o zi de sufletesc
folos,
ducând oricui ar
suferi
un strop din Harul
lui Cristos.
– Atunci mi-aş
face orice zi
o zi de sufletesc
folos.
Să-mi fac din
fiecare pas
un umblet
binecuvântat,
spre cel căzut şi
cel rămas,
spre-a-l ridica
dintr-un păcat.
– Atunci mi-aş
face orice pas
un umblet binecuvântat.
Să-mi fac din
fiecare gând
cuiva un dar
mântuitor
punând pe-o rană
sângerând
un sfânt balsam
alinător.
– Atunci mi-aş
face orice gând
cuiva un dar
mântuitor.
Să-mi fac din
fiecare stări
un har să-I cânt
lui Dumnezeu,
să-I laud marile-ndurări
ce-mbelşugat îmi
dă mereu.
– Atunci din
fiecare stări
L-aş preamări pe
Dumnezeu.
Poemul cu titlul de mai sus ne arată o creștere zilnică a
credinciosului, pornind de la un punct zero spre înălțimea spirituală. Noi toți
trebuie să parcurgem această etapă. „Pe măsura
în care ne dăm fiecare toate silințele, Harul ceresc ne îmbracă și ne ajută cu
tot mai multă putere, realizând astfel lucruri din ce în ce mai vrednice de El”.
Poezia „Să-mi fac în fiecare zi” este de fapt o mică
predică pentru suflet, în patru puncte esențiale: fiecare zi, fiecare pas,
fieacare gând, fiecare stare. Nefăcute, sau chiar neglijate parțial, cele patru
strări expuse de poet nu vor duce la desăvîrșirea creștinului, ci mai degrabă
la zădărnicirea planului divin, sau cum se exprima plastic Dorz în altă poezie:
„În zadar e Cerul sus pentru ochii care
nu-s, / în zadar e largul tot pentru paşii ce nu pot”.
Fiecare
zi este o prelungire de har
pentru orice persoană de sub Soare, de aceea Dumnezeu ne-o îngăduie ca un cadou
al divinității. Scopul fiecărei zile nu este să „ne răsfățăm pielea” cum ar
zice Berdardiev, ci s-o facem folositoare sufletului. Să creștem în omul dinăuntru.
Odată ce cunoaștem acest adevăr trebuie să-l transmitem fiecărui persoane, mai
ales celor care trec prin încercări și simt că Dumnezeu s-a depărtat de ei: „ducând oricui ar suferi/ un strop, din
Harul lui Hristos”. Conform poetului, Harul este ceva incomensurabil,
mintea umană nu-l poate cuabtifica îndeajuns, dar un singur strop e suficient
să învieze speranța oricărui om doborât. De fapt un singur cuvânt al lui
Hristos, o simplă atingere de degetul lui Dumnezeu, este mai puternică decât
toate farmaciile sau armatele lumii. Predicarea zilnică a Evangheliei, nu este
doar o datorie ce se bifează în agendă, ci o plăcere, o bucurie care pune câte
un nou fulg pe aripa sufletului. Prin urmare, Dorz crede că ducând gânduri de
îmbărbătare celor în suferință, ziua devine folos pentru suflet!
Ceea ce suprinde gândirea dorziană este că nu numai
fiecare zi contează, ci și fiecare pas.
Pentru că binele nu poate fi făcut decât continuu. Pașii noștri zilnici pot
trece prin locuri lipsite de binecuvântările divine, de aceea, așa cum
Psalmistul ne învață, credincioșii „nu se
duc la sfatul celor răi, nu se opresc pe calea păcătoșilor, nu se așează pe
scaunul celor batjocoritori”
Pașii noștrii, mii în fiecare zi, trebuie să fie „un umblet binecuvântat” spune
Traian Dorz. Iar umbletul acesta este vizitarea celor căzuți dar și a celor
rămași, cu scopul de a-i ridica dintr-un păcat. Oamenii suferă datorită
abaterilor de pe calea dreptății, și primul pas făcut este retragerea,
însingurarea, autopedepsirea sau refuzul de a mai accesa Harul mântuitor. Prin
urmare vor trăi o perioadă de descurajare, sau de apăsătoare vină, un nisip
mișcător în care se afundă zilnic. Tocmai de aceea sfatul lui Dorz este ca
pașii creștinului să se îndrepte nu spre locuri de entertainment ci spre cele
de suferință, acolo unde este nevoie de îmbărbătare, ridicare, refresh
spiritual. Când oamenii „cad” de obicei cei din jur îi afundă și mai adânc în
mocirla morală, dar datoria creștină este ridicarea și repunerea în valoare a
individului ajuns în mreaja păcatului. Abia după ce ai ridicat pe aproapele tău
din șanțul abandonului și deznădejdii, sau al jafului moral căruia i-a căzut
pradă, poți spune că ai „un umblet binecuvântat”, cum sugerează Dorz la finalul
strofei a doua.
A treia strofă pătrunde și mai adânc: în gânduri: fiecare gând. Oamenii pot face fapte
bune, pot merge în direcții bune, dar dacă gândurile nu sunt curate, cinstite,
este insuficient. Martin Luther spunea într-o analogie despre gânduri că „nu putem împiedica păsările ce zboară peste
casa noastră, dar le putem opri să rămână să-și facă cuib”. Într-un eseu recent
am scris că „diavolul ni se poate cuibări
în minte, dar nu ni-l poate smulge pe Hristos din inimă!”. Gândurile bune
aduc totdeauna fapte bune. Ele emană rugăciuni, fiind ca niște daruri
mângâietoare, mai ales peste „rănile sângerânde”. Oamenii sunt fericiți și se
simt mai în siguranță când află că cineva se roagă pentru ei. Gândurile bune
pot fi așternute pe hârtie, dar și transmise mai departe, devenind „sfânt
balsam alinător”. Chiar așa, gândurile noastre îmbălsămează?
Ultima strofă vorbește despre acțiunea creștină în orice
stare, în fiecare stare. Oamenii pot
avea stări diferite de dispoziție. Când stările sunt neplăcute, gândurile devin
sumbre, apar nemulțumiri, cârteli, răfuieli verbale, bârfe, părelnicii... De
asemeni stările de boală, de persecuție, de nedreptate etc, pot naște nu doar
stări de neliniște ci zeci de întrebări „nebune” cum ar spune Pavel. Traina
Dorz ne oferă o soluție miraculoasă: cântă. În orice stare ai fi, în bogăție
sau sărăcie, sănătos ori bolnav, iubit sau marginalizat, persecutat sau
elogiat, cântă Domnului laude pentru îndurările ce le-a oferit. „Cine cântă, spunea pastorul Vladimir
Pustan, nu poate bârfi, nu poate cârti,
nu poate fi nemulțumitor!”. Cine cântă „osanale” indiferent de starea prin
care trece, îi aduce laude Lui Dumnezeu. Iar în urma cântării, starea devine
alta. Nimeni nu s-a ridicat după intonarea imnurilor creștine mai dărâmat decât
înainte de a se fi așezat să cânte! Muzica e închinare! Închinarea e terapie.
În poemul studiat, Dorz ne transmite 4 secrete de
fericire: fiecare zi trebuie folosită pentru închinare, fiecare fapt trebuie să
ducă la o faptă bună, fiecare gând trebuie să mângâie și fiecare stare trebuie
să aducă laude Domnului.
Nicolae.Geantă
UAV Arad, TP 2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu