La începutul lunii februarie, s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Bertrand Russell, considerat unul dintre cei mai influenţi filosofi ai veacului trecut. Ideologia russelliană, n-a fost un hagiograf moral, ci a înşurubat o exortaţie anticreştină. Răsfoind prin elogiile acestui înger sanitar al progresului ştiinţific, am înţeles că înfierarea creştinismului nu izvorăşte nici din elucrubraţii filosofice, nici din sofisme vetuste, ci dintr-o totală nemulţumire faţă de viaţa credincioşilor. Motivând de ce nu este creştin, ateul britanic sublinia că „nu toţi oamenii care încearcă să trăiască o viaţă virtuoasă se pot numi legitimi creştini, ci doar aceia care împărtăşesc (ceea ce Russell numeşte) principiile fundamentale ale creştinismului: credinţa în Dumnezeu şi în viaţa veşnică, şi credinţa în Isus”! Ofuscarea russelliană în ceea ce priveşte membrii bisericii era că ei „nu trăiesc după legile lui Hristos: aceştia prea rar îşi împart averile săracilor, uită să întoarcă şi obrazul celălalt, şi sunt mai curând răzbunători, iar prezenţa tribunalelor... e incompatibilă cu porunca de a judeca pe aproapele”.
