youtube

vineri, 10 iulie 2020

Despre „Educație și mărturie publică” - de Nicolae. Geantă


reflexie teologică
 „Educație și mărturie publică”

Societatea contemporană se schimbă cu repeziciune. Din nefericire nu toate schimbările sunt benefice. Unele ne transformă în sclavi, altele în ființe nepăsătoare. Neempatice. Nereconciliante. Nesociabile. Un fel de robinsoni-crusoe singuratici într-o lume plină de „ceilalți”. Devenim egocentrici, oameni ai excluderii. Și toate astea în cazul în care de la pupitrele guvernamentale se vehiculează filosofia unei „societăți deschise”. Dar deschisă spre ce? Spre „societatea deschisă” a filosofiei lui Karl Popper care altoiește cu bâta metafizică pe cei care nu i se aliniază la principiul „fără nimic din trecut”? Spre mișcări colectiviste unde totul se revendică în numele democraței dar violent? Spre o societate închisă - closed mind – cu viziuni înguste, tribale, conservatoare, cum au făcut adesea religiile lumii? Sunt întrebări care macină nu doar la moara societății, ci și a Bisericii. Pentru că, trebuie să recunoaștem: în ultima vreme lupta Bisericii pe acest front s-a dat între... a se schimba odată cu majoritatea, sau a rămâne conservatoare. Greșit în ambele modele.

Obișnuită să stea cât mai departe de „vulcanul social”, Biserica lui Hristos nu și-a adus aportul suficient la „problema vieții publice”. Și asta de secole întregi! A preferat să stea retrasă, tăcută, departe de focar. Prin urmare, curentele laice, cele non-religioase, sau diferitele filosofii și ideologii au agresat societatea, i-au creat șabloane de existență, au produs degringoladă socială, nu numai spirituală.  Și, în acest context, vorba lui Daniel Barbu [1] s-a accentuat „invizibilitatea politică a omului evanghelic”.


Chemată să schimbe societatea - nu să fie schimbată de societate, principala sarcină a Bisericii a fost să-L prezinte pe Dumnezeul Atotputernic, să comunice lumii transcendența. Însă din teama de a nu fi întinată de noroiul acesteia, în vremurile din urmă Ekklesia s-a ascuns parcă sub un clopot de sticlă. E văzută de afară, vede ce e afară, dar nu mai are impact. Pentru că nu mai e în contact cu societatea, cu exteriorul. Și uite așa, încet-încet, Biserica a renunță (parțial ori total) să se implice în problemele societății: în elaborarea legislațiilor, în politică, în educația școlară din exteriorul zidurilor confesionale, în deciziile privind comunitățile defavorizate, marginalizate, în apărarea drepturilor cetățenești, în reconcilierea indivizilor pentru Împărăția lui Dumnezeu, în teologia sa publică, în stradă. 

Teologia publică este învățătura sănătoasă care scoate Biserica de sub vălul indiferenței socio-politice (am văzut ce înseamnă asta la Referendumul pentru Familie din octombrie 2018), a crezurilor tradiționaliste față de bussines-uri ori a invaziei culturii, tehnologiei sau modernității. Teologia publică aduce alternative, soluții. Pentru că le are. Implicarea creștinului în viața cotidiană produce vindecare. Făcând celorlalți bine, îți faci ție bine! Leonardo da Vinci spunea spre sfârșitul vieții sale: „Omenirea și Dumnezeu mă vor condamna: aș fi putut să fac operele mele mai complexe”. Nu am dori să împlinim și noi această filosofie…

Faptul că Biserica este chemată în stradă, la practicarea unei teologii publice, înseamnă participarea ei în toate nișele sociale: religios, social, politic, cultural (arta, literatură), transcultural. „Abilitatea de a sluji transcultural cere un dar special, o abilitate primită de la Duhul Sfânt pentru a comunica cu oamenii din medii total diferite”, conclude Rick Warren. O alegere greșită, este cum ai inversa cablurile la bateria mașinii.

Chemată la slujirea semenilor „cu toate motoarele turate” Biserica are rolul micului reconciliant care face conexiunea omului cu Marele Reconciliant. Pentru aceasta Biserici i-a fost oferită cheia grijii față de oameni: încurajarea. O menire unică de a răspunde oamenilor în nevoi. Într-o societate cu divergențe, soluțiile oferite de biserică nu pot fi altele decât pacea, unitatea, ospitalitatea, echitatea, renunțarea la marginalizare, stigmatizare, îmbrățișare. În afara lor fenomenul este excludere! „Încurajarea este mai mult decât o bătaie pe umăr”, spunea Larry Crabb. Este o îmbrățișare continuă, pot eu adăuga. Este dragoste. Și „dragostea e verb”, vorba lui Vladimir Pustan. E acțiune.

Teologia Publică nu este o doctrină care stabilește dacă îngerii pot sta într-un vârf de ac, nu e un set de dogme conservatoare, nici libertinaj, nici apologetică. Este misiune pentru celălalt. Dar misiunea pentru celălalt nu se poate face până nu înțeleg că celălalt este al doilea eu!

Probabil că cei ce nu au dat nas în nas cu provocările teologiei publice fac lucrări bune. Sau sunt oameni buni. Dar aș vrea să-i avertizez: Nu contează cât de bun ești, ci cât de bun poți să fii! E  un strigăt, e-o provocare.

Implicați-vă public. În societate. Numai așa putem anihila răul. Răul din jur și pe cel din noi. Nu irosiți timpul liber în afara lui Dumnezeu. Timpul liber fără Hristos este dascăl de păcate!






[1] Daniel Barbu este profesor de științe politice la Universitatea din București. Sintagma de mai sus a apărut în volumul „Omul Evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești”, editura Polirom, Iași, p.641

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu