youtube

duminică, 25 februarie 2024

Jurnal din școala primară Accerer - de Nicolae Geantă

Undeva la sud de Moroto, printre “bushlands”-urile savanei semideșertice, te întâmpină un gard de plasă străjuit cu sârmă ghimpată, și o poartă mare de fier. Plus un gardian care are biroul sub un copac fără frunze! Când ne vede deschide generos, cu gura mare ca limbile de ceas la ora zece și zece. Apoi intrăm într-o curte plină de laterit (cum ce e?; sol de savană) roșu, peste care sunt așternuți centimetrii de praf. Verdeață? O fi fost în jurasic. Acum e doar ceva aloe. Ori tabla de pe unele clădiri. Curtea e uriașă. Mii de metrii pătrați. Are mai multe clădiri, 5 sau 6, din care vreo două la distanță de peste 100 m. Pe afară dau bine, dar înăuntru… Nu, nu e unitate militară, nici vreun azil de bătrâni. Ci o… școală! O școală de karamajongo unde învață 842 de copii! Înaintea clădirii în care este cancelaria și secretariatul sunt doi recipienți negrii, mari, probabil 2-3 tone, care ar trebui să conțină apă. Cu robineții ruginiți. De așteptare. 



Am intrat direct din praf în secretariat unde o tânără ne-a zâmbit larg și ne-a urat “Welcome”. Office-ul duduii nu are mai mult de 3x3 m, pereții sunt scorojiți, de parcă ar fi casa lui Jartilă care a murit acum 40 de ani! Peste găuri și nezugrăveală sunt niște postere mari scrise de mână. Orarul, profesorii, anumite reguli. Măsuță ei înghesuită cu hârtii și cartoane colorate e de maxim 80 cm. Din lemn ponosit. Probabil zvârlită de vreo firmă. E drept, clădirea e din cărămidă, tencuită, pe afară chiar vopsită curat, galben cu maron. Office-ul directorului e la fel de restrâns. La biroul mult mai generos, stă profesorul Elanyu Josef, “prezidentul” Acherer Primary School, îmbrăcat într-o cămașă roșu țipător presărată cu frunze galbene, negre și albe. Are un laptop dar nu cred că școala are curent. N-am văzut niciun fir, nicio priză. Pe birou o față de masă în pătrățele galben-albastre, mai ascunde de ponoseala lemnului. Are un raft ticsit de cărți noi, și ele și raftul, și un șifonier vechi de parcă ar fi o mobilier țărănesc din secolul 19. Mă poftește pe un scaun, lângă neușa ce vine din secretariat. Adică ușa care lipsește. Lângă mine e un maldăr uriaș de cartoane galbene, scrise de mână, probabil ceva material didactic. Suporturi de curs. Pe peretele din fața mea este un banner cu nu știu ce firmă, iar în colțul biroului niște lăzi de carton cu tot felul de acte! În spatele domnului director este un avizier cu baza de date a școlii, și în spatele meu altul cu… formule! Pe peretele dinspre est este poza președintelui Ugandei. Încadrată între două nefereste. De fapt spațiile de ferestre sunt, grătare din fier sunt, dar geamurile lipsesc. Nu doar la directorat! Ci în toate clasele de curs!


Directorul Joseph ne spune că acum are în școală peste 800 de copii. Unii sunt înghesuiți câte 100 sau mai mult în clasă. Marian Volintiru a numărat o clasă de copii mai mici unde în bănci ar fi fost 250! 12 bănci, 3 rânduri, câte 7 în bancă. Unii dintre copii sunt desculți - cei mai mulți, alții au sandale. Dar tricourile sunt în toate culorile. Prăfuite! În Karamouja fiind polul sărăciei. Și al aidității ugandeze. Vreau să vă mai spun că în Uganda, în orașe, sau în zonele mai civilizate, toți elevii, de școală primară, generală, liceu și chiar și studenții au uniformă obligatorie! Nu ai uniformă nu te duci la școală. Nu cred că vreunul dintre ei ar avea două rânduri de cămăși, sarafane, fuste, sau pantaloni. Și totuși niciun comitet de părinți nu vociferează!


Cât cântărește o felie de pâine - de Nicolae Geantă?


Karamouja. Într-o dimineață mi-am prăjit două felii de pâine. Dar cineva m-a sunat din țară, m-am oprit din micul breakfast ugandez, apoi m-am dat la alte treburi și fiind într-o continuă viteză o felie a rămas nemâncată. Când eram gata de plecare încă mai era pe masă. “Ce fac cu ea Marian?” , “Ia-o, că o dăm unui copil pe stradă?”. “What? O felie de pâine?”, “Nicu, aici pentru mulți copii poate asta e singura mâncare a zilei!”

În ziua aceea am împărțit nu o felie, ci mii de felii de pâine. Nu doar copiilor la școală, ci și unui sat întreg și unei biserici întregi! Da, câteva felii de pâine (100 grame) aici echivalează nu cu o shaorma mare, la noi, ci poate cu un tiramisu de un kilogram!


Cât cântărește o felie de pâine? În România poate 50 de grame. În Canada ceva mai puțin (slim feat). În Siberia o jumătate de kilogram. Dar în Karamoja Ugandei o felie de pâine cântărește o zi sau două de hrană!


PS: Mai e cineva care face mofturi? În România! And wherever the Romanians are…


Nicolae.Geantă

Rupa, Karamouja

joi, 22 februarie 2024

Jurnal de Loputuk - de Nicolae.Geantă

Africa, oricât de cercetată ar fi e o continuă necunoscută. Încă are unghere wild. Nu doar climatice, geografice, ci și sociale, economice, culturale. Oricâte ai știi despre Africa tot mai descoperii zilnic ceva. E o enciclopedie trăită. Așa aveam sa descopăr și eu în ultima zi de stat integral în Karamoja.



Dimineața la 5 m-am trezit cu o durere groaznica de rinichi. Doamne, dacă fac vreun blocaj renal în Moroto? Nici măcar nu știu ce fel de spital ar avea. Dar, după pastile luate cu rugăciune (da, pastilele se iau cu rugăciuni nu cu apă, dacă încă nu știați), la ora plecări prin sate eram refăcut. Am avut o zi lungă de miercuri. Întâi am fost în Moroto să cumpărăm dulciuri pentru copii. La un en-gross. Căci toți iau marfa de acolo și urcă prețul apoi. Negustorie. Apoi am plecat spre șoseaua de Kenya, și am coborât pe un drum de savană nou (cred că tot chinezii s-au băgat și p’aici), pe un platou întins cât Depresiunea Brașovului. Savana e aridizată complet. Numai tufișurile de mărăcini mai sunt verzi. Din cauza spionilor animalele nu le pot devora frunza. În rest, răzleț Acaccia Abisinia. Uitasem, și tufe de guma arabică. Pastor Bernard a rămas uimit când i-am spus ce e. El știa numai că “have milk”. Hamidu Kayamba, șoferul nostru musulman, a făcut ochii cât cepele când i-am arătat ca Google Lens îți poate recunoaștere orice plantă după ce o fotografiezi cu telefonul. (Am încercat uneori să verific dacă nu mă înșel. Sau atunci când habar n-am despre vreo plantă!).


După ceva kilometrii buni de semiarid am ajuns între manyatas. O droaie de colibe încercuite cu mărăcini. 

Satul Loputuk nu e uriaș ca suprafață. Dar e răspândit cu mâniate printre boscheții arși de soarele ecuatorial. 


Am coborât în fața unei fântâni. Săpată din sponsorizarea unor surori evanghelice pensionare din Călărași! Să donezi 8000 de dolari dintr-o pensie românească nu e deloc omenesc. Ci dumnezeiesc! Femeile erau deja câteva acolo cu bidoane. E trecut de ora 10 când nimeni nu prea mai vine la apă. Dar știau ca venim. 


Marian Volintiru dăduse comandă de săpat anul trecut dar nu văzuse fântâna. Așa face mereu: vine în Africa să constate dacă fântânile săpate sunt funcționale. Nu îți permiți să sapi în semideșert și să ratezi investiția. Iar fântâna trebuie să fie la mijloc sau măcar la marginea satului. Să aibă acces cu toții! FAMU Organisation, fundația condusă de Marian Volintiru în Uganda, are ca scop principal săpatul de fântâni. Iar ca bonus ajutorul cu alimente si haine. Ba chiar și sponsorizarea școlii pentru copii. Deocamdată doar o duzină.


Odată cu apariția noastră karamajongo au ieșit din toate tufișurile. Întâi au ajuns femeile. Și copiii. Alergau bucuroși. Știau ca vor primi ceva. La urmă au  emit bătrânii. Au tot timpul cu ei un scaun mic din lemn “ekicholong” cu un picior înalt de cca 20 cm, sculptat dintr-o singură bucată, și un șezut de maxim 25 cm. Karamajongo oriunde se deplasează au scăunelul cu el. Am constatat și de ce. Unde să te așezi în mărăciniș, în nisip sau într-o savana plină de mizerii? Dar femeile nu au scăunel. Ele stau jos. Oriunde. Bărbații mai au și un baston “ebela”, și o bască croșetată “apopia” la care unii pun un fulg.  Au și un fel de pătură cu carouri, numită . Acesta e de fapt costumul karamajongo tradițional. Dar am văzut si bătrâni cu ieșiți din tipare, cu haine rupte, sau unii mai plecați pe la oraș care aveau pantaloni, șlapi sau sandale cu talpa uriașă. Am văzut vreo 3-4 inși cu… cizme de cauciuc! Cum să umbli cu “gumele” la +30-35 grade Celsius? Dar când nu ai de nici unele… ți se par pantofi de Prada. Sincer am văzut si prin USA, Canada sau Koreea de Sud, fete cu cizme de cauciuc! În down town în cizme de cauciuc cu rochie! Dar aia e de fashion urban. Tradus “oleacă de prostie”.


O bătrână de vreo 75 de ani, tunsă scurt și cu părul alb a venit la fântână și și-a turnat o găletuță de apă in cap. Apoi s-a spălat pe picioare. Și a întrat in grupul femeilor de sub accacia. Tradus… “în biserică”! Pentru că în Karamuja adunările se țin sub copaci! Deja venise sute de persoane. 


“Pasta” Bernard a început închinarea. Cântări din toți plămânii. Și sărituri. Ca la coardă. Dar doi pași înainte și doi înapoi. Strigau “Yuku tuku tu!” (Noi nu dam înapoi) plini de bucurie. Ooo, dacă am putea vaccina românii cu un bucuria de Africa! Dar și pe ugandezi cu seriozitatea din România. A fost invitat Marian să vorbească. Le-a predicat scurt. Despre faptul că “dragostea lui Dumnezeu e pentru oricine!” Apoi a predicat Nicolae Geantă. Despre nevoia de apă în pustiu, dar și despre nevoia omului de ape vii. Living Water! Scurt. Maxim 5-7 minute. Africanilor trebuie să le spui o singura idee. Mai ales că ei nici nu știu să citească! 


Am început distribuirea de alimente. Oamenii sunt așezati pe grupe în cercuri. Pe sub copaci, la distante de 15-20 m. Întâi le dăm biscuiți, apoi haine (mergem noi la ei), apoi vin ei la camioneta pentru faină de mei și fasole. Eu am stat mai mult cu copiii. Toți au haine rupte, sunt nespălați, plini de praf. Mai ales pruncii. Au praf și în urechi. Am vrut să șterg fața unui pici care era albicioasă. Dar șervețelele nu pot suplini apa. Mai ales că se uscase un fel de sare pe fața lui!O femeie la vreo 50 de ani a adus-o fiica sa cu roaba! Alta, cu picioarele tăiate a fost adusă de fetițele sale (6-7 ani) împinsă de cărucior. Unii cu cârje, alții șchiopi. Africa e un lazaret întreg! Mă gândeam ca dacă ai vreun picior rupt în triburile acelea numai o poate face să îți revii ca înainte! De aceea sunt mulți cu handicap. Dacă ai căzut nu te ridică nimeni. Te abandonează pur și simplu!


Pe mine cel mai tare copiii mă înduioșează copiii. Am plâns de câteva ori privind atent la ei. De aceea cel mai mult timp mi l-am petrecut cu ei. Doar câțiva mai măricei, care mergeau probabil la școală știau 2-3 boabe de engleză. “Eijoka?” (“How are you?”) mă întrebau toți. Apoi așteptau cuminți să le dau câte unul sau două pachete de biscuiți, vreun jolly-pop sau chiar felii de pâine! Am văzut copii pentru care două  felii de pâine e echivalentul a cinci savarine pentru ai noștri din România. Cineva de vreo doi ani a scăpat o bucățică de pâinică pe jos. A ridicat-o rapid, plină de praf și a înghițit-o! Nici nu aveam timp să reacționăm. Și ce sa îi spui? Poate e singura sa mâncare din zi, sau de câteva zile! Unui băiețel de un an și ceva i-a dat să mănânce biscuit. Mă privea plin de uimire. Cu nasul curgând, fără pantaloni și desculț, cu un tricou care odată a fost galben și spălat reprezintă exact imaginea copiilor Africii.   Le-am spus că așa am fost și noi acum 50-60 de ani în România. Săraci. Eu știu că până în clasa I nu am avut decât o roabă mică de lemn (cioplită de bunicul), un cerc de fier și un tractoraș galben (de 6 lei)! Sigur, alții au avut mai mult. Dar totuși, românii au cunoscut sărăcia. Poate de aceea înțeleg asfel africanii. Copiii erau foarte încântați să se vadă în telefon. Râdeau și săreau în sus de bucurie. Si erau extrem de fericiți pentru o acadea în plus! (Chiar așa, cineva pe rețele sociale ne-a comentat: “De ce le duceți chimicalele noastre? Lăsați-i în lumea lor!” Nu am vrut să îi răspund).


După ce au împărțit săcuteii cu hrană poporul a plecat bucuros spre “manyate” printre tufișuri. Din făina de mei își fac un fel de terci pe care îl beau. Dacă o familie a primit doi saci de făină (+2 de fasole, 10 kg) mănâncă două săptămâni!


“Ala kara noi Muzungu!” (Mulțumesc albule) spuneau femeile cu copii în spate și cu sacii în cap când treceau pe lângă mașina noastră! “Privește-le cât sunt de drepte”, îmi zice Marian. “Da, cu sacii sau bidoanele în cap trebuie sa mergi în echilibru perfect! Te gândești Marian ce ar însemna pentru o femeie să care 20-30 litri sau kilograme kilometrii întregi cu mâinile?”


Unii bărbați au vrut sa mă îmbrățișeze! Alți îmi întindeau mâna. “Nikuuu”. Mi-au ținut minte numele. Într-o predicuța le-am spus karamajonilor că pe mine poate nu mă vor mai vedea niciodată! Dar pe Hristos îl vor vedea în față într-o zi! 


Sigur, 100% toți oamenii ne vom întâlni față în față cu Hristos Isus. Răsplata o vor primi numai aceia care i-au slujit. Restul… să înceapă de pe acuma! 


Nicolae.Geantă

Moroto-Jinga, Uganda

Limba oficială a lui Dumnezeu - de Nicolae.Geantă

Azi a fost ziua internațională a limbilor materne. Fiecare țară are o limbă cu care se mândrește. Limba maternă e mândrie națională. Românii zic că limba lor e o comoară. Ungurii se cred cei mai importanți. Iar englezii buricul pământului. Până și ugandezi cred că luganda e cea mai importantă limbă africană deși majoritatea dintre ei vorbesc… uglish! O engleză ugandizată. Probabil toți mint. Sau toți au dreptate! Dar, limba maternă, a națiunii, nu e doar o mândrie. E liant. Face unitate.


Spuneam de dimineață la RVE Suceava că limba este comoara pe care părinții o transmit copiilor. Comoara îmbogățește.


Și totuși în lume sunt multe limbi. Dar pentru a te face înțeles exista una, mai des cunoscută, numită lingua franca. Au fost cândva greaca și latina, iar astăzi e engleza. Limba internațională de comunicare. 


“Cum v-ați descurcat cu ugandezi frate Nicu?”, m-a întrebat, la radio, Florin. “În niciun caz n-am știut luganda, nici swahili (lingua franca în Africa Central-Estică). Și nici marinărește. Am vorbit cu ei în engleză. Și, chiar dacă nu mi-au înțeles toate vorbele, am vorbit cea mai internațională limbă: iubirea! 


Care e cea mai importantă limbă? Dragostea. Dacă iubești oamenii te vor înțelege. Dragostea se poate vorbi oriunde pe glob. Cu oricine.


Am spus că limba e comoara părinților lăsată moștenire copiilor. Dragostea e limba oficială a lui Dumnezeu. E tezaurul lăsat moștenire Bisericii. Care are datoria să o împartă la cât mai mulți.


Vrei să te înțeleagă cei din jur? Fii plin de iubire! 


