În copilărie, bunica mea (dar și bătrânii de vârsta dânsei), avea o mulțime de ulcele din lut pentru lapte. Sau pentru apă. După ce le spăla foarte bine le așeza în gard, cu gura în jos. Ploua, ningea, bătea soarele peste ele. De la oalele cu gura în jos am învățat o lecție de viață, rostită de un cioban simplu: “Oricât de tare ar ploua afară, în ulcele nu se strânge niciun strop de apă! Ca să le umplu ar trebui să stea cu gura în sus!”
Filosofia bătrânului m-a determinat să înțeleg de ce creștinismul ajunge adesea atât de sec. De gol de conținut. Pentru că stă cu gura în jos în timpul ploilor lui Dumnezeu din predici, din Scripturi, din scrieri sfinte, din cântări, din Biserică... Stă indiferent. Cu capul în jos și ochii în Facebook! Sau la afaceri. Ori la animalele de pe câmp.
Olarul Cerului, când a frământat lutul pe roată a creat orice vas cu scopul să fie plin! Niciun om nu este vas de ornament! De vitrină! Ci de uz... Băgați de seamă ce lucrați! Ori dacă lucrați!
Mi-aduc aminte că Jartilă, un oier de pe strada cealaltă a uliței copilăriei mele, avea un gard plin de ulcele puse cu gura în jos. Nefolosite! Și noi, copiii cu mintea setată la năzbdâtii, trăgeam din grădină cu praștia în ele, până le făceam zob!
E periculos pentru creștini să trăiescă cu “gura” în jos! Nu numai că rămân ulcele goale și nu vor acumula niciun strop de “apă”, dar mă gândeam că într-o zi vine diavolul cu praștia și... le sparge!
Nicolae.Geantă
Aachen, Germania
