Rugăciune sau recitare

Ieri m-am întâlnit în oraș cu Bianca, o tipă ce-abia a terminat clasa doișpea. Eram grăbit și ea avea în mână o foaie xeroxată cu un bărbos. "Ce e...". "O rugăciune. Patroana mi-a dat-o și m-a pus s-o învăț. Îmi va ajuta".

I-am spus Biancăi că rugăciunea nu e redarea unui text, ci comunicare. Vorbire directă. Comunicarea cu Hristos nu e examen de competențe lingvistice. Dacă ai examen la școală, dacă circuli cu mașina în trafic, dacă pruncii te fierb mergând prin discoteci, dacă partenerul te pișcă la buzunare, dacă ai o ispită din care nu poți să ieși, o boală care se agravează, o lehamite față de biserică, niște vecini care-ți fac viața infern, rugăciunea trebuie făcută în acea direcție. Concret. La subiect. Altfel, citind rugăciunea nu știu cărui pustnic, patristic sau scriitor cu penița iscusită (care au trăit stări de har, nu exclud), tu de fapt nu faci decât... teatru! Reciți un text, o poezie din care nu faci parte. Rugăciunea trebuie să fie redarea a ceea ce simți, a ceea ce ai (neapărată) nevoie.

Rugăciunea e mai mult decât vocalizarea ideilor. E apropiere de Dumnezeu. Un factor sine qua non, indispensabil. Nu e doar cerere, e părtășie. O legătură.

Chant spune că "rugăciunea nu e o opțiune". Ci, o obligație!