Background
Elisei, un pictor
creștin, prieten cu mine, mă numește Livingstone (E drept că și eu îl numesc
Rembrand). „Profesore, tu ești la fel ca Livingstone: predici și explorezi”.
Departe de mine gândul să mă compar cu scoțianul David Livingstone, medic, misionar
creștin pionier în hățișurile Africii și totodată mare explorator (Societatea
Regală de Geografie Britanică i-a acordat Medalia Patronului în 1855, pentru
explorările sale în Africa). Dar pictorul a spus un mare adevăr: viața omului e
o călătorie în care scopul principal al fiecăruia este să prezinte semenilor pe
Dumenzeu! Mai ales acolo unde nu e cunoscut.
Ani de zile am am
argumentat că eu „nu trebuie să merg în Africa, deoarece Dumnezeu a adus Africa
la mine”. Nu prin emigranții de culoare. Ci prin conaționali ai mei, care deși
în România, au trăit / ori trăiesc drama africană. Cum ce e aceea? Sărăcie.
Lucie. Neajunsuri. Risc. Viața pe minus. Sau zi de zi la nivelul zero. Adică să
ai... nimic! Prin urmare am încercat – în măsura puterii și priceperii mele și
a tuturor sprijinitorilor mei – să contribui puțin la îmbunătățirea calității
vieții. Măcar pentru câteva zile. Măcar cu câteva lucruri de maximă necesitate.
Dacă am reușit ceva sau nu, nu oamenii pun nota finală, ci El, Dumnezeul căruia
îi slujim.
Carevasăzică ani
de zile am sta departe de Africa deși am avut destule ocazii să fiu între ei.
Nu m-am gândit nici măcar o singură dată că într-o zi voi călca chiar pe urmele
lui Livingstone. La propriu. Adică să calc pe aceleași locuri pe malul Lacului Victoria,
în inima Africii la Ecuator. Cred că orice profesor de Geografie ar dori să
stea măcar două minute în viață cu picioarele concomitent în ambele emisfere!
Plus că și-ar dori să-și tropăie bocancii prin pădurile ecuatoriale, savanele,
marile Lacuri din Rift Valley, munții vulcanici fie ei și stinși... Apoi, mai
îndemânatic sau stângaci, să scoată block-notes-ul și să aștearnă observațiile
în pagină. Căci, Geografia e informație din observație. E mediu descriptiv.
Însă, observațiile, analizele, tezele, sintezele și antitezele se adresează
creierelor nu burților. Burta așteaptă nu geografie descriptivă, nu turism de
entertainment. Ci un codru de pâine întinsă. Mulțumirea cea mai mare a unui om
se citește în ochi abia atunci când a primit ceva ce a așteptat de atâta vreme.
Am spus cândva că
misionarii sunt sfinții lampadari ai lui Dumnezeu care fac găuri în întunericul
inimilor. Dar e puțin numai atât. Sunt mâinile și picioarele lui Dumnezeu care după
ce frământă pâinea și-o coc, merg să hrănească trudiții de soartă. Împart pâini
și Pâinea vieții. Căci, misionarii nu sunt numai amvoane mobile care răspândesc
speranța, încrederea și pofta de-a face bine. Și, în timp ce majoritatea caută
să trăiască la un pas de porțile bisericii, misionarul deschide un atelier de
salvare chiar la porțile disperării. În Africa am văzut disperarea cu alți
ochi. Ai inimi? Chiar așa, știați că omul nu vede cu ochii, ci cu inima?
„Dar nu ți-e
frică să ajungi acolo, printre sălbatici?”, mă chestiona un amic, după ce a
auzit că plec în Karamuja. „Nu, pentru că a misiona înseamnă a muri puțin de
frica de a trece nepăstor pe lângă oameni!”. „În dragoste nu este frică”, scria
Apostolul iubirii, Ioan. Misionarii nu consiliază în cabinete căptușite cu
pluș, nu au resurse suficiente la dispoziție. Iar de cele mai multe ori nu au
în jur nici oameni care îi plac. Dar au ceva nebunie ruptă din Cruce. Aceea de
a merge în călătorii imposibile. Căci, vorba lui Hudson Taylor (vestit misionar
britanic în China): „Dumnezeu nu caută oameni cu o credință uriașă, ci oameni
gata să îl urmeze!”
Am văzut în Karamuja
Ugandei nu doar sărăcie, trai preistoric, foamete ori haos social. Nu numai
lipsă de apă, case din bețe, copii care aveau doar piele și os. Am văzut zeci
de mii de oameni nevinovați care nu sunt cu nimic mai răi decât mine, dar
cărora nimeni nu a încercat să le atingă destinul prăfuit. Am văzut lacrimi și
zâmbete de prunci cât pentru trecutul mea peste o jumătate de secol. Am văzut
schimbări radicale acolo unde a pătruns Hristos. Și am văzut, spre deosebire de
misionarii creștini, și chinezi puși pe prăduit, construind ceva benefic dar
ascunzând intenții obscure, în clandestin. Da, unii exploatează și situațiile
disperate. Cum o fi să eploatezi răul? Impostură mai mare nici că se poate.
Cartea de față nu
își propune să fie vreun roman, vreo nuvelă, ficțiune și nici documentar. Își
propune să fie un... livingstonism. „Karamuja life” împletește
geografia descritivă cu faptele misionarismului. Descrie locuri, stări sociale,
neputințe dar și acțiuni benevole în care umerii sunt puși sub același jug cu
cei de jos. Am scris „Karamuja life” nu doar ca note geografice, ci ca o încercare
de sensibilizare a inimilor și de a da oamenilor posibilitatea să-și lungească
mâinile foarte mult! Mâinile cele mai lungi nu le au oameni din vreun trib
uitat sub praful african. Iar eu în carte vă dau o rețetă. Mâinile cele mai
lungi le au cei care-și rup bucățica dela gură și o împart cu semenii lor. O
astfel de mână lungă reușește să hrănească din farfuria sa și pe cel din
capătul cel mai îndepărtat al mesei. Chiar așa, știți când cresc mâinile cele
mai lungi? Când iei rugăciunile oamenilor din hăurile lumii și le urci până în
fața tronului lui Dumnezeu.
„Karamuja life” e
o carte de realități. „Karamuja life” ridică (peste tot) o întrebare: „Ignorare
sau îngrijorare?” Cu viața nu poți fi niciodată ignorant. Viața e ca o monedă:
o poți pierde sau câștiga!
Nicolae Geantă
