O pasăre a murit pe cuib într-un incendiu. Ar fi putut zbura. Ar fi putut scăpa, cum fac cei mai mulți. Argumentul ei ar fi putut să fie: scapă cine poate! O singură întindere de aripi și era departe de pericol. Dar n-a făcut-o. Nici măcar nu s-a gândit! Nici n-a clipit! N-a tremurat! Nu s-a temut! A rămas acolo, nemișcată, lângă ceea ce avea mai de preț!
Nu a făcut asta din
slăbiciune. Ci din chemare. Dintr-un instinct vechi, mai vechi decât omul. Un
instinct mai curat decât orice sentiment al lumii contemporane: datoria de a-ți
proteja viitorul!
La păsări nu
există discursuri motivaționale. Nu există nici aplauze. Nici interes ascuns. Există
doar un hormon – numit „prolactină”, care, în sezonul cuibăritului, al
eclozării, le inundă creierul și le transformă în scuturi vii. „Prolactina” le
determină să reziste chiar și-n fața unui pericol iminent! Când o fac, nu o fac
pentru glorie. Nu o fac pentru recunoaștere. Nu o fac nici măcar pentru
istorie! Ci o fac pentru viitorul speciei lor (ascuns în ouăle acelea mici)...
Noi oamenii, ar
trebui să cunoaștem iubirea nu doar din cuvinte. Ar trebui să știm ce înseamnă
datoria. Ar trebui să știm ce înseamnă să ardem „într-un incendiu”, să stăm
neclintiți în pericol, doar pentru că alții, mai fragili decât noi, au nevoie (de
noi) chiar acolo!
Trupul acela mic
și firav, găsit prin maldăre de cenușă, nu e doar o pasăre! E o lecție. Ori o
palmă peste obrazul unei lumi care fuge la primul semn de disconfort. E
imaginea iubirii materne. A unei eroine anonime, fără titulaturi și onoruri,
fără pretenții. A unei ființe c-o inimă ce-a bătut până la capăt pentru ceea ce
conta. Zicea cineva că pasărea „a murit așa cum mulți din zilele noastre nu ar
trăi niciodată: cu sens!”
Asumă-ți riscuri! Rămâi curajos în fața grelelor amenințări!
Dumnezeu încununează numai virtuțile! Privește mai ales la sacrificiul Lui!
*o compilație de Nicolae.Geantă
Tulburător... Doamne, ajută-ne să trăim cu sens până la sacrificiu...
RăspundețiȘtergere