Rapid, foarte
rapid, și destul de prematur, profesorul universitar Corneliu Constantineanu și-a
agățat armele în rastelul vieții și s-a grăbit să plece pe drumul cu un singur
sens: pe drumul veșniciei! Un drum de care (cam) fugim, dar pe care îl vom
parcurge toți, fiecare la vremea lui.
Îl cunosc pe fratele
Corneliu de un deceniu. L-am întâlnit la programele de master de la Osijek și
Arad, ne-am intersectat la sesiuni la Areopagus Timișoara, la Langham Preaching,
la biserica Speranța din Timișoara, la București, la revista Genesis din
Chicago sau la diferite evenimente. Am avut discuții telefonice destul de lungi
și o colaborare perfectă. I-am citit cărți și mi-a citit cărți. Mi-a făcut
recomandări și m-a provocat la noi proiecte. Unul dintre visele comune era să
înființăm un Centru de Cercetări Rroma la Arad. Însă visele, oricât ar fi de
îndrăznețe, se materializează numai sub bagheta lui Dumnezeu. Numai când El
îngăduie...
Am cunoscut în
Corneliu Constantineanu nu doar un teolog rafinat, școlit pe la Oxford și
Leeds, Londra, Osijek sau București, ci un erudit redutabil. Un om studios care
a „developat” biblioteci. Care a scris studii profunde, care a publicat 20 de
volume de analize. Care a deschis noi orizonturi. Pentru licențiați,
masteranzi, doctoranzi, misionari, păstori, predicatori, asistenți sociali,
filosofi... Care ne-a explicat pas cu pas de ce e importantă teologia paulină,
de ce biserica are nevoie de reconciliere, de ce dorim teologie publică, de ce
suntem condamnați la misiune creștină...
Am văzut în
Corneliu Constantineanu un om blând, prietenos, plin de bunătate. O bunătate
care l-a făcut superior. „Nu cunosc alt semn al superiorităţii decât
bunătatea”, striga Ludwig van Beethoven. Şi el, şi noi, înţelegem că ea e
muzica dragostei. Fără bunătate, în dragoste suntem afoni. Afoni în excelenţă
morală, cum ar zice englezii. Dar pentru fratele Corneliu bunătatea a fost o
medalie. Și pentru că a lăsat urme de bunătate pe unde a trecut, mii și mii de
creștini vor călca mai departe pe ele.
Am întâlnit în
Corneliu Constantineanu un reconciliant. Un om al păcii, un împăciuitorist. Un mare
înclinat spre îmbrățișare și un refuzant al excluderii. Un activist al
unității. Care nu mereu a fost înțeles. A iubit reconcilierea atât de mult
încât a fost gata să plătească pentru ce crede, ce simte. Nu degeaba a performat
concilierea în grad de teologie. Studiile sale m-au aprins. Datorită
profesorului Constantineanu prin vene îmi curge teologie publică de ceva ani.
Am găsit în
Corneliu Constantineanu un prieten. Un sfătuitor amabil. O aripă care-mi
lipsea. Nu numai mie. Da, cu el alături începeai să înțelegi că poți avea
aripi. Nu să visezi că le ai, ci să le deschizi și să zbori!
Când am vorbit zilele
trecute ultima dată la telefon zicea că se simte mai bine. Era încrezător,
optimist. „O să fie bine”, i-am spus. Apoi am aflat că nu e chiar cum ne relata.
Și-am întrebat pe Dumnezeu de ce suferă oamenii? Ori pentru cine. Iar Domnul mi-a
zis că așa toarnă El ulei în candelele noastre... Uneori atât de mult că dă
peste ele! Așa face El aștrii mai luminoși. Și că suferința e îngăduită ca să
nu uităm ușor de Dumnezeu, de noi... Când am primit azi vestea că fratele
Cornel a ajuns printre îngeri am strigat la Dumnezeu supărat: „De ce ai
investit atât de mult în El ca să-l iei așa de repede la Tine?” Și Domnul nu
s-a supărat. A șoptit doar atât: „Când ai flori în grădină nu le rupi întâi pe
cele mai frumoase?”. Da, fratele Corneliu a plecat pentru că a fost mai
pregătit! Noi am fi vrut ca el să mai rămână! Dar Domnul l-a chemat Acasă.
Pentru creștini Acasă înseamnă Cer!
Azi, Corneliu
Constantineanu a țâșnit surprinzător înspre Poarta Raiului! Apoi a trecut prin
ea... Noi am fi vrut să mai rămână printre telurici. Dar îngeri ne-au luat-o
înainte. Ei se bucură de el, noi am rămas lăcrimând. Dar învelișul lacrimilor e
cuprinsul lui Dumnezeu.
E ultima
scrisoare ce ți-o scriu frate Corneliu. Îți mulțumesc pentru prietenie, pentru
dragoste, pentru bunătate, pentru colaborare, pentru dorința de-a mă vedea cu un
nou doctorat... Dar cel mai mult îți mulțumesc că mi-ai adus aminte în ultima
ta zi pe pământ o lecție fundamentală: „Abia când murim începem viața!”
Corneliu
Constantineanu ne-a lăsat un gol imens. Omenirea a mai pierdut un om de bine.
Au câștigat însă îngerii! Să nu-l uitați pe Corneliu Constantineanu, profesor
universitar doctor, pastor, teolog de calibru, creștin erudit... Dacă-l uitați
va muri a doua oară!
prof.dr.
Nicolae Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu