Ironia este o zeflemea care conține cuvinte ce batjocoresc
pe cineva. Finuț sau bădăran. E persiflare. E glumă nesărată. O desconsiderare intenționată.
E ceea ce vrei să faci de fapt cu dulcegării folosindu-te de răutate! Pentru că
ironia e o formă de răutate!
Mă gândeam astăzi că atunci când te porți ironic cu cineva
ești ca un mercenar îmbrăcat în haine de preot. Arunci acid sulfuric pe oameni
și le spui că sunt petale de trandafiri.
Ironia este modul finuț prin care iese răutatea din noi! Cu ea murdărești zâmbind. E o împroșcare cu noroi, o înjosire prin zâmbet. Un fel de Charlie Ebdo, revista aceea franceză care zice că face satiră fină contemporană dar de fapt revarsă un vulcan de ură peste semeni. (Da în sarcasmul lor au caricaturizat Sfânta Treime, pe Hristos, pe Mahomed. Nu din intelect. Ci din răutate!).
Unii spun că ironia, sarcasmul, este o formă de
intelectualitate. Deci noi, masele de jos, nu o putem înțelege! Păi nici nu vrem
atâta vreme cât știm că Sfânta Scriptură spune că „farmecul unui om este
bunătatea lui!”, nu ironia lui.
Ironia de asemeni nu dezamorsează conflicte. Ba dimpotrivă
le alimentează. Stilul ăsta de Moromete arată de fapt poziția
autoritar-zeflemitoare. Batjocoritorilor nu li se ridică statui. Dar nici nu le
va merge ulciorul de două ori la apă...
Cine umblă cu ironii va deveni el însuși o ironie. Pentru că
nu are alt etalon. Și într-o zi propria șfichiitură (ironie) îl va lovi. Ca un
tsunami nemilos. Biblia ne spune că uriașul Goliat timp de 40 de zile a
ironizat pe Israel. Dar în spatele ironiei de fapt el batjocorea pe Dumnezeu. Și
după 40 de zile a pierit ca o muscă! Ironizat de un pici David. În spatele
căruia era Dumnezeu Atotștiutorul!
Trebuie să fim onești: Dumnezeu urăște ironia. Ea e drum
pavat spre iad. Prin urmare nu vă ironizați aproapele. Și pentru el a murit Hristos.
Nu vă ironizați soții, soțiile. Sunt jumătatea lipsă a dumneavoastră.
Ironizându-vă partenerul vă batjocoriți singur. Nu vă ironizați copiii! Într-o
zi când veți ajunge bătrâni... „Tot ce
voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel” (Matei 7:12).
Ironia nu se îndulcește p’ici, pe colea. La ironie se renunță definitiv! Cine nu renunță la ea
renunță la sine!
PS: Ironia nu este o boală! Dar are pacienți destui!
Nicolae.Geantă
* Cine ironizează pe aproapele ajunge să-și bată joc de cel ce la făcut. Adică ajungem să ne batem joc de Dumnezeu care ne-a creat pe fiecare pentru un scot anume.
RăspundețiȘtergere* Dacă înțelegem că ironizarea are ca scop să pună la îndoială înțelepciunea celui ironizat ne dăm seama că tatăl celor ce ironizează este ”șarpele cel vechi”... adică însuși Satan.
* Primul semn de întrebare (?) care apare pe paginile Sfintelor Scripturi este atunci când șarpele o întreabă pe Eva (Gen. 3:1-2):
Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.
El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ‘Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?’ ”
* Vorba unuia: ”Când ajungi să ponegrești pe cineva (în cazul nostru să ironizăm pe cineva) nu facem altceva decât să ne punem singuri un ecuson invizibil pe care scrie:
”EU LUCREZ PENTRU VRĂJMAȘUL SUFLETELOR NOASTRE.”
* La Proverbe 26:27 ni se spune următoarele:
Cine sapă groapa altuia cade el în ea
şi piatra se întoarce peste cel ce o prăvăleşte.
* Fie să ne oprim la vreme și să ne pocăim de cele petrecute în trecut pe subiectul acesta. Dumnezeu să ne-ajute! Amin!
Oare e posibil, ba chiar ironic, cercetând unele mari dezastre de lucrări mărețe (vapoare, submarine, avioane, rachete, etc), care au fost declarate falnic, drept indistructibile, făurite din faimosul material, numit în limba engleză "iron" să se asocieze cu ironia ?
RăspundețiȘtergereCu alte cuvinte, ironia are aceeași soartă ca și mândria.