Căderea lui Adam - de Mihaela Mănescu

- Eva! Eva! Preaiubito! Unde-i strălucirea ta?
Eva... Ai gustat din pomul cunoștinței... Nu-i așa...?

Ești tăcută... Ce-ai în mână...? Mărul?! Pentru ce-ai mușcat?!

Nu ți-am spus că nu e bine...? Eva mea... N-ai ascultat...!

Fremăta grădina toată de suspinul lui Adam:

- Ce mă fac eu fără tine...? Eva... Tu ești tot ce am!

Pentru cine-o să mai nască florile parfum de rai?

Pentru cine-o să danseze fluturii pe-un colț de plai?

Pentru tine, preaiubito, pentru tine se jucau

Sălciile plângătoare când în apă își lăsau

Crengile înmiresmate și ningeau în părul tău

Flori de stele, flori de aur să te-ascundă de cel rău...

Dar tu te-ai lăsat mințită de Luceafărul căzut;

De maestrul amăgirii... De arhanghelul pierdut!

Uită-te cum mor copacii... Ce blestem ai abătut

Peste casa fericirii... Peste trupul tău de lut...!

- Preaiubitule, sunt vie! N-am murit când am mâncat

Fructul otrăvit de șarpe. Ia și tu, că nu-i păcat!

Dar Adam, privind la Eva, nu se mai oprea din plâns:

- Dă-mi să mușc! Să pier cu tine! și se-mbrățișară strâns...

Două inimi vinovate, două candele de lut

Se-ascundeau în bezna nopții, tăinuind păcatul slut...

Dimineața mohorâtă aducea întâiul nor

Peste oamenii de tină dezbrăcați de slava lor...

La răscrucea dintre vremuri, revărsând belșug de Har,

Dumnezeu, chemând cu lacrimi omenirea la Altar,

A plătit răscumparare pentru lumea de pământ

Răstignindu-Și pe o cruce, din iubire, Fiul Sfânt...

mihaela mănescu