Nicolae.Geantă

Olilim, Napak, Uganda

miercuri, 21 februarie 2024

Jurnal de Kosiloi - de Nicolae Geantă

Dimineața la breakfast ne-am întâlnit cu bishop Robert. Pastor în Moroto (Uganda) și peste cca 200 de biserici în toată regiunea Karamoja! Un bărbat zvelt, zâmbitor, și iubitor. Pe Marian Volintiru îl cunoaște de vreo 10 ani. Pe mine m-a văzut azi prima dată. Dar am simțit reciproc limbajul iubirii.  E limba cea mai vorbită de oamenii lui Dumnezeu! 




După ce am cumpărat dulciuri cu Marian, am plecat cu Ivan și Hamidu spre Kosiloi. Un sat cu manyatas la granița cu Kenya. Acolo se sapă o fântână. De când vine în Africa, Marian Volintiru a săpat 73 de fântâni. Aceasta e a 74! O fi mult, o fii puțin? Satul Kosiloi nu are apă. Familiile de acolo o cară de la câțiva kilometri. Iar, să umbli prin semideșert la +30 grade Celsius, cu bidonul de 20 de litri pus pe cap, nu e ușor ca femeie. Căci știm deja toți acum, femeile karamajongo și copiii asta fac zilnic. Dar bărbați nu prea am văzut cărând apă prin tufișuri. 

Kosiloi e la granița cu Kenya. La peste o oră de mers din Moroto. E drept, de anul trecut chinezii au construit o șosea asfaltată, națională. Largă, dar nu de bună calitate. Chinezăreală. Adică fake. Tipic lor. Am citit niște informații ugandeze că s-ar fi făcut prospecțiuni petroliere în zona Moroto. Și că ar fi dat de zăcăminte de țiței. Deci chinezii nu sunt degeaba pe aici! Tare mă tem ca vor să le jonglezee resursele ugandezilor. Drumul trece pe la poalele Muntelui Moroto (3083 m), printr-o zonă de semideșert. Chiar dacă e climat de savană. Plin de uscăciune: pământ roșiatic, tufișuri, acacia răzleți sau uriașele Euphoria Curvina (un fel de cactuși cu ramuri subțiri). În vale, la 200-300 de metri de drum se văd manyatele. Colibele karamajongilor. Care stau liniștite printre boscheți. În viitor sigur vor migra spre șosea. Și atunci se va termina cu viața lor culturală, pastorală. Vor deveni comercianți. Ca ceilalți. În Uganda totul e comerț. Chiar dacă e la nivel medieval. De-a lungul drumului vezi grămezi uriașe de pietre. Dar și grămezi de pietriș. Familii întregi de africani sparg pietrele până le transformă în pietriș. Fără nicio stație de balastieră. Direct din ciocan! Unii trăiesc din acest job. Alții din făcut mangal (cărbuni). Aici mâncarea se face cu lemn, cu cărbuni și foarte puțin cu vreo butelie. Chiar la hotel “aragazurile” sunt pe  “lemn de cărbune”. Pe versanți vezi turme de capre. Și vaci cu cocoașă. Pășunatul excesiv a distrus de tot vegetația. Mă gândeam: ce mai mănâncă aceste animale? Și de unde beau apă?

luni, 19 februarie 2024

Jurnal de Karamoja - de Nicolae.Geantă


Când am plecat în Karamoja nici nu știam ce mă așteaptă. Auzisem că Africa e săracă, știam că estul Ugandei se confruntă cu violențe și sărăcie lucie, dar nu știam că districtul de la granița cu Kenya și Sudanul de Sud e buzunarul de sărăcie numărul unu în Uganda, în Africa și poate pe glob! Dar acum “ochiul meu a văzut!”


Karamoja este o regiune de 27.500 kmp, puțin mai mică decât Belgia, compusă din 8 districte/județe, dar cu o populație de numai 1,4 milioane de locuitori, conform statisticilor ONU din 2022, in ciuda faptului că au cea mai ridicată fertilitate din Uganda, 8 copii/femeie. Se zvonește că aici, acum 20 milioane de ani (cum se joacă unii cu cifrele !), ar fi trăit ugandopitescus, strămoșul omului, conform unei fosile descoperite de biologi. Dar cine îi poate crede? 


Populația, karamajongo, cu oameni înalți și slabi, e de origine nilotică, limba lor de origine fiind nilo-sahariană. Etniile dodoth, ik, jui, tepeth au preocupări pastorale. Deoarece Karamoja este aproape toată o savană. Cu pajiști care astăzi sunt uscate. E semideșert. Deșertificarea a crescut exponențial în ultima vreme, datorită secetei, alizeelor (vânturi calde și uscate ce bat dinspre regiunile înalte etiopiene spre Rift Valley și Karamouja, dar și suprapășunatului excesiv. Cât vezi cu ochii sunt numai ierburi uscate, tufișuri (bushlands), spini, Accacia (de mai multe feluri, chiar și guma arabică), Aloe etc. Solurile, alterite roșiatice, sunt foarte sărace în humus (aici nu putrezește vegetația fiind vară continuă), sunt infertile și aridizate mult în ultimele doua trei decenii. Când am călcat prima dată in savana semiuscată m-au ars picioarele în adidași! Precipitațiile sunt slabe, între 350-800 mm/ an, ploile venind in două sezoane: din Martie in mai și din Septembrie in decembrie. Acum, în Februarie ploile sunt abia sa șteargă praful pe clădiri. Temperaturile sunt ridicate tot anul, e vară continuă. 25-30 grade Celsius. Noi, eu și prietenul Marian Volintiru, am prins 28-30 grade. Și înorat. 


De ce v-am spus aceste detalii? Ca să înțelegeți de ce-n Karamoja e polul sărăciei. Datorită degradării mediului în primul rând! Iar în al doilea rând datorită infrastructurii slabe. Între capitala Kampala (situată la 528 km) și Moroto (capitala regiunii) abia de câțiva ani e o sosea asfaltată (2020). Dar drumurile lungi, chiar și înspre alte orașe (Soroto, Mbale etc) fac imposibilă deplasarea localnicilor pentru a-și comercializa produsele (sorg, mei, trestie de zahăr, animale, piatră etc). În al treilea rând populația din Karamuja e lipsită de educație. Majoritatea localnicilor (75%) sunt lipsiți de școală! Guvernul ajutat de Word Wision și alte programe internaționale abia acum construiește ceva scoli. Fără educație nu exista specializări, deci nici locuri de muncă. Deși am văzut ugandezi lucrând robotic. Mult și greu. 


Apoi mai au ceva karamajongo: sunt mai inadaptabili. Nu prea acceptă politicile guvernamentale. Își conservă cultura. Și pământurile, si resursele naturale. Karamuja, potrivit estimărilor ar fi foarte bogată în resurse. Cercetătorii vorbesc de peste 50 de minerale și pietre prețioase (aur, argint, Titan, cupru, fier, mangan, cobalt, crom, tantalit etc) la care se adaugă minerale radioactive, marmură, beril, calcar, talc, grafit, columbofil, magneții, platină, zirconiu… jumătate din tabelul lui Mendeleev! Plus că, ultimele prospecțiuni ne arată că în Karamoja se gașesc zăcăminte de petrol în zona Moroto-Kadam) nu știu de ce, dar tare mă tem ca de aceea am văzut eu zeci de mașinării chinezești pe aici). Să mai zică cineva că Uganda nume pe drept numita Perla Africii! Bogați, și totuși săraci! Ce ironie… Iar ca ultim punct, al neadaptări aș putea adăuga violenta. După ce s-a prăbușit regimul lui Idi Aman în 1979, soldații au părăsit Garnizoana din Moroto. Băștinașii au pus mâna pe armament și au început violențele sângeroase. Un război cu armata Ugandeză. Fără precedent. Abia după 2005-2006 soldații au putut recupera armele. Și abia din 2010-2011 a revenit pacea. Care este totuși fragilă.


Problema nr. 1 a regiunii Karamoja este insecuritatea alimentară. Moroto și Nakapiripirit au cel mai redus IDU (Indice al Dezvoltării Umane): de 0,183 și 0,194, în contextul în care Uganda are 0, 445, iar Elveția sau Norvegia peste 0,960!


sâmbătă, 17 februarie 2024

Jurnal de Qatar - de Nicolae.Geantă

Qatarul e o țărișoară mică (11.561 kmp, undeva cât Prahova+Dâmbovița+Ilfovul nostru). E țară mică dar foarte bogată. La venituri pe cap de locuitor (PIB de peste 120.000 $/an/locuitor) nu îi întrece decât Luxemburgul (peste 140.000 în 2023). Ambele țări parcă vor să ne confirme iarăși și iarăși că rubinele scumpe încap în casete mici. Când am deschis ochii deasupra Qatarului era 4,30 dimineața. Am văzut o mare de lumini. Fascinantă. Nici măcar Chicago nu se poate compara, darămite Londra ori Parisul. Doha noaptea e feerie. Miliarde de lumini. Șosele, insule artificiale (poldere antropice), chei, dane, rezervoare de țiței sau gaze. Și clădiri moderne. Sky-scrapels (zgârie nori). Toate luminate cu roșu în vârf. Semnalizare pentru avioane. Pentru că avionul a ajuns mai devreme (numai Qatar Airlines putea face asta!), a făcut vreo două ocoluri orașului pe deasupra până a primit undă vedre la aterizare. Bonus. Ca să ne încânte!

Sursa foto Aici

Qatarul e o peninsulă mică înconjurată de apele calde ale Golfului Persic. Vara temperaturile aici au o medie de 42 grade C (Iunie, Iulie). Bine că eu am ajuns în Februarie. Când media e de numai 23 grade C. De plouat nu plouă decât slab. 71 mm pe an. Adică de 9 ori mai puțin ca în România. Noi uneori detestam ploile, dar alții ar umbla fără umbrele hai-hui prin furtuni! (După ce am văzut seceta arabilor și-a africanilor am început să îndrăgesc ploaia! Gândiți-vă ce ne-am face românii fără ploi?). Doar 160 de km are Qatarul dela Nord la Sud. Undeva cât între Brașov și București. De locuit e concentrat aproape totul în jurul capitalei Doha. Din cca 2,8 milioane locuitori, peste 80 % trăiesc aici. Da, dar să nu vă gândiți că majoritari sunt arabii. Nu, ei sunt numai 41%. Peste 21% sunt indieni. Apoi asiatici, africani. Și normal la urmă europenii. Doha se mândrește ca 86% din forța de muncă o reprezintă emigranții! O fii mult, o fii puțin? Deocamdată de la noi încă se pleacă. Și cu ce costuri pentru viitor! Așa s-au răzbunat românii pe România: părăsind-o! 


Nicolae Geantă și Marian Volintiru la PAG Church, Moroto, Uganda

 


marți, 6 februarie 2024

Ești valoros

Un tată înainte de a muri i-a spus fiului său:  „Acesta este un ceas pe care bunicul tău mi l-a dat cadou. Are mai mult de 200 de ani. Înainte să ţi-l ofer la rîndul meu ție, du-te la magazinul de ceasuri de pe prima stradă, şi spune-le că vreau să-l vând. Te rog, vezi cât valorează”.

Tânărul s-a dus, apoi s-a întors la tatăl său. „Îmi plătește 5 dolari pentru că ceasul este prea vechi".
Bătrânul i-a spus: „Du-te la piață”. Tânărul a ascultat. Când s-a întors a mărturisit: „Mi-a oderit 10 dolari”.
„Du-te la muzeu şi arată-le ceasul”, a rugat tatăl pe fiu. S-a dus, iar când s-a întors a strigat: „Mi-au oferit un milion de dolari pentru același ceas!”
Atunci tatăl a zis: „Am vrut să te învăț că locul potrivit apreciază valoarea ta într-un mod corect. Nu te așeza într-un loc nepotrivit. Cine nu știe care este valoarea ta nu te apreciază! Deci, nu sta într-un loc care nu ți se potrivește!
nu știu autorul

Vlad Schlezak - Dumnezeu vindecă

Vlad Schlezak intervievat de cunoscuta jurnalistă Florentina Fântânaru, la ANTENA 3 CNN.

👉🏻 O discuție vizionară cu efecte pozitive pe o largă populație și cu potențial de schimbare pozitivă a multor teorii și practici laice ineficiente.  
Dr Vlad a prezentat în câteva minute metodologia sa unică a psihoterapiei medical creștine APCCM (Auditarea Personală în Consilierea Creștină Multidisciplinară) care funcționează de peste 10 ani la populația creștină.
A discutat despre ☑️ abordarea creștină medicală corectă în ☑️depresie, ☑️anxietate, ☑️frică, ☑️panică, ☑️ întristarea după voia lui Dumnezeu, ☑️ critică negativă,  și ☑️alte subiecte conexe.