de Florin Ianovici
Nu ştiu cât de mult contează ceea ce voi scrie. În sensul că nu voi fi obiectiv.
Îl preţuiesc pe Vladimir, ca predicator. Îl iubesc ca suflet. Lăngă el nu poţi dormi. Ori pleci, ori rămâi şi arzi consumându-te ca o lumănare!
Şi-a făcut cruce! E vinovat! La fel de mult suntem noi toţi! Cruce şi-a făcut mai de mult. De pe vremea cănd pleca nemăncat şi blamat de pe la casele de cultură unde predica de dorul lui Dumnezeu şi de dragul de a vedea păcătoşii mântuiţi.
E vinovat! La fel de mult ca noi toţi care L-am desacralizat pe Dumnezeu. Un Dumnezeu fără poezie e un Dumnezeu amorf. L-am cuantificat, căntărit şi categorisit pe Dumnezeu. Ca să încapă în bisericile noastre! În felul în care vrem noi.
Măreţie! Iată ce este Dumnezeu.
Eu acesta am simţit în predica lui Vladimir.Măreţia unui Dumnezeu care nu poate fi confiscat.Îmi vine să mănănc din acest Dumnezeu.Şi nu mă mai satur.De multe ori îmi vine să strig tinei,lutului: dă-te jos de pe mine şi lasă-mă să zbor!
De ceva vreme ne cunoaştem.Ne-am apropiat.Iată ceva ce vreau să ştiţi: tot timpul petrecut împreună am discutat, am plănuit şi ne-am rugat pentru a face lucrarea lui Dumnezeu.Nu l-am auzit vorbind de rău pe cineva.L-am văzut rănit, îndurerat.Neânţeles de atâtea ori.Dar vertical, serios şi cu inimă largă pentru oameni.
Nu sunt obiectiv. Pentru că nimeni nu este. E o poveste frumoasă, un cuvănt isteţ...şi atăt. Obiectiv este tonomatul, calculatorul şi portofelul. Dacă îl ai.
Eu sunt om.Dragostea acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul!
Nu scriu ca să îl apăr.Slujba aceasta o face Dumnezeu. Nu scriu fiindcă îi sunt prieten. Pentru că prietenia nu se zideşte pe vorbe.
Scriu pentru că mă doare. Scriu de dragul măreţiei lui Dumnezeu! Scriu pentru că eu cred în voi! În cei ce citiţi.Şi ştiu că voi veţi înţelege! Dincolo de cele văzute.Ce mare eşti Tu, Dumnezeule!
ProSefora
youtube
vineri, 30 septembrie 2011
Teste iniţiale sau joaca de-a examinarea
Testele iniţiale pe care elevii le-au susţinut în această toamnă, au dat şcoala românească peste cap. De 3 săptămâni, atât profii cât şi elevii sunt cu nervii la pământ. Primii pentru că susţin nişte teste pentru care nu au nici un chef, şi prin urmare nu depun nici un interes, următorii, dascălii, pentru că Ministerul Educaţiei le-a mai pus o bilă de ocnaş la picior. (Asta după ce Guvernul le-a tăiat un an întreg câte 25 % din salariu, apoi siliţi de FMI să înceteze poprirea, printr-un hârşîit din pix, un "băiat dăştept" de prin minister a făcut ingineria financiară ce-a ajutat Guvernul să oprească iarăşi cei 25 %.: a tăiat salariile. Prin urmare, şi sporurile. Prin urmare, s-a ajuns la dimminuare veche de 25 %. Însă acum legală, nu mai apare pe şatul de plată!).
Spun că a fost bătaie de joc pentru că elevii au obţinut note extraordinar de proaste. Care, paradoxal sunt nepermis de comunicat. Numai elevul personal trebuie s-o ştie. Şi..., ministerul!
Am cosntatat la aceste teste că mai toate disciplinele au avut ca cerinţă şi întocmirea unui text/eseu, unde liceenii trebuiau să scrie liber. Cu propia lor minte. Dar cu nişte cuvinte propuse de test. Dacă la grile, generaţia copy-paste a "copiat de-a rupt", (fie că i-au lăsat profii, fie că nu i-au văzut?!), şi au făcut în linie aceleaşi gafe sau nu, la eseu a fost "jale mare". Tinerii care stau ore întregi pe facebook, nu ştiu să socializeze nici face off, şi nici în scris! Dacă au scris perle sau tâmpenii de zile mari, apăi aici au fost întâlnite!
Mulţi dintre tineri au persiflat testarea iniţială: "dacă nu se trec notele, nu ne interesează".
Mă întreb retoric, Ministerul ce-a vrut să facă prin acest test? Să streseze şcoala, să pună profesorii să plătească sute de xeroxuri din propriul buzunar (fiecare profesor trebuia să-şi întocmească teste pentru toţi elevii; unii au câte 18 clase...), să întocmească centralizatoare pe care oricum nimeni nu le citeşte, să bulverseze programa pentru Semestrul I...? Sau să-şi dovedească încă odată (oare mai era nevoie?) incompetenţa? Sau poate a vrut să arate cine e stăpânul...
Numai că ceea ce nu vor să înţeleagă stimabilii, este că la aşa minister, aşa şcoală... Slabi, şi unii şi alţii. Fiindcă, spune Eclesiastul: "cine aleargă după nimicuri va avea belşug de sărăcie".
Spun că a fost bătaie de joc pentru că elevii au obţinut note extraordinar de proaste. Care, paradoxal sunt nepermis de comunicat. Numai elevul personal trebuie s-o ştie. Şi..., ministerul!
Am cosntatat la aceste teste că mai toate disciplinele au avut ca cerinţă şi întocmirea unui text/eseu, unde liceenii trebuiau să scrie liber. Cu propia lor minte. Dar cu nişte cuvinte propuse de test. Dacă la grile, generaţia copy-paste a "copiat de-a rupt", (fie că i-au lăsat profii, fie că nu i-au văzut?!), şi au făcut în linie aceleaşi gafe sau nu, la eseu a fost "jale mare". Tinerii care stau ore întregi pe facebook, nu ştiu să socializeze nici face off, şi nici în scris! Dacă au scris perle sau tâmpenii de zile mari, apăi aici au fost întâlnite!
Mulţi dintre tineri au persiflat testarea iniţială: "dacă nu se trec notele, nu ne interesează".
Mă întreb retoric, Ministerul ce-a vrut să facă prin acest test? Să streseze şcoala, să pună profesorii să plătească sute de xeroxuri din propriul buzunar (fiecare profesor trebuia să-şi întocmească teste pentru toţi elevii; unii au câte 18 clase...), să întocmească centralizatoare pe care oricum nimeni nu le citeşte, să bulverseze programa pentru Semestrul I...? Sau să-şi dovedească încă odată (oare mai era nevoie?) incompetenţa? Sau poate a vrut să arate cine e stăpânul...
Numai că ceea ce nu vor să înţeleagă stimabilii, este că la aşa minister, aşa şcoală... Slabi, şi unii şi alţii. Fiindcă, spune Eclesiastul: "cine aleargă după nimicuri va avea belşug de sărăcie".
Psihologia imnului național
de Andrei Pleşu
„Deşteaptă-te române!“ şi-a avut vremea şi rostul lui. De necontestat. S-a cîntat, mobilizator, la 1848, la 1877, în timpul celor două războaie mondiale, la Braşov în 1987 şi la Revoluţie, în decembrie 1989. Nu se pune problema să uităm melodia, vorbele şi istoria lor. Cu atît mai puţin să le batjocorim. Dar avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec. Este el funcţional în această calitate? Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cîntă şi care îl ascultă? Şi în ce măsură este el, astăzi, reprezentativ pentru ţară? Răspunsul meu este negativ. Sînt de părere că textul imnului nostru este vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru.
Nu pledez pentru tonul triumfalist, pentru optimismul factice al versiunilor ideologice de dinainte de 1989. Dar e un fapt că, imediat după 1948, am avut o evoluţie tristă susţinută de imnuri glorioase, în vreme ce acum, cînd ne străduim să evoluăm spre o lume mai bine aşezată, am decis să fredonăm, zilnic, un marş al dezastrului. Imnul dintre 1948 şi 1953 (pe versuri de Aurel Baranga) vorbea şi el de „cătuşe“, de stăvilare „putrede“, dar măcar le invoca la timpul trecut. Prevala îndemnul (ipocrit, desigur) la „unire, pace şi muncă“. Imnul de după 1953 (scris de Eugen Frunză şi Dan Deşliu) vorbea despre o patrie „puternică, liberă, pe soartă stăpînă“ şi despre un „jug al trecutului“ care a fost „zdrobit“. Nu mai vorbesc de „Trăiască Regele“, imnul instituit în 1884, în care România e zugrăvită ca un „rai vesel pămîntesc“.
Prin contrast, „Deşteaptă-te române!“ descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte“), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. În trei din cele patru strofe cîntate în mod oficial, cuvîntul „moarte“ e nelipsit. În celelalte strofe se enumeră, amar, „plăgi fatale“, „intrigă“, „viclene uneltiri“, „a pizmei răutate“, „un jug din seculi“ pe care îl purtăm „ca vitele“ şi alte asemenea orori, de care trebuie să scăpăm, „cu braţele armate“, „acum ori niciodată“. Mai aflăm, că nişte „cruzi“ vor să ne fure pînă şi limba. Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămînem „sclavi“ pe pămîntul propriu. Cine nu se conformează „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă“. Ni se sugerează şi un sumar, dar drastic program de politică externă: trebuie să strigăm „în lumea largă că Dunărea-i furată“ şi „să dăm dovezi la lume“ că ne tragem din romani. Textul merge pînă acolo încît ne cere să sărim asupra duşmanilor „ca lupii-n stîne“, metaforă stranie pentru un popor de ciobani mioritici, prieteni „tradiţionali“ ai mioarelor, şi nu ai devoratorilor lor…
Ei bine, vrem cu adevărat ca dispoziţia fiecărei zile a copiilor noştri să stea sub semnul acestei depresii naţionale? Să-i punem să cînte zilnic un imn al disperării mocnite, al unei mobilizări patetice „în ceasul al doisprezecelea“, al unui destin care seamănă cu iadul pe pămînt? Căci, deşi are aerul unui cîntec de goarnă care sună adunarea, imnul nostru pare, mai curînd, un mod de a conjura la supravieţuire un muribund. S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu în momentele de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu.
Nu pretind că asemenea imnuri, cu un pronunţat conţinut de obidă naţională, nu există şi în alte ţări.
Marseieza“ nu e nici ea o melodie campestră. Despre „trezire“ se vorbeşte şi în imnul Italiei, dar despre o trezire deja consumată, nu despre o trezire dorită patetic pentru o populaţie cataleptică. Din imnurile pe care le-am frunzărit, unul singur, cel al Slovaciei, cere un fulger providenţial care să trezească poporul adormit. În rest, avem de-a face, preponderent, cu texte tonice, încrezătoare, care respectă sensul originar al termenului „imn“: cîntec de laudă. Imnul german clamează dorinţa de „unitate, dreptate şi libertate“ a patriei (căreia i se urează o veşnică înflorire). Imnul maghiar e un fel de rugăciune către Dumnezeu (Doamne, binecuvîntează pe maghiari cu voie bună şi belşug…“) şi admite – lucru puţin obişnuit – că greutăţile istorice la care a fost supusă naţia se datorează propriilor păcate. (În paranteză fie spus, există o amuzantă asemănare între imnul maghiar şi cel românesc: amîndouă îl evocă pe Matei Corvin ca reper naţional…) În imnul norvegian sau în cel bulgar, se vorbeşte cu mîndrie despre frumuseţile pămîntului natal. Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. Asta într-o ţară preluată de curînd în Uniunea Europeană, al cărei imn e o odă închinată bucuriei. N-ar fi de dorit să mai domolim un pic apetenţa autohtonă pentru „jale“? Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină?
://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/psihologia-imnului-na-ional
„Deşteaptă-te române!“ şi-a avut vremea şi rostul lui. De necontestat. S-a cîntat, mobilizator, la 1848, la 1877, în timpul celor două războaie mondiale, la Braşov în 1987 şi la Revoluţie, în decembrie 1989. Nu se pune problema să uităm melodia, vorbele şi istoria lor. Cu atît mai puţin să le batjocorim. Dar avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec. Este el funcţional în această calitate? Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cîntă şi care îl ascultă? Şi în ce măsură este el, astăzi, reprezentativ pentru ţară? Răspunsul meu este negativ. Sînt de părere că textul imnului nostru este vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru.
Nu pledez pentru tonul triumfalist, pentru optimismul factice al versiunilor ideologice de dinainte de 1989. Dar e un fapt că, imediat după 1948, am avut o evoluţie tristă susţinută de imnuri glorioase, în vreme ce acum, cînd ne străduim să evoluăm spre o lume mai bine aşezată, am decis să fredonăm, zilnic, un marş al dezastrului. Imnul dintre 1948 şi 1953 (pe versuri de Aurel Baranga) vorbea şi el de „cătuşe“, de stăvilare „putrede“, dar măcar le invoca la timpul trecut. Prevala îndemnul (ipocrit, desigur) la „unire, pace şi muncă“. Imnul de după 1953 (scris de Eugen Frunză şi Dan Deşliu) vorbea despre o patrie „puternică, liberă, pe soartă stăpînă“ şi despre un „jug al trecutului“ care a fost „zdrobit“. Nu mai vorbesc de „Trăiască Regele“, imnul instituit în 1884, în care România e zugrăvită ca un „rai vesel pămîntesc“.
Prin contrast, „Deşteaptă-te române!“ descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte“), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. În trei din cele patru strofe cîntate în mod oficial, cuvîntul „moarte“ e nelipsit. În celelalte strofe se enumeră, amar, „plăgi fatale“, „intrigă“, „viclene uneltiri“, „a pizmei răutate“, „un jug din seculi“ pe care îl purtăm „ca vitele“ şi alte asemenea orori, de care trebuie să scăpăm, „cu braţele armate“, „acum ori niciodată“. Mai aflăm, că nişte „cruzi“ vor să ne fure pînă şi limba. Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămînem „sclavi“ pe pămîntul propriu. Cine nu se conformează „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă“. Ni se sugerează şi un sumar, dar drastic program de politică externă: trebuie să strigăm „în lumea largă că Dunărea-i furată“ şi „să dăm dovezi la lume“ că ne tragem din romani. Textul merge pînă acolo încît ne cere să sărim asupra duşmanilor „ca lupii-n stîne“, metaforă stranie pentru un popor de ciobani mioritici, prieteni „tradiţionali“ ai mioarelor, şi nu ai devoratorilor lor…
Ei bine, vrem cu adevărat ca dispoziţia fiecărei zile a copiilor noştri să stea sub semnul acestei depresii naţionale? Să-i punem să cînte zilnic un imn al disperării mocnite, al unei mobilizări patetice „în ceasul al doisprezecelea“, al unui destin care seamănă cu iadul pe pămînt? Căci, deşi are aerul unui cîntec de goarnă care sună adunarea, imnul nostru pare, mai curînd, un mod de a conjura la supravieţuire un muribund. S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu în momentele de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu.
Nu pretind că asemenea imnuri, cu un pronunţat conţinut de obidă naţională, nu există şi în alte ţări.
Marseieza“ nu e nici ea o melodie campestră. Despre „trezire“ se vorbeşte şi în imnul Italiei, dar despre o trezire deja consumată, nu despre o trezire dorită patetic pentru o populaţie cataleptică. Din imnurile pe care le-am frunzărit, unul singur, cel al Slovaciei, cere un fulger providenţial care să trezească poporul adormit. În rest, avem de-a face, preponderent, cu texte tonice, încrezătoare, care respectă sensul originar al termenului „imn“: cîntec de laudă. Imnul german clamează dorinţa de „unitate, dreptate şi libertate“ a patriei (căreia i se urează o veşnică înflorire). Imnul maghiar e un fel de rugăciune către Dumnezeu (Doamne, binecuvîntează pe maghiari cu voie bună şi belşug…“) şi admite – lucru puţin obişnuit – că greutăţile istorice la care a fost supusă naţia se datorează propriilor păcate. (În paranteză fie spus, există o amuzantă asemănare între imnul maghiar şi cel românesc: amîndouă îl evocă pe Matei Corvin ca reper naţional…) În imnul norvegian sau în cel bulgar, se vorbeşte cu mîndrie despre frumuseţile pămîntului natal. Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. Asta într-o ţară preluată de curînd în Uniunea Europeană, al cărei imn e o odă închinată bucuriei. N-ar fi de dorit să mai domolim un pic apetenţa autohtonă pentru „jale“? Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină?
://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/psihologia-imnului-na-ional
PS - (comentariile mele la acest text le VOI face mai târziu)
vineri, 23 septembrie 2011
Generatii in conflict
Pe tema aceasta a fost publicat in SUA luna trecuta studiul “Generations at Odds: The Millennial Generation and the Future of Gay and Lesbian Rights” (“Generatii in conflict – generatia mileniului nou si viitorul drepturilor homosexualilor si a lesbienelor.”) Are 28 de pagini si a fost intocmit si publicat de Public Religion Research Institute din Washington, DC. In engleza poate fi citit aici: http://publicreligion.org/research/2011/08/generations-at-odds/ sau aici: http://www.publicreligion.org/objects/uploads/71/PRRI_Report_on_Millennials_Religion__Gay_and_Lesbian_Issues_Survey.pdf (Va dam doua optiuni pentru ca unul dintre linkuri functioneaza doar intermitent)
Studiul defineste generatia noului mileniu (pentru care sociologii americani folosesc termenul “millennial generation”) persoanele intre 18 si 29 de ani, iar generatia in virsta persoanele peste 65 de ani. El pune in contrast pozitiile fata de drepturile homosexualilor a generatiei tinere (efectiv a nepotilor) si a generatiei in virsta (adica a bunicilor). Rezultatele sunt ingrijoratoare. 62% din tinerii americani sunt de acord cu casatoriile homosexuale, 69% sunt de acord sa li se permita homosexualilor sa adopte copii, 71% sunt pentru uniuni civile, si 79% favorizeaza legi care sa protejeze homosexualii de discriminare la locul de munca. In contrast, doar o treime din generatia in varsta favorizeaza astfel de drepturi pentru homosexuali. Surprinzator, 41% dintre tinerii neoprotestanti americani favorizeaza casatoriile homosexuale, in contrast cu doar 12% la neoprotestantii in varsta.
Frecventarea bisericii este si ea un factor care influenteaza pozitiile tinerilor privind drepturile homosexualilor. 47% dintre protestantii americani merg la biserica saptaminal si 41% dintre catolici. 67% din americanii care se declara crestini dar nu merg la biserica se pronunta pentru casatoriile homosexuale. Pe de alta parte, 60% din comunitatea de culoare a Americii si 75% din neoprotestantii americani se impotrivesc casatoriilor homosexuale. Exista o discrepanta de pozitii si intre sexe, 51% dintre femeile americane favorizind cazatoriile unisex in comparatie cu doar 41% dintre barbati.
Aceleasi sondaje arata ca homosexualitatea devine tot mai acceptata chiar si in interiorul bisericii. De exemplu 56% dintre americani afirma ca e acceptabil pentru un preot sau pastor sa fie homosexual, 75% sa fie politist, 71% sa fie doctor, 70% sa fie judecator, 63% sa fie profesor de liceu, si 61% sa fie invatator de scoala elementara.
Deasemenea, tot mai multe persoane care se autodefinesc ca fiind crestine afirma ca doctrina bisericii e prea conservatoare si discriminatorie la adresa homosexualitatii. 46% dintre catolicii americani si 37% dintre catolicii care merg in mod regular la biserica afirma acelasi lucru. In plus, 69% dintre tinerii americani afirma ca pozitia bisericii fata de homosexuali si homosexualitate ii instraineaza de biserica. 23% dintre americani cred ca pozitia bisericii fata de homosexualitate ii face pe tinerii homosexuali sa se sinucida. 61% dintre tinerii americani afirma ca homosexualilor trebuie sa li se acorde dreptul de a fi hirotonisiti in biserica sau pusi in diferite functii bisericesti. In contrast, doar 34% din generatia batrina favorizeaza asta. In timp ce 46% dintre tinerii crestini americani afirma ca relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex sunt imorale, 69% din generatia in varsta gasesc homosexualitatea un mod de viata imoral.
O treime dintre americani afirma ca nu intentioneaza sa voteze pentru candidati care sprijinesc casatoriile homosexuale sau avortul. 31% dintre ei afirma ca intentioneaza sa voteze impotriva lui Obama pentru ca sprijina instituirea casatoriilor homosexuale, si 16% ca intentioneaza sa voteze pentru el pentru ca favorizeaza casatoriile homosexuale.
Studiul a fost intocmit pe baza de interviuri cu 3000 de persoane de la 18 ani in sus si a fost efectuat intre 14 si 30 iulie 2011.
articol preluat de la http://www.alianta-familiilor.ro/
Studiul defineste generatia noului mileniu (pentru care sociologii americani folosesc termenul “millennial generation”) persoanele intre 18 si 29 de ani, iar generatia in virsta persoanele peste 65 de ani. El pune in contrast pozitiile fata de drepturile homosexualilor a generatiei tinere (efectiv a nepotilor) si a generatiei in virsta (adica a bunicilor). Rezultatele sunt ingrijoratoare. 62% din tinerii americani sunt de acord cu casatoriile homosexuale, 69% sunt de acord sa li se permita homosexualilor sa adopte copii, 71% sunt pentru uniuni civile, si 79% favorizeaza legi care sa protejeze homosexualii de discriminare la locul de munca. In contrast, doar o treime din generatia in varsta favorizeaza astfel de drepturi pentru homosexuali. Surprinzator, 41% dintre tinerii neoprotestanti americani favorizeaza casatoriile homosexuale, in contrast cu doar 12% la neoprotestantii in varsta.
Frecventarea bisericii este si ea un factor care influenteaza pozitiile tinerilor privind drepturile homosexualilor. 47% dintre protestantii americani merg la biserica saptaminal si 41% dintre catolici. 67% din americanii care se declara crestini dar nu merg la biserica se pronunta pentru casatoriile homosexuale. Pe de alta parte, 60% din comunitatea de culoare a Americii si 75% din neoprotestantii americani se impotrivesc casatoriilor homosexuale. Exista o discrepanta de pozitii si intre sexe, 51% dintre femeile americane favorizind cazatoriile unisex in comparatie cu doar 41% dintre barbati.
Aceleasi sondaje arata ca homosexualitatea devine tot mai acceptata chiar si in interiorul bisericii. De exemplu 56% dintre americani afirma ca e acceptabil pentru un preot sau pastor sa fie homosexual, 75% sa fie politist, 71% sa fie doctor, 70% sa fie judecator, 63% sa fie profesor de liceu, si 61% sa fie invatator de scoala elementara.
Deasemenea, tot mai multe persoane care se autodefinesc ca fiind crestine afirma ca doctrina bisericii e prea conservatoare si discriminatorie la adresa homosexualitatii. 46% dintre catolicii americani si 37% dintre catolicii care merg in mod regular la biserica afirma acelasi lucru. In plus, 69% dintre tinerii americani afirma ca pozitia bisericii fata de homosexuali si homosexualitate ii instraineaza de biserica. 23% dintre americani cred ca pozitia bisericii fata de homosexualitate ii face pe tinerii homosexuali sa se sinucida. 61% dintre tinerii americani afirma ca homosexualilor trebuie sa li se acorde dreptul de a fi hirotonisiti in biserica sau pusi in diferite functii bisericesti. In contrast, doar 34% din generatia batrina favorizeaza asta. In timp ce 46% dintre tinerii crestini americani afirma ca relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex sunt imorale, 69% din generatia in varsta gasesc homosexualitatea un mod de viata imoral.
O treime dintre americani afirma ca nu intentioneaza sa voteze pentru candidati care sprijinesc casatoriile homosexuale sau avortul. 31% dintre ei afirma ca intentioneaza sa voteze impotriva lui Obama pentru ca sprijina instituirea casatoriilor homosexuale, si 16% ca intentioneaza sa voteze pentru el pentru ca favorizeaza casatoriile homosexuale.
Studiul a fost intocmit pe baza de interviuri cu 3000 de persoane de la 18 ani in sus si a fost efectuat intre 14 si 30 iulie 2011.
articol preluat de la http://www.alianta-familiilor.ro/
miercuri, 21 septembrie 2011
Predicare Da, Misiune Pa! - Nicolae Geantă
Probabil, noi românii, am înţeles pe dos traducerea Marii Trimiteri a Domnului Isus, care spune că evanghelizarea se face mai întâi „în Ierusalim, în toată Iudeea, şi Samaria” după aceea „marginile pământului” (FA 1:8). Zic asta fiindcă ne-nghesuim să misionăm întâi marginile pământului (Africa sau Asia), (slavă Domnului c-o facem), iar de-ai noştrii, puţin ne pasă. Prin urmare, din cele 41 de judeţe ale României, în 27 evanghelicii abia depăşesc 1 %. În 19 dintre ele, procentul e sub 1 %. Din cele 320 de municipii şi oraşe, 21 nu au nici o biserică. 20 sunt în SE României. Din cele 12951 de sate, 9638 nu au biserică de pocăiţi. Aici locuiesc 5,83 milioane de români (60 % din populaţia rurală a ţării)! Peste 7000 dintre aceste sate sunt în SE României. (Pe Valea Prahovei, de la Băicoi şi Floreşti la Predeal, singurul sat cu biserică e... al meu!). Judeţele Vâlcea, Olt, Tulcea, Harghita, Buzău, au sub 1500 de creştini evanghelici. Numai 2,26 % dintre români sunt evanghelici... Sunt numai câteva dintre motivele pentru care trebuie să misionăm intern, în ţară.
joi, 8 septembrie 2011
Auschwitz, sau când omul devine drac!
 |
| copiii n-aveau nici o şansă - gazare din prima zi! |
 |
| familie de evrei în drum spre exterminare |
 |
| la coadă la... Crematoriu! |
 |
| Nicolae Geantă la Auschwitz, în... crematoriu! |
 |
| Auschwitz, 08.09.2011 - intrare în lagăr (Arbeit mach frei - Munca te face liber!) |
 |
| libertate cu sârmă ghimpată! |
 |
| Cu Erika, o bătrână evreică din Ploieşti, plecată în Israel din 1951! |
miercuri, 7 septembrie 2011
Lecţia poloneză
 |
| trăsuri în centrul Krakoviei |
 |
| Krakow today |
 |
| salina Wielickza |
 |
| castelul Wawel |
 |
| turisti plimbati cu... papamobile! |
 |
| Lubnik, cea mai mare piaţă medievală din Europa |
luni, 5 septembrie 2011
Plecat la Krakow și Auschwitz. Nu rămân acolo!
 |
| Krakow, Poland |
 |
| Krakovia - Cea mai mare piață medievală din lume |
Auschwitz, sept. 2011
castelul Wawel, Krakow
sâmbătă, 3 septembrie 2011
Te iubesc – gen. Epic
Îmi plac articolele lui Cristian Tudor Popescu. Nu degeaba a fost desemnat ani la rând cel mai bun jurnalist din România. Îmi place mult şi cum scrie tinerilor. Iată mai jos o monstră de pe onemagazine.ro
Mie, ins pe cale de a iesi din targetul agentiilor de publicitate, 18-55 de ani, tinerii zilei de azi, inainte de a fi violenti sau apatici, mi se par apatetici. In situatii care pe mine ma emotioneaza pana la lacrimi, ei raman indiferenti sau ironici. Nu pun la inima, nu fac caz, nu o iau in tragic. Refuza sa se implice intr-un sentiment.
Cel mai bine spune asta o vorba de-a lor, gen, pusa la capatul propozitiei: "Da, si Adi a zis ceva, te iubesc - gen", "Carla e «vreau sa ma sinucid» - gen", "Nu vrea sa mearga cu mine la mare - gen". Tot ce se intampla nu poate avea nimic particular, unic, irepetabil, trebuie inscris intr-o serie, intr-o categorie fenomenologica, intr-un gen. Aparare prin clasificare. Astfel, nu te poate afecta personal, nu te poate rani, tot asa cum nu te poate rani un leu pus intr-o cusca pe a carei placuta scrie in latineste "Panthera leo".
Apropos: ştiaţi că CTP este nepotul lui Tudor Popescu, preotul ortodox de la Biserica "Cuibul cu Barză" - Bucureşti, care în anul 1923 a înfinţat "mişcarea tudoristă", astăzi Biserica Evanghelică Română / BER?.
Mie, ins pe cale de a iesi din targetul agentiilor de publicitate, 18-55 de ani, tinerii zilei de azi, inainte de a fi violenti sau apatici, mi se par apatetici. In situatii care pe mine ma emotioneaza pana la lacrimi, ei raman indiferenti sau ironici. Nu pun la inima, nu fac caz, nu o iau in tragic. Refuza sa se implice intr-un sentiment.
Cel mai bine spune asta o vorba de-a lor, gen, pusa la capatul propozitiei: "Da, si Adi a zis ceva, te iubesc - gen", "Carla e «vreau sa ma sinucid» - gen", "Nu vrea sa mearga cu mine la mare - gen". Tot ce se intampla nu poate avea nimic particular, unic, irepetabil, trebuie inscris intr-o serie, intr-o categorie fenomenologica, intr-un gen. Aparare prin clasificare. Astfel, nu te poate afecta personal, nu te poate rani, tot asa cum nu te poate rani un leu pus intr-o cusca pe a carei placuta scrie in latineste "Panthera leo".
A murit mama - gen.
Aceasta glaciatie a sentimentelor provoaca distrugerea clasei mijlocii printre tineri in materie de sex. Sau invers. Multi devin hiperactivi sexual de la 13-14 ani, cu contacte multe si la intamplare, echivalate cu a fuma o tigara sau a face un dus. Nematurizare afectiva, prematurizare sexuala. Altii raman blocati, complexati, retractili, viata lor sexuala fiind zero sau redusa la masturbare in fata computerului. Dragostea e un sentiment social. A fost creata de trubaduri pe la inceputul mileniului trecut. Tot atunci a inceput construirea marilor catedrale ale Europei.
Azi, nu se mai face vreo Notre Dame. Sa vedem cat se va mai face dragoste. Epic. Alta vorba adoptata de tineri. Ai vazut ultimul Harry Potter? Nu. Cum e? Bai, epic. Cum a fost in Vama aseara? Epic. A luat-o de-acasa dupa ce s-a batut cu taica-su si pe urma s-au dus in club T. Epic.
Apropos: ştiaţi că CTP este nepotul lui Tudor Popescu, preotul ortodox de la Biserica "Cuibul cu Barză" - Bucureşti, care în anul 1923 a înfinţat "mişcarea tudoristă", astăzi Biserica Evanghelică Română / BER?.
Sfatul Maimuţelor
poezia circulă pe Net;
nu cunosc cine e autorul
nu cunosc cine e autorul
Odată, o maimuţă din neamul Anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A zis : Atenţiune ! Sunt foarte afectată !
Tot circulă o vorbă, deloc adevărată
Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă !
Şi , zău , savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte
Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte !
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi ?
Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război ?
Am inventat , noi , cipuri şi alte drăcării ?
Însemne sataniste , otrăvuri , şmecherii ?
văzut-aţi pe vreunul , retras în jungla deasă ,
Ca să scornească arma distrugerii în masă ?
Tot ce lăsăm în urmă , când mai sărbătorim ,
E biodegradabil . Natura o-ngrijim .
Iar omul otrăveşte , în fiecare zi ,
Păduri , câmpii şi ape , şi zările-azurii . . .
N-avem starlete porno sau dive-travestiţi ,
Şi , orişice s-ar zice , nu suntem troglodiţi !
Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali ,
Drogaţi , lacomi de sânge sau homosexuali ,
Escroci , bandiţi , gherile sau vreo tutungerie ?
În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie !
Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă ,
Nici terorişti , nici dogme , nici luptele de clasă . . .
A zis : Atenţiune ! Sunt foarte afectată !
Tot circulă o vorbă, deloc adevărată
Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă !
Şi , zău , savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte
Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte !
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi ?
Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război ?
Am inventat , noi , cipuri şi alte drăcării ?
Însemne sataniste , otrăvuri , şmecherii ?
văzut-aţi pe vreunul , retras în jungla deasă ,
Ca să scornească arma distrugerii în masă ?
Tot ce lăsăm în urmă , când mai sărbătorim ,
E biodegradabil . Natura o-ngrijim .
Iar omul otrăveşte , în fiecare zi ,
Păduri , câmpii şi ape , şi zările-azurii . . .
N-avem starlete porno sau dive-travestiţi ,
Şi , orişice s-ar zice , nu suntem troglodiţi !
Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali ,
Drogaţi , lacomi de sânge sau homosexuali ,
Escroci , bandiţi , gherile sau vreo tutungerie ?
În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie !
Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă ,
Nici terorişti , nici dogme , nici luptele de clasă . . .
Cât am bătut eu jungla , scuzaţi , n-am observat
În obştea maimuţească vreun cocotier privat .
Urmând calea cea bună şi , evident , corectă ,
Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă .
În ierarhia noastră , cum e firesc şi drept ,
Devine şef acela viteaz , agil , deştept ,
Capabil viaţa obştei s-o ţină , s-o păzească ,
De rele şi primejdii turma să şi-o ferească .
În obştea maimuţească vreun cocotier privat .
Urmând calea cea bună şi , evident , corectă ,
Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă .
În ierarhia noastră , cum e firesc şi drept ,
Devine şef acela viteaz , agil , deştept ,
Capabil viaţa obştei s-o ţină , s-o păzească ,
De rele şi primejdii turma să şi-o ferească .
Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană ,
Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană .
Pe când , priviţi ! La oameni , ferească Domnul sfânt ,
Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt ,
Corupţi , vicleni , jigodii , cu gura cât mai mare ,
Nebuni după putere şi după bunăstare !
De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei ,
Contează doar averea şi înmulţirea ei .
Nu veţi vedea vreodată , cât soarele şi luna ,
O minte de maimuţă dospind în ea minciuna .
La om , tot ce înseamnă minciună , intrigi , ură
Sunt legi de referinţă , a doua lui natură .
Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator ,
N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator . . .
Corupţi , vicleni , jigodii , cu gura cât mai mare ,
Nebuni după putere şi după bunăstare !
De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei ,
Contează doar averea şi înmulţirea ei .
Nu veţi vedea vreodată , cât soarele şi luna ,
O minte de maimuţă dospind în ea minciuna .
La om , tot ce înseamnă minciună , intrigi , ură
Sunt legi de referinţă , a doua lui natură .
Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator ,
N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator . . .
Şi iată înc-un lucru din lumea mea frumos :
La noi nu se întâmplă război religios ,
Nici sfinte inchiziţii , nici libertăţi în lanţuri ,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri ,
Nici ordine mondială , şi nici naţionalism ,
Şi nici vreo îndoială ce-aduce ateism . . .
E-ADEVĂRAT CĂ OMUL, ACEST BIPED, GUNOI ,
ARATĂ CA MAIMUŢA. DAR... N-A DESCINS DIN NOI!
vineri, 2 septembrie 2011
Creştini fără Internet... - de Nicolae.Geantă
Fără Internet s-ar răsfoi mai multe cărţi, ar dispare praful din biblioteci şi s-ar simţi în casă mirosul de arhivă.
Fără Internet s-ar scrie cu mai multă teamă, pentru că mulţi anonimi îşi dau drumul la gânduri pe paginilile virtuale, ascunşi sub un ID fals, dar cu pretenţii de învăţători ce merită luaţi în seamă.
Fără Internet n-ar circula informaţiile atât de repede, dar nici criza n-ar avea impact aşa de uşor.
"Fără Internet, nu am afla atât de repede cum fraţii noştri sunt batjocoriţi în bisericile lor de către cei care ne vizitează şi pentru care facem colecte generoase", spunea un blogăr creştin.
Nu cer să abandoneze creştinii Internetul. Nici blogăreala. Însă de câte ori postează, sau fac comment-uri, îi sfătuiesc întîi să se uite în ... sus.
Nicolae.Geantă
Fără Internet s-ar scrie cu mai multă teamă, pentru că mulţi anonimi îşi dau drumul la gânduri pe paginilile virtuale, ascunşi sub un ID fals, dar cu pretenţii de învăţători ce merită luaţi în seamă.
Fără Internet minţile ar fi mai curate, dragostea ar fi în trei dimensiuni, referatele din şcoli ar fi scrise de mână,(şi gândite cu capul!), iar paginile “fierbinţi” n-ar mai aduce temperatură părinţilor. Şi nici păstorilor.
Fără Internet n-ar circula informaţiile atât de repede, dar nici criza n-ar avea impact aşa de uşor.
"Fără Internet, nu am afla atât de repede cum fraţii noştri sunt batjocoriţi în bisericile lor de către cei care ne vizitează şi pentru care facem colecte generoase", spunea un blogăr creştin.
Fără Internet, am afla mai puţine patimi, păcate, greşeli... Trecutul dubios al unora, duplicitatea yilnică a lor. Şi, i-am ierta mai repede.
N-aş vrea să fiu înţeles greşit, e necesar Internetul… Sunt 1001 de motive pentru utilitatea sa...
Am depistat ceva ce mă doare însă: pe Internet vedem adevărata faţă a creştinului. Pentru că în Biserică, oricât ne-am strădui nu reuşim să radiografiem corect, dar în libertatea ce-o oferă lumea virtuală se vede adevăratul caracter.
Nicolae.Geantă
joi, 1 septembrie 2011
Spre Canaan, cu Egiptul in inimă
Articolul de mai jos, semnat de fratele Cristian Boariu ( poate fi citit integral dand click AICI.
Am înţeles că oamenii care merg spre Canaan cu Egiptul în inimă plâng din cauza poftei și nu din cauza prezenței lui Dumnezeu sau a umblării cu El.
