Aseară, la biserică, spuneam fraților că David și-a trimis tinerii la Nabal să ceară ceva de mâncare, însă bogatul cel rău i-a scos în șuturi pe poartă. El n-a văzut în ei decât niște cerșetori răzvrătiți. Dar Abigail, soția lui Nabal, le-a dus pe furiș mâncare din belșug. Ea nu văzuse niște cerșetori obraznici, ci niște flămânzi care aveau nevoie de milă. Și Nabal și Abigail au văzut aceeași zdrențuiți cu ochii. Dar cu inima au văzut diferit.
Noi când vedem un cerșetor inima ne împinge să băgăm mâna în buzunar sau să trecem nepăsători pe alături. Asemeni preotului, levitului ori bunului samaritean față de căzutul dintre tâlhari. "Ăsta e șmecher", sau "demn de milă", ne spune inima. Și mai departe o ascultăm. Ochiul vede numai ce inima îi spune!
Vedem cu toții ispitele, sărăcia, persecuțiile, ravagiile păcatelor, nevoia de evanghelizare sau de sfințenie. Numai că intervenim sau ocolim în funcție de ce ne dictează inima. Ochii văd vagabonzi, prostituate, bețivi, sectari. Dar inima e cea care așează etichete.
Iubirea sau nepăsarea nu e văzută prin ochi. Ei pot fi buni, însă inima poate să greșească! Fariseii vedeau un ipocrit în Domnul Isus. Evreii de rând vedeau pe Mesia. Isus era același, inimile vedeau esențialul separat.
"Ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi. Doar cu inima poți vedea cu adevărat", am concluzionat asistenței ce priveau aseară cuminți... Dumneata mai crezi că ochii te înșeală?
Nu ochii au nevoie de lentile de contact! Ci inima de-un transplant de iubire...
Nicolae.Geantă
