reflexie teologică
„Educație și mărturie publică”
Societatea
contemporană se schimbă cu repeziciune. Din nefericire nu toate schimbările
sunt benefice. Unele ne transformă în sclavi, altele în ființe nepăsătoare.
Neempatice. Nereconciliante. Nesociabile. Un fel de robinsoni-crusoe
singuratici într-o lume plină de „ceilalți”. Devenim egocentrici, oameni ai
excluderii. Și toate astea în cazul în care de la pupitrele guvernamentale se
vehiculează filosofia unei „societăți deschise”. Dar deschisă spre ce? Spre „societatea
deschisă” a filosofiei lui Karl Popper care altoiește cu bâta metafizică pe cei
care nu i se aliniază la principiul „fără nimic din trecut”? Spre mișcări
colectiviste unde totul se revendică în numele democraței dar violent? Spre o
societate închisă - closed mind – cu
viziuni înguste, tribale, conservatoare, cum au făcut adesea religiile lumii? Sunt
întrebări care macină nu doar la moara societății, ci și a Bisericii. Pentru
că, trebuie să recunoaștem: în ultima vreme lupta Bisericii pe acest front s-a
dat între... a se schimba odată cu majoritatea, sau a rămâne conservatoare.
Greșit în ambele modele.
Obișnuită să stea
cât mai departe de „vulcanul social”, Biserica lui Hristos nu și-a adus aportul
suficient la „problema vieții publice”. Și asta de secole întregi! A preferat
să stea retrasă, tăcută, departe de focar. Prin urmare, curentele laice, cele
non-religioase, sau diferitele filosofii și ideologii au agresat societatea,
i-au creat șabloane de existență, au produs degringoladă socială, nu numai
spirituală. Și, în acest context, vorba
lui Daniel Barbu [1]
s-a accentuat „invizibilitatea politică a
omului evanghelic”.
Chemată să
schimbe societatea - nu să fie schimbată de societate, principala sarcină a
Bisericii a fost să-L prezinte pe Dumnezeul Atotputernic, să comunice lumii transcendența.
Însă din teama de a nu fi întinată de noroiul acesteia, în vremurile din urmă Ekklesia
s-a ascuns parcă sub un clopot de sticlă. E văzută de afară, vede ce e afară, dar
nu mai are impact. Pentru că nu mai e în contact cu societatea, cu exteriorul. Și
uite așa, încet-încet, Biserica a renunță (parțial ori total) să se implice în
problemele societății: în elaborarea legislațiilor, în politică, în educația
școlară din exteriorul zidurilor confesionale, în deciziile privind
comunitățile defavorizate, marginalizate, în apărarea drepturilor cetățenești,
în reconcilierea indivizilor pentru Împărăția lui Dumnezeu, în teologia sa
publică, în stradă.
Teologia publică este învățătura sănătoasă care scoate
Biserica de sub vălul indiferenței socio-politice (am văzut ce înseamnă asta la
Referendumul pentru Familie din octombrie 2018), a crezurilor tradiționaliste
față de bussines-uri ori a invaziei culturii, tehnologiei sau modernității.
Teologia publică aduce alternative, soluții. Pentru că le are. Implicarea
creștinului în viața cotidiană produce vindecare. Făcând celorlalți bine, îți faci
ție bine! Leonardo da Vinci spunea spre sfârșitul vieții sale: „Omenirea și
Dumnezeu mă vor condamna: aș fi putut să fac operele mele mai complexe”. Nu am
dori să împlinim și noi această filosofie…
Faptul
că Biserica este chemată în stradă, la practicarea unei teologii publice,
înseamnă participarea ei în toate nișele sociale: religios, social, politic,
cultural (arta, literatură), transcultural. „Abilitatea de a sluji transcultural
cere un dar special, o abilitate primită de la Duhul Sfânt pentru a comunica cu
oamenii din medii total diferite”, conclude Rick Warren. O alegere greșită, este cum ai inversa
cablurile la bateria mașinii.
Chemată
la slujirea semenilor „cu toate motoarele turate” Biserica are rolul micului
reconciliant care face conexiunea omului cu Marele Reconciliant. Pentru aceasta
Biserici i-a fost oferită cheia grijii față de oameni: încurajarea. O menire
unică de a răspunde oamenilor în nevoi. Într-o societate cu divergențe,
soluțiile oferite de biserică nu pot fi altele decât pacea, unitatea,
ospitalitatea, echitatea, renunțarea la marginalizare, stigmatizare,
îmbrățișare. În afara lor fenomenul este excludere! „Încurajarea este mai mult
decât o bătaie pe umăr”, spunea Larry Crabb. Este o îmbrățișare continuă, pot eu
adăuga. Este dragoste. Și „dragostea e verb”, vorba lui Vladimir Pustan. E acțiune.
Teologia
Publică nu este o doctrină care stabilește dacă îngerii pot sta într-un vârf de
ac, nu e un set de dogme conservatoare, nici libertinaj, nici apologetică. Este
misiune pentru celălalt. Dar misiunea pentru celălalt nu se poate face până nu
înțeleg că celălalt este al doilea eu!
Probabil
că cei ce nu au dat nas în nas cu provocările teologiei publice fac lucrări bune. Sau sunt oameni
buni. Dar aș vrea să-i avertizez: Nu contează cât de bun ești, ci cât de bun
poți să fii! E un strigăt, e-o provocare.
Implicați-vă public. În societate. Numai așa putem anihila răul. Răul din jur și pe cel din noi. Nu irosiți timpul liber în afara lui Dumnezeu. Timpul liber fără Hristos este dascăl de păcate!
[1] Daniel Barbu este profesor de științe
politice la Universitatea din București. Sintagma de mai sus a apărut în
volumul „Omul Evanghelic. O explorare a
comunităților protestante românești”, editura Polirom, Iași, p.641
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu