Cea mai veche versiune a rugăciunii „Tatăl nostru”, apărută în „Evangheliarul slavo-român de la Sibiu” (tipărit în 1551-1553)
„Tată nostru, cine eşti în ceri, svinţească-se numele tău; şî să vie împărăţia ta; şî să fie voia ta, cum în ceri aşa şî pre pământ. Pita noastră săţioasa dă-ne astădzi; şî ne iartă noo datoriele noastre, cum iertăm şî noi datornicilor noştri; şî nu ne du în ispită, însă izbăveaşte-ne de reu. Că a ta iaste împărăţia şî puterea şî slava în vecie. Amin!”
O mie de cărți înseamnă mii de povești, mii de idei, mii de principii. Mii de dialoguri, de întrebări și de răspunsuri. Și toate adunate numai într-o oră zilnic de citit.
O oră zilnic de citit și vei avea nu doar cunoștințe vaste într-unul sau mai multe domenii, dar vei deține un vocabular bogat, un creier fortificat, o experiență de viață uluitoare pentru cei din jur.
Banca new-yorkeză Morgen Stanley publica un studiu în 2013 făcut în 30 de țări: oamenii petreceau zilnic 141 minute pe telefon și cca 50 minute pe tabletă. Adică 190 minute pe zi. Adică 3 ore și 10 minute. Repet în 2013. 200 de minute de petrecut cu fleacuri... 200 de minute de citit ar fi 140 de pagini. Aproape o carte pe zi! Sau o carte jumătate la două zile! Adică undeva la 180-190 de cărți pe an!
Puțini dintre noi citesc câte 3-4 cărți pe săptămână. E greu. Dar măcar una se merită. Asta ar însemna măcar 20 pagini pe zi.
Groucho Max ne spune cum găsește televiziunea foarte educativă: „De fiecare dată când cineva deschide televizorul mă duc în altă cameră să citesc o carte!
Știai, cărțile îți sunt aripi.
Tu ai curaj să citești?
Cărțile sunt ca oglinda. În ele vezi doar ce ai în interiorul tău!
În al doilea război mondial, evreicele înghesuite în ghetoul din Varşovia îşi pierdeau ciclul menstrual la treizeci de ani, intrând în menopauză din cauza foamei. Adică nu mai puteau da viaţă. O grămadă de creştini sunt înghesuiţi în biserici-ghetou, înfometaţi programat. Li se dă să mănânce o dată pe an în vestita săptămână de evanghelizare. Mâncare nu, ci direct desert. În restul anului se aud maţele tulburate de foame. O luptă surdă pentru amvonul de la care, mai apoi, să nu spui nimic.
Foamea duce la pierderea puterii de-a naşte… Nu mai naştem
idei care să ducă la revitalizarea vieţii spirituale. O înţepeneală cu miros de
hoit, a minţii. Şabloanele şi fixaţiile ridicole golesc bisericile. Minţile
goale nasc suflete goale care nasc bănci goale. Soluţiile aici sunt să-i
pedepseşti pe cei ce nu mai vin la programul de dimineaţă; sau vin doar când
apare cineva la orizont cu o mână de iarbă. Şi oaia aleargă zănatică şi mănâncă
tot ce-i pui sub bot, chiar dacă-i otrăvit sau iarbă artificială de plastic.
Ca și în oastea lui David, avem un procent mare de „obosiți”
și în Oastea Domnului. Max Lucado spunea că indiferent care ar fi motivul,
Biserica își are porția (proporția, zic eu) de oameni care doar stau și se
odihnesc. Care „tau frunză la câni”,
vorba ardelenilor. Care stau sub umbra „rodiului din Migron”. Nu le pasă că
dușmanul e gata să-i sfâșie, să-i înghită! Ce facem cu astfel de ostași?
Mă uitam cu tristețe la niște copii cum din supărare trec instant la bucurie, zâmbet și li se luminează fața când părintele le pune în mână telefonul și tableta. Medical explicăm asta printr-un mădular din trup pe care ni l-a dat Dumnezeu. O bucățică din creier numită nucleus accumbens și care e considerată a fi centrul plăcerii. Când copilul se uită la tv, tableta, sau la jocuri pe telefon un alt mădular din creier (dopamină) transmite semnalul plăcerii la centru (bucățica din creier de care spuneam). Copilul se simte bine, se liniștește și zâmbește. Va căuta tot mai multă plăcere uitându-se la fimulețe pe ipad și jucându-se pe telefon, iar făcând acesta va crește nivelul de dopamină. Cu cât centrul plăcerii e folosit mai mult cu atât mai mult scade senzația plăcerii resimțită. Știți ce înseamnă asta? Simplu – vrem mai mult să ne jucăm pe telefon. Mai mult ipad. Nu ne mai ajung 10 minute, vrem 20, 30, apoi 1 oră. La alte vârste fenomenul e la fel, vrem mai mult alcool, mai multe droguri....pentru ca să obținem senzația de plăcere care se tot diminuează. Unii ajung să bea excesiv, să aibă doze tot mai mari din ceea ce consumă, acele senzații tari și periculoase pentru a simți plăcere. „E fun” îmi spunea un bolnav care și-a recăpătat cunoștiința după ce a căzut și avea convulsii epileptice după consum. Unii chiar mor din cauza complicațiilor medicale și a efectelor secundare.
Revenind la copilul care are telefonul în mână și se uită la
filmulețe nu putem ignora fenomenul de dependență. Unele studii sunt șocante: -
până la vârsta de 2 ani 38% din copiii americani au folosit un telefon,
tabletă. Până la 5 ani peste 50% folosesc regulat tableta, computerul. Până la
7 ani majoritatea joacă regulat jocuri video, iar în adolescență petrec mai
mult timp pe net decât cu părinții, profesorii etc. (2) Peste 95% din tinerii americani joacă
jocuri video.(3)
pentru a citi întreg articolul dă click pe pagina de Fb a lui Vlad Schlezak
Uneori nu ne
convine când vin încercările peste noi. Dar fiecare încercare mă determină să
fac o probă nouă aripilor mele. Dacă nu am avea obstacole nu am ști că putem
zbura. Fiecare obstacol e un alt fâlfâit de aripi. Un nou avânt. O nouă
decolare...
„Sunt fericiți bețivii? Dar femeile ce fac adulter? Dar smardoii care cotonogesc nevinovați? dar șmecherii care produc bullyng?” „Cred că sunt fericiți”, mi-au spus copiii. „Și asta e fericire?” Tăcere... „Dar oamenii săraci pot fi fericiți?”. „Desigur”. „Păi cum, că ați zis că trebuie să fii bogat?”
Le-am zis că fericirea trebuie să fie ceva uniform pentru toți. Ceva la care să aibă acces oricine. Și cel bogat, și cel sărac. Și femeile, și bărbații. Și tinerii, și bătrânii. Ba chiar și cei ce au greșit. Și vinovații au dreptul la fericire! Ca tâlharul de pe Cruce.
Iubesc oamenii
care își păstrează mereu
sufletul de copil.
Inocent.
Iubesc oamenii
care cheltuie dragoste
fără să vâneze beneficii.
Lor le cresc flori
în palmă.
Se spune că realitatea e ruina unui basm. Subiectele din cărți sunt desprinse din viață dar viața nu se trăiește din cărți. Îmi cert copiii că nu știu, apoi realizez că eu nu mai știu și asta e semn de bătrânețe. N-am mers niciodată pe un drum bătătorit ci mi-am făcut propriile poteci, pentru că nimeni nu lasă urme pe asfalt. Uneori mă simt ca un pom uscat dar mă liniștesc la gândul că pomii sunt canalul de comunicare al lui Dumnezeu cu pământul…
Cele mai multe vise mi s-au împlinit pentru că am visat puțin.
Nefericit însă poți fi și dacă ți se împlinesc toate… Viața e o poveste ce atunci când devine mai interesantă trebuie să se sfârșească întrucât povestitorul adoarme în fotoliu.
Și apoi se trezește într-o altă poveste, pentru că dincolo nu e altceva decât lumea basmelor…
Eram masterand când am auzit că a plecat. Vestea m-a întristat profund. Visasem cu ochii deschiși că am să pot să-l strâng odată în brațe. Și să îl rog să-mi pună mâna pe cap, să rostească o binecuvântare. Crescusem cu cărțile sale. Cu predicile sale. Cu citatele sale celebre. Și învățasem din iubirea sa zi de zi. Era cel mai renumit păstor român. Cel mai tradus scriitor român al tuturor timpurilor (în peste 80 de limbi), atât de cunoscut pe mapamond dar evitat în România culturală, pentru greşeala de a fi protestant. Era Richard Wurmbrand.
Considerat de Kremlin cel mai mare duşman al comunismului, singurul român care s-a clasat vreodată în top 70 de personalităţi ale lumii, a creat naţiunea în dimensiunea curajului. „Martirul viu” şi-a oferit bucăţica de pâine săptămânală colegilor suferinzi din celulă, a renunţat la medicamentele sale pentru tinerii bolnavi din puşcărie (după modelul în care „sfântul închisorilor” - Valeriu Gafencu, a procedat cu el), a declarat întotdeauna la anchete (sub tortură!) numai nume scrise pe crucile cimitirelor (și azi, unii dintr-ai noștrii lansează rachete împotriva fraților lor!), a introdus în spatele Cortinei de Fier literatură religioasă, alimente şi îmbrăcăminte, a tipărit şi înmânat Biblii soldaţilor atei ai Armatei Roşii care invadaseră în România postbelică și pe unii i-a convertit. A fost maratonist. Iar noi pietoni.
A doua zi, proprietarul bărcii s-a dus la cel care îi vopsise barca și i-a prezentat un cec, mult mai mare decât plata pentru munca depusă. Pictorul a fost surprins și i-a spus:„Mi-ați plătit deja pentru pictarea bărcii”. "Dar acest lucru nu este pentru vopsea. Acesta este pentru repararea găurii din barcă." "Ah! Dar a fost un serviciu atât de mic ... cu siguranță nu merită să-mi plătiți o sumă atât de mare pentru ceva atât de nesemnificativ".
Uneori am avut chiar o ceartă nebună cu Dumnezeu: “Știu că Tu nu ai văzut (cât ai trăit printre telurici) rodul muncii sufletului Tău, știu că ai spus că nicio sămânță a Evangheliei nu se întoarce fără rod la Tine, știu că nu toți cei care construiesc catedrale nu vor vedea finalizarea lor. Dar eu sunt om, nu sunt ca Tine! Vreau să văd rezultatele tactile! Să le pipăi. Și să strig nu ca Arghezi: Este! Ci ca orbul Bartimeu: Pot să văd!”
Nu sunt un creștin care să înșirui o pledoarie a îndoielii, dar sincer uneori ne întrebăm de ce semințele nu răsar? Evident știu, toate au vremea lor potrivită. Ghioceii nu înfloresc decât în condiții aspre. In iulie s-ar ofili.
Ai obosit și mrejele sunt pline.
Să treacă noaptea, parcă nu mai speri.
Urlând, talazul se repede-n tine
Și-ți umple barca vieții de dureri...
Dar tu, în loc să te-odihnești pe maluri,
Mai tare te avânți vâslind în larg:
Cu mâini însângerate scoți din valuri
Grămezi de vieți pierdute de Catarg.
Ce pescuire minunată ți-e trăirea
Supusă întru totul lui Hristos!
Te-așteaptă-n Veșnicie răsplatirea
C-ai semănat în urma ta Iubirea,
Pescarule de oameni credincios...
mihaela,
15 Februarie 2021
Mă gândeam că dacă toți membrii bisericii ar da câte o gaură zilnic, corabia s-ar transforma în... sită! Ar fi un imens ciur. Și n-am văzut niciodată un ciur plutind. Dar stând liniștit, înecat, întreg sau măcar pe jumate în apă putem întâlni. Chiar la... pescari!
Evident că atunci când apare prima gaură în corabie, marinarii o astupă imediat. Cu cât trece mai mult timp, cu atât va fi mai greu. Nu doar pentru că va intra apă în barcă ci și că gaura va fi sub apă!
Desigur, uneori involuntar, alteori în mod conștient noi facem găuri bisericii. De aceea trebuie ca marinarii să fie și zidari. Gata să cârpească. Să pună cepuri. Paradoxal, sau bine ar fi doar să mi se pară mie, în zilele noastre pe corabia lui Dumnezeu sunt mai mulți care fac găuri decât cei care le astupă!
Ca și urmaș al lui Isus să ai mereu dibluri în buzunare. Iartă, mângâie, îmbărbătează. Iubește. Poartă-te ca un sfânt! Pune mereu cepuri acolo unde-s găuri. Pune petece între frați! Astupă orice crâpătură în familie! Hristos tocmai de aceea a murit la Calvar! Sângele lui este cel mai bun liant!
Nu fii un creștin cu burghiu! Cine face găuri Bisericii îl ajută pe diavolul! Nu face găuri în corabie! Nu se vor scufunda doar ceilalți, ci și tu!
Nicolae.Geantă
Gherla,
14 Februarie 2021
Se spune că un muncitor care face doar ceea ce i se spune este un sclav. Numai acela care vrea să facă ceva mai mult este cu adevărat liber. Soldații romani aveau dreptul să-i silească pe evrei să le care ranița militară o milă. Aceștia duceau ranița numărând pașii. Apoi o aruncau cu năduf, probabil înjurând în gând… Iar romanii nu erau lăsați cu gura căscată.
Hristos zice să
numeri pașii. Apoi când ai încheiat mila aceea să-i spui soldatului: „Prima milă ți-am dus ranița din obligație, dar mai vreau să ți-o duc o milă din
dragoste.”
Când ne pocăim de obicei întrebăm cât trebuie să facem și ce
trebuie să facem, și nu e rău. Dar cine se oprește aici, moare.
Pentru că pocăința adevărată înseamnă să faci mai mult decât
ți se cere în mărturisirea de credință. Tot ce auziți de la amvoane să luați ca
un minimum de supraviețuit.
Ce să mai facem? Să iubiți. Pentru că mila în plus înseamnă
iubire…
Omul fără Dumnezeu are dreptate când zice că plăcerea lui este aici și acum, pentru că nu știe cât va dura. Fericirea lui prezentă e trecătoare, iar fericirea sfinților e veșnică, dar viitoare. Esau a gândit așa emoțional, renunțând la drepturi pentru o ciorbă, un fast food improvizat la scara blocului.
În mod nebunesc, omul
fără Dumnezeu, alege și azi să îndure mânia veșnică a lui Dumnezeu, în
schimbul unei șaorma trecătoare oferite de satan.
Omul care îl are pe Dumnezeu se bucură că acolo unde se află
fericirea lui veșnică, satan nu are nici o putere. Ce avem noi de valoare și să
nu fie în cer? Cristos este acolo, iar daca noi îl iubim, și inima noastră e
acolo. Cei dragi care au murit în Cristos sunt acolo. Toată lucrarea noastră
pentru Dumnezeu e o comoară ascunsă în zidurile acelei cetăți sfinte.
Privind la depresie consider că bucuria trebuie distinsă de
fericire pentru că nu este același lucru. Bucuria cred că nu este o emoție
precum fericirea. Bucuria este mai degrabă siguranța prezenței lui Cristos. Am
văzut creștini care în lipsuri, necazuri și suferință au reușit să fie bucuroși
pentru că îl aveau pe Cristos. Pavel scrie filipenilor din pușcăria groaznică a
secolului I că trebuie să se bucure totdeauna în Domnul. Circumstanțele vieții
se schimbă, dar Dumnezeu nu. Bucuria creștinului se agață de Dumnezeul biblic
neschimbător, nu de ceva schimbător și temporal. În caz contrar e logic că
bucuria se sfărâmă la cele mai mici schimbări, la cele mai mici stresuri ale
vieții mulți nu au avut de ce să se agațe și au urmat multe drame.
Apostolul Petru spune– "Dimpotrivă, dacă suferă pentru
că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru
numele acesta." 1 Petru 4:16 .
Cred că bucuria nu este lipsa suferinței și lipsa tristeții,
ci conștientizarea prezenței lui Dumnezeu în toate lucrurile și în tot timpul,
conștientizarea suveranității Sale și a cotrolului Său absolut. Una din problemele creștinului depresiv este
cum să facă față lipsei bucuriei.”
* fragment din cartea în lucru „Depresia - cum să o învingem” de dr Vlad Schlezak
Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Când a zburat timpul?
Nu-mi vine să cred că au trecut deja 10 ani. C-am îndrăznit să cresc și viața a mers mai departe și fără tine. Că mi te-a smuls cancerul din brațe și te-a dus departe pentru totdeauna...
Te văd în fața ochilor de parcă ar fi trecut doar o clipă. Înalt și zvelt. Cu părul mereu aranjat. Cu ochii ăia albaștri și adânci. Mereu muncind pe brânci și ținâdându-mi partea de fiecare dată când mă certa cineva. Tu m-ai iubit cel mai mult deși n-am fost sânge din sângele tău...
Te văd venind din pădure cu lemne în spate, în amurg. Te văd fumând iarna. La gura sobei. Te văd bărbierindu-te în fiecare sâmbătă în ligheanul ăla de fier cu apă caldă (și vai! ce-mi mai plăcea să-ți urmăresc fiecare mișcare făcută cu atâta precizie!). Te văd făcând pâine prăjită pe plita de la soba veche, de mirosea toată casa. Te văd stând pe fotoliul verde de lângă geam și spunându-mi singurul basm pe care îl știai – Prâslea cel voinic și merele de aur. Te văd protestând cu mine și sor' mea pân' ne dădea bunica ciocolata pe care o ascundea de noi trei. Te văd prostindu-te cu mine de fiecare dată când îmi venea să mă schimb de zece ori pe zi și să fac „parada modei” prin casă, cu toate că tu erai singurul meu spectator. Te văd făcându-mi copilăria frumoasă, fără ca eu să îmi dau seama la vremea aceea.
Din păcate, te văd și bătrân și bolnav, cu aparatul de oxigen lângă pat. Slăbit și neajutorat. Atât fumasei că rămăsesei cu jumătate de plămân. Doar atât. Țigări blestemate!
Te văd în dimineața în care ai murit. Mâncasei cu atâta poftă că toți credeam că o să te faci bine. Și acum te aud cum tușeai... Îmi aduc aminte cum alergam plângând pe stradă după mama să-i spun că îți e rău. Și când m-am întors, peste câteva minute, tu... nu mai erai! Și n-am vrut să te văd așa, că doream să mi te amintesc vioi și fericit. Și în putere. Dar n-am rezistat și tot te-am condus pe ultimul drum.
Te-am visat de atâtea ori. Și bunica îmi povestea că te visa și întrebai mereu de mine. Ziceai că vrei să mă vezi. Iar eu când auzeam mă apuca groaza! De parcă dacă mă iubisei o viață întreagă s-ar fi schimbat ceva după moarte...
Cum e dincolo? E așa cum zic oamenii? Mă vezi când scriu rândurile astea cu ochii plini de lacrimi? Ești fericit? Sau te scufunzi într-o mare de singurătate?
Cred prea mult în Rai și Iad ca să fiu indiferentă la povestea vieții tale. La felul în care ai pus ultimul punct, la cum ai scuturat penița de cerneală și ai închis cartea...
N-am idee cum e veșnicia pentru tine. Dar vreau să te văd fericit, cântând și scăldându-te în lumina lăptoasă, nesfârșită și caldă a Cerului.
Zilele acestea,
după ce am avut o lecție despre „Tranziția demografică” iar elevii au făcut
„Wow!” (fiind super-încântați de noianul informativ), am finalizat puțin cam ironic:
„Na dom’ne, și se mai vrea să
nu mai facem cultură generală în școli!”. „Domnu’, păi vor ăștia să reducă orele
de Geografie și Istorie ca să ne bage Educație Sexuală!”, conclude o fetișcană vizibil
nemulțumită. „Da’ de ce să facem astfel de ore domnu’, că oricum sunt o mulțime
de informații pe ’Net?”, spune altcineva, în timp ce unele fete se strâmbă ca
de mere acre. „Și cine ne va preda bazaconiile astea, domnu’?”, mă asaltează un
curios cu cercel în ureche. „Nu știu nici eu, specialiștii. Sau probabil...
transgenderii”. „Îîîhh”, se zburlesc unii. „Vă bagați? Aveți curaj?”. „Eu mă bag
domnu’, zice un tatuat. Dar se fac și ore practice?”. Unii râd. Alții se
închină. Eu rămân uluit... Ce le mai poate trece unora prin cap? Sunt indignat
nu doar că se va introduce ore de sexualitate (chiar) de la clasa zero, dar mai
ales de faptul că nimeni nu a întrebat elevii dacă vor să fie îmbuibați cu așa
ceva! Sau opinia lor nu mai contează?
sursa foto
După teze,
sinteze și antiteze, domnul președinte Johannis a dat de pământ cu Legea care
reglementa „educația sexuală” în școlile din România (numind-o Educație
Sanitară). Evident președintele românilor a câștigat cu ajutorul Curții
Constituționale dâmbovițene care a catalogat „neconstituțional” faptul că
părinții decid dacă odraslele lor pot participa la orele cu pricina!!! Ați
auzit? Distinșii spun că... Statul decide, nu mama, nu tata. Ceva ca în
comunism. Numit astăzi progresism. Progresism spre ce stimabililor? Pe de altă
parte, prin școlile românești circulă informația că pe viitor, în planul cadru
de învățământ, Geografia și Istoria se comasează, adică se face o săptămână
Geografie și cealaltă Istorie! Sau o jumate de oră pe săptămână! Deci, ne
lipsim și de cultură generală, după ce ne-am lipsit de filosofie, de sport, de
desen și muzică... Asta ca să facem loc orelor despre... sex! Căci, astea
lipseau românilor, și de aceea școala mioritică ar fi codașa Europei!
Se știe că acolo
unde nu există școală nu există nici viitor. Fără carte nu ai parte. Dar unde
există școală și nu se face carte nu există nici măcar prezent. România nu de
școli duce lipsă, deși politicienii după ce au investit în repararea lor le-a
comasat. România duce lipsă de școală! De carte serioasă. De creiere cultivate.
Modelate. De criterii, de inovație, de intelect. Pregătirea profesională,
cultura, spiritualitatea, gradul de civilizație al unei țări, bunele maniere,
lipsa de egoism, eliminarea răului nu depind de... promovarea sexualității.
Asta duce la și mai mare dezmăț. La involuție. E entropie. Degradare
morală. Țările nordice europene sunt un
exemplu aici: ele nu de școli duc lipsă, nu de investiții, ci de morală! De
progres socio-spiritual. Priviți-i numai unde au căzut ca nivel al familiei.
Apoi, natalitatea,
fertilitatea, forța de muncă profesională, inteligența nu cresc odată cu
aprofundarea unor vicii, mai ales legate de sexualitate, ci dimpotrivă. O iau
la vale. Spiritul hollywoodian, avortul promovat agresiv de comunism, mișcarea
elghebetistă, progresismul, presiunile minorităților sexuale etc, nu produc
cultură, nici inteligență, nici calitate a vieții, nici sănătate mai bună. Nici
respect, empatie, iubire de semeni. Și mai ales patriotism. Produc divorțuri,
prostituție, pornografie. Și mai degrabă duc la două extreme: liberalism și
fundamentalism.
Nu știu cum crede
domnul președinte Johannis și politicienii progresiști că prin introducerea
educației sexuale în școli și eliminarea culturii (istorie, geografie,
filosofie, arte), (chiar parțial) ne vom civiliza. Nu vom mai avea nașteri
nedorite. Istoria civilizației ne spune chiar contrariul. Unde nu e cultură nu
e inteligență. Unde sexul a devenit idol nu mai e familie, deci nu mai e
viitor. Și nici atât Dumnezeu. Iar unde Dumnezeu nu e, nimic nu e...
Știați că Imperiul Roman nu s-a prăbușit când n-a mai avut armată, ci atunci când n-a mai avut familii?
Nu sunt împotriva
educației sanitare/sexuale în școli. Întrebările mele sunt cine predă această
sensibilă materie? Cine sunt specialiștii? Cum se pot educa copiii fără acordul
părinților lor? Și mai ales fără acordul lor. Înainte de a vă grăbi cu ce
considerați dumneavoastră că e bine, n-ar fi mai eficient să consultați elevii dacă vor, domnule Președinte?
Părinți, profesori, oameni de bună credință, băieți și fete, bunici și frați: nu vă rămâne decât două opțiuni: să vă rugați, apoi să deveniți vizibili și să vă spuneți părerea. Nu-i lăsați să vă nenorocească pruncii!
Dacă
nu o faceți acum, atunci când? Dacă nu dumneavoastră, atunci cine?
Dumnezeu să
ocrotească familiile României. De tot ce nu vine direct de la El!
Un bob cât un căuș de smoală
 |
| adaptare foto după coperta volumului Lysei Tawn Bergen vezi AICI |
Pitt Popovici
spunea că familia e colțul de Rai. Nu pentru că în cămine zboară îngerii, nu
pentru că nu sunt neajunsuri. Ci pentru că partenerul te fericește, te încântă
la extaz. Prezența lui te face să trăiești ca în sânul lui Adam. Dar pentru
asta trebuie să fii și tu un înger. Din nefericire în multe familii partenerii nu
se simt ca în Rai ci ca pe Marte. Ca doi extratereștrii. Din când în când ei văd
farfurii zburătoare. Aud țipete, uși trântite și văd scântei verzi pe la tâmple.
Citeam în Midraș că atunci când Marea Roșie a înecat oștirea lui faraon, lăsându-i pe izraeliți să treacă, îngerii din cer, de bucurie, au vrut să dănțuiască și să cânte. Dumnezeu i-a oprit, ”Cum puteți să cântați când creaturile Mele mor?” Dumnezeu iubește. Îngerii și oamenii mimează iubirea… Nouă ne este greu pentru că trebuie să învățăm să iubim. Lui Dumnezeu îi este ușor pentru că El e iubire.
Când vom iubi ca El, vom fi ca El.
A plecat la cer să ne pregătească un loc așa cum părinții noștri s-au dus în Spania. Riscul pentru Dumnezeu e asumarea ideii că ne poate iubi și în lipsă… Ochii care nu se văd se uită…
Dar și asta face parte din triere.
Dacă trăim El este în noi, dacă murim noi suntem în El și e mai bine. Dar dragostea și dorul sunt frați vitregi…
El iubește, El nu-i ca noi. Din fericire…
să umpli un coș
ca să împarți celor
ce ți-au făcut cândva bine
un gram de recunoștință.
Trebuie mai mult
decât un trandafir
să sădești o grădină
ca să încânte Cerul cu parfum.
Când Max Lucado a ajuns într-o seară acasă și și-a văzut cățelușa Moly sfârtecată de un rotweiller criminal și nesuferit, a plecat iritat țintă spre stăpâna patrupedului îndemnând-o să-și “adoarmă” câinele! Însă doamna furnizorului de durere l-a rugat să se mai gândească: “Ce a făcut câinele meu e îngrozitor! Dar încă îl dresez. Nu am terminat cu el deocamdată!”.
Când a revenit acasă fiul risipitor, fratele mai mare a vrut să-l expulzeze din țară. Dar tatăl lor l-a iubit. Greșise mult, dar dresajul încă nu se sfârșise.
Un excepțional articol al senatorului Titus Corlățean în legătura cu “legea sexismului” care se încearcă introduce forțat in școlile din România de către pleiada progresista Johannis-peneliști-pluseriști-udemeriști...
Așteptam o minune pentru votul de mâine - 04 febr.2021
Accesați
https://m.facebook.com/109322467649679/posts/180714220510503/?d=n
