Într-o zi, o mână le-a ridicat din apă. Le-a șlefuit bine, și le-a dat o strălucire la care ele nici nu visau. Apoi, le-a pus în ciment și le-a zidit pe perete. Pietrele albastre au fost foarte indignate. S-au rugat zi și noapte, iarnă și vară, să pice de acolo. Locul lor era pe coroană, nu într-un zid rece! După ceva vreme "dorința" le-a fost îndeplinită. O ploaie de mai multe zile a ros cimentul și ele au căzut în stradă. Când au privit de unde s-au desprins, au rămas uimite. Pe perete era o frescă. Iar ele fuseseră ochii lui... Isus! Șuvoiul fără milă le-a dus apoi la vale, în mâl.
Un orfan, o văduvă bătrână, un operat la reanimare, o liceeancă cu ochii roșii de plâns, un rebel ce dă declarații la poliție, un zdrențăros care caută prin ghenă, un pensionar ce n-are bani de medicamente. De ce nu-i vede Dumnezeu? De ce nu vede bisericile cu dușumele ce scârțîie, mesele la care stau 12 copiii și mănânca cinci ouă, misionarii care beau apă tulbure din băltoci, pocăiții înjosiți, batjocoriți? Nu vede nedreptatea, degradarea socială, scaunele goale din biserici, casele dărăpănate, lacrimile, singurătatea, durerea? Vede, dar ochii Săi sunt la... noi.
Ni s-a oferit harul să fim în viață mai mult decât pietre prețioase. Să fim ochii lui Hristos, lumina lumii. Ca Dumnezeu să vadă prin noi. El locuiește în Ceruri dar are ochii pe pământ. La fiecare colț de stradă. În fiecare cap de om. Dar vede... cât vedem noi!
Când trecem nepăsători pe lângă greutățile semenilor, ale bisericii, ale familiei, ale lumii în general, de fapt îi închidem ochii lui Hristos. Sau, pur și simplu refuzăm să fim ochii Domnului. Dumnezeu nu le va vedea problemele, iar ei nu-L vor vedea pe Dumnezeu.
Avem nevoie nu doar de o nouă privire, ci de ochi noi! Căci, dacă Hristos trăiește viața în noi, nu ar fi normal ca și ochii Săi să privească printr-ai noștri?
Rămâneți scanerele Domnului! Apoi, veți vedea cum oamenii Îi vor auzi glasul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu