Azi am avut un dor nebun să fug prin pădure. Toamna îmi place să calc pe frunze. Și să privesc cum cad nepăsătoare. Dansând. Nu știu dacă știați, dar frunzele nu mor! Deși putrezesc lipite una cu pământul ele trăiesc și primăvara viitoare. Prin frunzele care răsar în locul lor!„
Când am auzit foșnetul frunzelor sub picioare, mi-am adus aminte că, în urmă cu ceva ani, pastorul Daniel Floruță mi-a zis undeva prin Valencia lui: „Nicule, mi-e așa de dor să mai merg toamna prin pădure, să calc pe frunză și să tai lemne cu joagărul, cu tata!”. Când l-am auzit am lăcrimat. În toate toamnele copilăriei mele tata mă sâcâia să merg în pădure cu el și cu joagărul. Aaah, nu-mi plăcea deloc să-l ajut pe bătrân! Îmi venea să fug până în Minesota. Azi aș fi dat orice numai să tăiem amândoi un chituc de fag! Nu am avut nici joagăr și nici partener. Decât pe Hunter. Care mă privea fără să înțeleagă de ce-s trist...
Într-o seară, când am făcut focul în sobă, m-a sunat Aurelian din Chicago. Când a văzut văpaia ce mușcă din stejarul uscat i s-au declanșat senzorii amintirilor: „Nicule, mi-așa de dor să mai aprind focul în sobă! Nu am mai făcut asta de când eram prunc!” N-am vrut să-l întristez, dar am înțeles că fericirea constă în lucrurile mărunte. Până la urmă Oceanul e plin de picături...
Am întrebat mai mulți prieteni „de ce le e cel mai dor din copilărie?”. Valentino a zis că de turma de oi. Ar vrea să mai stea seara lângă mioare, cu câinii la subsori și cu fluierul în acțiune. Să simtă briza în ceafă și s-o audă pe mătuși-sa strigând: „Băiatuleeee, bagă odată în staul oile-alea, că și mîine e o zi întreagăăă!”. Dar mâine Valentino va alerga cu camionul pe coastele Mediteranei! Cornelihno mi-a zis că cel mai mult își dorește să urce pe combină la treiereat de grâu! În Londra nu crește decât gresie. Și faianță. Mihai e prin Belgia. Visează cu ochii deschiși cum înălța porumbeii și dădea iepurii afară la iarbă. Alberto nu vrea să audă de copilărie. De mic a rămas fără tată. Și a trebuit să muncească pe brânci. Adela își dorește să mai trăiască fără obligații. Amară-i străinătatea! Daniel are două decenii de Canada. „Întotdeauna mi-am dorit să fiu mai mare decât eram... Nu am fost împlinit în copilărie. Și acum parcă mă simt la fel. Mi-e dor de ce va fi...” Coco ar mai vrea să meargă cu tatăl lui cu bicicleta prin târg, prin Brașov. Dar pentru asta trebuie să vină cu TIR cu tot din Anglia. Pastorul Gabi nu știu ce a înțeles: „Niculaie, eu am joagărul de la tata în beci și acum!”
Răspunsuri am primit destule. Și provocări. Mike visează zăpezile din Moldova. În Illinois nu prea găsești săniuș. Doctorul Schlezack își dorește timpul acela liber. Psihiatria e un mega stress. Dar trebuie cineva s-o facă și pe asta... Tare mult mi-a plăcut de pastorul Huțuțui: „Niculiță, aș vrea să merg la coasă cu tata, și să îmi bată coasa... Să mai stau cu oile alături de un cioban bătrân care îmi spune povești din război... Seara să joc fotbal în crucea drumului, să mânânc păstăi cu usturoi, să fierb lapte în ceaun și să mănânc cu mămăligă!” Mda, oricât de altitudinal am urca pe orbita vieții, noi ăștia care am crescut pitoresc nu ne putem debarasa de românul neaoș din noi! Și burghezi de am fi ajuns, tot țăranii ne sunt pe plac. „Fără țărani istoria românilor e o pajiște goală”, i-am zis fratelui Huțuțui, care mi-a adus aminte de copilăria când ne strângeam seara la foc să mâncăm orez cu lapte direct din tuci! Curgând lapte din linguri în drumul către gură direct în capul celor mai mici.
„Dar dvs de ce vă e foarte dor domnule profesor?”, m-au întrebat curioși elevii mei. „Să joc fotbal în islaz în timp ce vaca paște cu clopotul înfundat în trifoiul pădurarului. Să nu îmi pese de problemele celor mari. Să-mi spună bunicul povești cu Moise, să citesc până la trei dimineața, apoi să visez că sunt cardinal!... Dar cel mai mult știți ce îmi doresc? Să mai am fetițele mici, să le fac ghem și să le port în sân. Mi-e tare dor să mai dorm cu ele pe brațe chiar dacă mi-ar amorți! Azi, sunt departe și nu mai am ocazia decât rar să le strâng în brațe. Sunt mari și a început să-mi fie... rușine!” Și lacrimile curg chiar dacă vreau să le opresc...
„Îmi e tare dor de bunicul, copii... De răsfățul în care m-a crescut. Dar cel mai dor îmi e de Isus!” Tăcere... Oare tăcerea e doar un răspuns negativ, sau imposibilitatea de a ne privi reali în oglindă?
Da, îmi place toamna! Îmi place nu numai să calc pe frunze. Nu numai să văd cămările pline ori să tai lemne cu joagărul, seara, la neon. Dar când plouă mocănește îmi vine o poftă să devin lup...
Când am ajuns azi prin pădure mi-am adus aminte o melodie preferată de la Cireșarii: „Mi-e dor de-o zi, o zi când toamna / N-or mai cădea nici frunze, și nici flori / E ziua noastră, e o-ntâlnire/ Cu Acel ce-n viață, Noi L-am urmat”. M-a apucat de-odată așa, o nostalgie. Trebuie să iubim toamna! Să savurăm toată splendoarea ei! În Cer nu vor mai cădea frunze... Și nu vom mai fi nici copii!
Nicolae.Geantă
