste cu mine și voi fi o sursă de
inspirație pentru generația viitoare!”
România
este o dragoste din care se poate muri, spunea domnul Liiceanu. Și nu e
utopie. E pur adevăr!
Felicitări
Laura Bretan! Să porți cu mândrie mai departe crucea lui Hristos și
ia românească! Și să contaminezi cât mai mulți semeni cu virusul tău! Și
vorba Eclesiastului: „Hainele să-ți fie albe în orice vreme și untdelemnul
să nu-ți lipsească de pe cap” (9:8).
Nicolae.Geantă
.png)
.jpg)