Au plâns de 5 ori de la ieșirea din Egipt: când au cunoscut înfrângerea într-o luptă pe care nu trebuiau să o poarte (Deut. 1:45), când spusele celor 10 iscoade au fost mai importante decât ce spunea Iosua si Caleb, în Numeri 11 din cauza poftei, și la două înmormântări (a lui Moise și Aaron), cum fac din obligație de altfel cei mai mulți…
Aveau motive reale să plângă pentru scopuri bune: trecerea Mării Roșii, inaugurarea Cortului, primirea poruncilor, așezarea Sărbătorilor, dar nu au făcut-o…
Știți ce ne lipsește nouă azi? Lacrimile… Râsul şi distracţia nu se notează sus, pentru că gâdilă doar firea, însă lacrimile sunt adunate de Dumnezeu în burduf… Oamenii de care s-a folosit Dumnezeu în Biblie au avut lacrimi: Neemia (plânsul zidurilor dărâmate), Ana (plânsul unui suflet amărât), Semănătorii (“cei ce seamănă cu lacrimi…”), Isus (plânsul milei) şi multe alte exemple. Plângem şi noi, e adevărat, dar mai mult pentru o vilă mobilată sau un model de mașină mai nouă. Pentru a avea ceea ce nu avem din punct de vedere material.
Am ajuns la concluzia că, atunci când lipsesc șervețelele ude dintr-o adunare, prezența Duhului Sfânt acolo e sub semnul întrebării. Am citit despre tineri care într-o anumita tabără, au mers să “se predea” în față mestecând gumă și râzând. Nu-mi imaginez ce “pocăință” urmează…
Îmi spunea dirijorul de orchestră, care azi e un frate în vârsta: ”Când cântam noi, prin anii 70, nu vedeam partitura cum trebuie din cauza lacrimilor ce le aveam pe față...”. Azi, avem mult profesionalism, negative, partituri pe 4 voci, dar nu mai avem lacrimi... Azi, dacă plânge cineva în Biserică, ne uităm cu mirare… Sau dacă plânge un tânăr lânga noi, zicem: “Săracul, ce slab e din fire… Cine știe câte-o mai fi făcut și ăsta…”. Iar tu, mergi acasă satisfăcut ca fariseul, fără să ştii că "sentința" pozitivă a mântuirii s-a dat în dreptul vameșului (pentru că noi ca oameni, măsurăm păcatul, dar Dumnezeu măsoara căința!)
Cei care merg spre Canaan cu Egiptul în inimă, …nu mai ajung în Canaan.
Cea mai mare minune nu e să iesi din Egipt, ci să ajungi în Canaan. Și acolo nu se ajunge fără lacrimi, fără experiențe cu Dumnezeu și fără o pocăință reală. Pentru că, Dumnezeu caută calitate și nu... cantitate.
Drum bun spre Canaan, dar fără a purta Egiptul în inimă!
Am înţeles că oamenii care merg spre Canaan cu Egiptul în inimă plâng din cauza poftei și nu din cauza prezenței lui Dumnezeu sau a umblării cu El.
Au plâns de 5 ori de la ieșirea din Egipt: când au cunoscut înfrângerea într-o luptă pe care nu trebuiau să o poarte (Deut. 1:45), când spusele celor 10 iscoade au fost mai importante decât ce spunea Iosua si Caleb, în Numeri 11 din cauza poftei, și la două înmormântări (a lui Moise și Aaron), cum fac din obligație de altfel cei mai mulți…
Aveau motive reale să plângă pentru scopuri bune: trecerea Mării Roșii, inaugurarea Cortului, primirea poruncilor, așezarea Sărbătorilor, dar nu au făcut-o…
Știți ce ne lipsește nouă azi? Lacrimile… Râsul şi distracţia nu se notează sus, pentru că gâdilă doar firea, însă lacrimile sunt adunate de Dumnezeu în burduf… Oamenii de care s-a folosit Dumnezeu în Biblie au avut lacrimi: Neemia (plânsul zidurilor dărâmate), Ana (plânsul unui suflet amărât), Semănătorii (“cei ce seamănă cu lacrimi…”), Isus (plânsul milei) şi multe alte exemple. Plângem şi noi, e adevărat, dar mai mult pentru o vilă mobilată sau un model de mașină mai nouă. Pentru a avea ceea ce nu avem din punct de vedere material.
Am ajuns la concluzia că, atunci când lipsesc șervețelele ude dintr-o adunare, prezența Duhului Sfânt acolo e sub semnul întrebării. Am citit despre tineri care într-o anumita tabără, au mers să “se predea” în față mestecând gumă și râzând. Nu-mi imaginez ce “pocăință” urmează…
Îmi spunea dirijorul de orchestră, care azi e un frate în vârsta: ”Când cântam noi, prin anii 70, nu vedeam partitura cum trebuie din cauza lacrimilor ce le aveam pe față...”. Azi, avem mult profesionalism, negative, partituri pe 4 voci, dar nu mai avem lacrimi... Azi, dacă plânge cineva în Biserică, ne uităm cu mirare… Sau dacă plânge un tânăr lânga noi, zicem: “Săracul, ce slab e din fire… Cine știe câte-o mai fi făcut și ăsta…”. Iar tu, mergi acasă satisfăcut ca fariseul, fără să ştii că "sentința" pozitivă a mântuirii s-a dat în dreptul vameșului (pentru că noi ca oameni, măsurăm păcatul, dar Dumnezeu măsoara căința!)
Cei care merg spre Canaan cu Egiptul în inimă, …nu mai ajung în Canaan.
Cea mai mare minune nu e să iesi din Egipt, ci să ajungi în Canaan. Și acolo nu se ajunge fără lacrimi, fără experiențe cu Dumnezeu și fără o pocăință reală. Pentru că, Dumnezeu caută calitate și nu... cantitate.
Drum bun spre Canaan, dar fără a purta Egiptul în inimă!
20 de ani de căsătorie
Astăzi am împlinit 20 de ani de la nuntă.
Am cea mai minunată soție din lume.
Dumnezeu mi-a pregătit exact ceea ce îmi lipsea.
Dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot cu ea aș întemeia un cămin!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)