Se spune că lucrurile frumoase se sfârșesc repede. Oare de ce?
Luni ne-am trezit înainte de 7 fix. E ultima zi de
misiune în Uganda. Apoi vom pleca fiecare la casa lui. Marian în Vancouver, eu
în Prahova și Ivan prin estul Kampalei. Așa e și biserica. Răspândită. Universală.
Am părăsit resortul Elissa din Kira (un fel de Buftea a Kampalei) pe la 8 fix. Fără
să luăm breakfast-ul. Oferta lor era oricum extrem de subțirică. Apoi, odată
porniți pe drumurile Kampalei ar fi trebuit să mergem cu punga sub nas.
Periferia capitalei e ticsită la prima oră a dimineții.
Degeaba scriu unii pe Internet că în Kampala locuiesc vreo 1,8 milioane de
persoane. Sunt mai mult ca sigur că depășesc 3 milioane. Mai ales că mulți
dintre ei nici acte nu au măcar. Numai boda-boda (motocicletele) se zice că ar
fi 3 milioane! Poate că e exagerat, dar când ești la fața locului nu mai cauți
argumente numerice. Vezi live. Oamenii vin din toată țara în Kampala. Ba chiar
din Tanzania sau Rwanda. Căci în capitala Ugandei mai găsești ceva de lucru, mai
faci o afacere... Deci ai o viață mai bună.
Boda-bodiștii mă uimesc din nou. Deși i-am tot văzut cvasicontinuu
de vreo 10 zile, tot mă șochează încărcăturile pe care le deplasează. Unul căra
o juma’ de
căruță de trestie de zahăr, altul un frigider. Și unul vreo 200 kg de banane!
Un altul ducea trei prunci la școală, o femeie e în spatele soțului ei cu un braț
mare de verdeață (i-am spus lui Marian Volintiru că e leuștean). M-a școcat
faptul că o tânără avea în brațe un baby, învelit cu o păturică! Iar alta ținea
între ea și conducătorul „mobrei” un prunc de cca 1 an! E inimaginabil ce
activități se fac în Uganda cu motocicletele. Am văzut pe cineva care scăra o
jumate de metru cub de scândură!