Nicolae Geantă - Laura Bretan sau sângele de român în piept de american!

O cunosc pe Laura Bretan de câțiva ani buni. Mai bine zis de când a fost sabotată la Eurovision de doi simpatizanți elghebetiști (2019). Nu pentru că nu are voce! Căci are cât tot bătrânul continent! Ci pentru simplul motiv că e creștină. Practicantă. Iubitoare de Dumnezeu cu motoarele la maxim. Uneori îi spun „Zâmbăreața”. Pentru că Laura zâmbește continuu. Nu am văzut-o niciodată cu fața posomorâtă. U am văzut-o pesimistă. Nu am văzut- scăpând vreo vorbă mai colorată! Am văzut încrederea ei în Domnul Hristos, pasiunea ei pentru a cânta spre slava Dumnezeului Cel Sfânt, iubirea ei față de semeni. Da, Laura vrea să câștige oamenii pentru Isus cu vocea ei. E scop declarat. Întotdeauna a avut o doză uriașă de respect, smerenie, bunătate. Da, farmecul unui om e bunătatea lui! Am discutat în diferite rânduri, ne-am încurajat reciproc. Are și darul aceasta: să încurajeze! Am auzit-o live cântând prin biserici, pe stadioane, în săli uriașe de teatru, de cultură, de sport, în aer liber. Undeva în Moldova am fost împreună la o evanghelizare pe un islaz! Pe miriște! Asta în timp ce grupul se odihnea după mai multe zile de turneu greu! Am fost alături de ea chiar pe platoul de televiziune. Deci, nu mi se poate reproșa că nu o cunosc!

Ceea ce m-a șocat la Laura Bretan este însă un eseu al acesteia, pe care l-a scris pentru Facultatea pe care o urmează - Vocal Performance la University of Illinois. Eseul lei a fost o oportunitate uriașă pentru ea, sau pentru colegii săi, să vorbească deschis despre identitatea de sine! Pe scurt ar suna așa: „cine ești Laura Bretan?” Pornind de la opt întrebări provocatoare „Cultural Identity Self-Reflection”-ul Laurei devine un model pentru toți românii din Diaspora. Și nu numai. Când l-am citit, emoționat, am lăcrimat și m-am gândit: De zeci de ani am colindat diaspora românească, de la Pacific la Ecuator și până-n Scandinavia, și am auzit atât de des lamentații și critici despre România, înjurături ori nerecunoștință, lipsă de respect față de patria mama! Am întâlnit cazuri în care românilor le erau rușine cu identitatea lor, cu pământul lor, cu moșii lor! Cel mai dureros este atunci când face asta cineva care pe aici avut o urmă ștearsă. Ei bine, spre deosebire de astfel de confrați, Laura Bretan nu se rușinează cu sângele de româncă! Măcar că e născută în USA, că a crescut în cultura de acolo, că vine în România decât în scurte vizite, și acelea mai mereu în scop profesional! Da, o fată de pe malurile Michigan Lake, poartă cu mândrie ia națională, graiul, și identitatea din America de Nord până în estul Asiei! De curând ne-a făcut cinste intonând imnuri creștine (se putea altfel?) la Biserica Yoido din Seul, cea mai mare biserică evanghelică din lume! (Are o jumătate de milion de membri!)

Și totuși, hai să facem un mic efort ca să o cunoaștem pe adevărata Laura Bretan! Dau citire eseului său:

„M-am născut în marele oraș Chicago, unde vântul bate mereu și în fiecare an turnurile mari și strălucitoare par să devină din ce în ce mai înalte. De la plimbările pe malurile înghețate ale lacului Michigan, la publicul zgomotos din United Center Arena, și chiar până la delicioșii hot dogi cu carne de vită în stil Chicago, Chicago este casa mea. Mi se aduce aminte de asta de fiecare dată când mă întorc în Europa. Poate te întrebi de ce? Pentru că a fost nevoie de o familie dedicată de imigranți români pentru a ajunge aici, în locul în care mă aflu astăzi.

În iunie 1991, o familie formată din zece copii români și mama lor au pășit pentru prima dată pe pământ american. Cu puținele bunuri pe care le luaseră din viața pe care o lăsaseră în urmă, împachetate în valize și cu pașapoartele în mâinile tremurânde, s-au întins să-și îmbrățișeze tatăl și cei patru frați mai mari. Trecuseră trei ani de când se văzuseră ultima dată și se vedea că lacrimile începeau să le umple ochii obosiți și strălucitori. Mama mea era printre cei zece, a șasea din grup. Cu părul lung, prins la spate, ochii căprui și pielea măslinie, a pășit într-o lume plină de noi oportunități și spre o viață pe care în sfârșit putea să și-o clădească. Tatăl meu, pe de altă parte, a scăpat din mâinile regimului comunist. Deși revoluția începuse deja în România, efectele domniei lui Ceaușescu încă mai persistau în mass-media și bântuiau străzile din jur. A fugit în Franța și, după câteva luni, s-a îmbarcat pe un vas spre Canada, apoi a ajuns cumva aici. În America.

Când călătoresc, de obicei sunt întrebată cine sunt și, firește, le spun mereu oamenilor că sunt doar o fată de 23 de ani din Chicago, născută într-o familie de imigranți români-americani. Identitatea mea românească este o parte centrală a ceea ce sunt și a cine sunt. O simt când comunic cu bunica mea, Mica, o simt în aroma care vine din bucătărie la ora cinei și chiar în notele vechilor imnuri tradiționale cântate la biserică. Cu toate acestea, identitatea mea de americană este la fel de intrinsecă; m-am născut în America, am crescut aici, am fost educată aici și mentalitatea americană este cea pe care o port cu mândrie oriunde merg.

Dintre toate aspectele identității mele, cel mai important pentru mine este credința mea. M-am născut într-o comunitate penticostală românească foarte unită, unde mi-am dezvoltat pentru prima dată dragostea pentru Dumnezeu și înțelegerea muzicii. Am debutat ca muzician la vârsta de patru ani, cu prima mea apariție pe scenă, și îmi amintesc foarte clar acel moment. A fost la concertul nostru anual de Crăciun, unde am cântat pentru prima dată și am decis că voi deveni o cântăreață faimoasă când voi crește. Bunicul meu a fost cel care m-a încurajat să particip la audițiile pentru „Românii au talent” când aveam treisprezece ani, fără să știe că într-o zi voi câștiga! A murit cu puțin timp înainte să apuc să cânt pe scena de la „America are talent”, dar perseverența lui mi-a arătat că este cu adevărat posibil să-ți îndeplinești visele; viața lui a fost o mărturie în acest sens.

Experții spun că cele mai profunde legături se pot crea în jurul unei mese simple: prin stomac se poate ajunge la inima celuilalt. Una dintre cele mai simple, dar și cele mai puternice legături pe care le am cu originile mele românești este mâncarea. Acasă, mâncăm mâncare românească – sarmale, salată de vinete, slănină etc. – toate sunt mâncăruri tradiționale pe care le putem găti acasă. Chiar și la biserică, toate mamele românce se adună la unele ocazii speciale și își dedică timpul pentru a coace unele dintre deliciile preferate ale membrilor: gogoși, langoși, creme, tiramisu și altele. Mai târziu, noi, ca și comunitate, ne adunăm pentru a ne închina, cântăm cântece îmbogățite cu cuvinte luate din evangheliile sacre și ne bucurăm de gustul delicat al produselor de casă. Aceste practici m-au modelat cu adevărat în credința și cultura mea cu mult înainte de a descoperi lumea exterioară.

Deci, care este morala poveștii? Ei bine, noi, americanii, provenim cu toții de undeva. În fiecare zi mă uit în jur și admir toate culorile care mă înconjoară; adică oameni cu origini și culturi diferite, oameni care vorbesc limbi diferite și gătesc mâncăruri diferite de cele pe care le gătește de obicei mama mea. Cât de frumos este să putem experimenta și vedea aceste diferențe culturale care ne dau un sentiment de identitate personală și de a-i înțelege pe ceilalți?

Cultura românească nu este prea răspândită în Statele Unite. Uneori m-am simțit izolată, diferită, ca o străină, din cauza preferințelor mele muzicale, a devotamentului religios și a tradițiilor de familie care nu corespund așteptărilor culturii dominante. Totuși, asta înseamnă și că îmi păstrez identitatea. Ca studentă universitară de origine română din prima generație de imigranți, credința mea profund înrădăcinată și dragostea mea pentru operă nu numai că au creat o punte unică între cele două lumi ale mele, ci și între lumile spectatorilor și comunitățile care ascultă muzica mea. Modul meu foarte american de a vorbi limba română, felul în care mă prezint pe scenă, melodiile pe care aleg să le interpretez, toate sunt o reflecție a amestecului cultural al identității mele și a experiențelor mele personale și unice.

Armonia pe care o simt când lumile mele se intersectează este momentul în care mă simt cel mai acasă. Amestecul interesant dintre interpretarea piesei „O mio babbino caro” de Giacomo Puccini și profunzimea emoției provenite din credința mea penticostală îmi permite să spun cu încredere lumii cine sunt. Cu toate acestea, uneori, echilibrarea celor două culturi poate fi dificilă din cauza așteptărilor pe care fiecare dintre acestea le are de la mine. Navigarea printre criticile din lumea experților în operă și ale criticilor foarte tradiționali care îmi spun că nu sunt suficient de bună poate fi uneori epuizantă. Acestea fiind spuse, a da dovadă de reziliență și adaptabilitate este o parte importantă a poveștii părinților mei; prin urmare, și eu voi depăși aceste dificultăți. Port această poveste cu mine și voi fi o sursă de inspirație pentru generația viitoare!”

România este o dragoste din care se poate muri, spunea domnul Liiceanu. Și nu e utopie. E pur adevăr!

Felicitări Laura Bretan! Să porți cu mândrie mai departe crucea lui Hristos și ia românească! Și să contaminezi cât mai mulți semeni cu virusul tău! Și vorba Eclesiastului: „Hainele să-ți fie albe în orice vreme și untdelemnul să nu-ți lipsească de pe cap” (9:8).

Nicolae.Geantă