Înălțarea Sa e lecția supremă cum se
răsplătește smerenia. Ca să urci întâi trebuie să cobori! Pe scara
vieții cu toți dorim să urcăm. Să fim înălțați. Dar cei mai mulți nu vrem
urcușul modestiei. Prin urmare, în timp ce Isus coboară treaptă cu treaptă, noi,
ca niște disperați, urcăm pe lângă El gâfâind! Nu ne interesează de ce mirat se
uită spre noi întrebând: „Quo Vadis humanus?” (Unde te duci omule?). Chiar așa:
unde vor să se înalțe oamenii fără El?
Înălțarea Domnului, spunea Dumitru Stăniloaie,
este și ridicarea noastră din patimi! Din starea de pământesc. Căci,
dacă privim spre pământul acesta, e prezent peste tot! Îi simțim gustul până și
la rugăciune!
Înălțarea Sa e și înălțarea noastră. Dar, asta abia după ce coborâm în noi și recunoaștem că mirosim a
păcat. Păcatul miroase a baltă împuțită dricuită de bocanc de soldat. Păcatul încolțit
în noi devine un putregai în oase! De aceea ne trebuie infuzie cu celule stem
din sângele lui Hristos!
Înălțarea Domnului este garanția că într-o zi
vom fi cu El. Se va întoarce așa cum a fost văzut mergând spre Cer. Instantaneu.
Trăim spre a ne înălța! Ce zici, n-ai vrea
să-ncepi întâi să cobori?
Hristos s-a-nălțat! Și nimeni niciodată nu
poate fii mai sus decât El!
Da ,
RăspundețiȘtergere