youtube

marți, 2 iunie 2020

Ioan Pilat - Năvodul (cu comentariu literar de Nicolae Geantă)

sursa foto

Ion Pilat – Năvodul


Pescarul își arunca năvodul - ziua 'n baltă,
Cu aurul luminii se lasă peste stuh,
În seara dobrogeană e pace-atât de 'naltă,
Că simte lipovanul bărbos ca Sfântul Duh.

Alăturea de dânsul făcând s'aplece lotca,
Cu mana lui l-ajută să tragă la năvod.
Pe când un stol de berze, vâslind spre Jurilofca,
Și-a rânduit în cruce, deodată, cârdul tot.

Se simte - de greu ce e - că pescuiește Domnul .
Năvodul își revarsă comoara pe podea:
Scrumbia și șalăul, și mreana, cega, somnul,
Cu solzi de-argint și de-aur curg mană peste ea.

În asfințit, acuma, lopata bate ghiolul
Pescaru 'mpinge luntrea cu greu până la mal;
Și-acum pe când tot cerul se oglindește 'n golul
Cu stele în lumina brumată peste val,

Pescaru-și face cruce și-alege cu dreptate,
În coșuri împletite doar peștii cei mai buni,
Plevușca o asvârle. - Și mă gândesc că 'n Carte
Stă scris că va alege Isus și pe cei Buni.
*
Cine citește poezia religioasă a lui Ioan Pillat nu are cum să nu remarce teoretizarea în expresie poetică a necesității legăturii omului cu oamenii și mai ales cu Creatorul Său, cu Dumnezeu. Deși academician, antologist, politician (pentru o vreme), eseist și publicist român, Ion Pillat este un mare poet tradiționalist! Iar pe deasupra scoate destul de des în evidență legătura pe care și-o dorește cu divinitatea, nu doar pentru el, ci și pentru cititorii săi. De fapt, poezia sa este o tomică reîntâlnire în care fiecare protagonist își afirmă credința în virtuțile tradiționale ale Bisericii. Căci, Ion Pillat ne zugrăvește înaintea ochilor „Biserica de altădată...”

Criticii literari spun despre Pillat că începutul liricii sale stă sub semnul parnasianismului și a simbolismului, parnasianismul[1] devenind pentru el un cult al formei poetice, cu conținut eclectic. Totuși, spre sfârșitul activității, Pillat este relevat ca „un liric clasicizat, cu un spirit senin, contemplativ, iubitor de armonii, lucid, reținut, sobru, animat de o nesecată și cenzurativă curiozitate intelectuală”, așa cum îl descrie Aurel Martin, și apare deopotrivă reunind motive tradiționaliste cu modernism. Aș putea spune că poetul refuză o formulă literară tipică, fiind în diversitatea și schimbările sale mereu egal cu sine!

Poemul „Năvodul” (despre care nu am găsit nicio referință a anului în care a fost scris, dar care pare fi o complementaritate a poeziei „Pescarul[2]”), are o filosofie poetică simplă, dar profundă. Mai bine zis este o teologie necomplicată, la care poate ajunge orice muritor. În numai cinci strofe, Ion Pillat ne vorbește despre prezența nevăzută, neștiută a Duhului Sfânt, prezent (așa ar trebui să fie pentru toți) în fiecare act al vieții noastre cotidiene. Fără Duhul Sfânt viața citadină sau rurală este o teribilă zbatere, rezultatele ei fiind sortite adesea (chiar după o muncă titanică) semi-eșecului sau chiar a eșecului total, a falimentului. „Năvodul” descrie o scenă banală de muncă, în care lipoveanul deltaic pescuiește în balta lângă care i-a fost hărăzit să trăiască. Balta este sursa din care trebuie să-și asigure existența. Dumnezeu ne-a așezat întotdeauna lângă resursele sale, însă de multe ori fie nu le vedem, fie le ignorăm.

Pescarul lipovean își aruncă năvodul ziua în baltă, și nu noaptea, cum de obicei o fac cei ce se ocupă cu pescuitul profesionist, și asta pentru că poemul de față vrea să scoată în evidență minim două aspecte: a) pescuitul se face la lumină, nu în ascuns, ziua, când se întinde năvodul cu mare atenție; b) năvodul se strânge seara, în asfințit, când totul pe baltă este liniștit. Poezia având o învățătură religioasă, ne vorbește în adâncul ei despre experiența „pescarilor de oameni”, a creștinilor care întind, care transmit mesajul Evangheliei „atâta vreme cât este ziuă”. Ziua este vremea pocăinței, a schimbării, noaptea având ca simbol întunericul sau mai grav de atât, este socotită vremea judecății!

Ion Pillat vorbește de liniștea de seară dobrogeană, a stepei inundată de pace ca Cerul, o stepă unde „timpul trecător” este asemănat cu „timpul etern”.

Poetul folosește prilejul să ne ofere o poezie descriptivă, astfel că strofa unu se repetă dar sub altă formă în strofa penultimă: „Lumina se lasă peste stuh/stuf” și „Cu stele în lumina brumata peste val”, iar strofa doi cu ultima: „berzele se rânduiesc în cruce”, „pescarul își face cruce”. De asemeni berzele care zboară în amurg prevestesc tranzitarea existenței telurice, pământene, iar crucea este singura care ne amintește că trecerea noastră peste noapte, dincolo la o nouă zi este posibilă numai prin ea. Crucea este speranța lumii. Este chiar mult mi mult, este „axis mundi”!

Referindu-se la o scenă asemănătoare din perioada Evangheliilor, la o pescuire minunată, lipoveanul lui Pillat nu poate ridica năvodul singur, deoarece încărcătura peștilor este prea mare pentru el. De aceea, simte lângă umărul său mâna întinsă ca ajutor din partea Duhului Sfânt, adică acea pereche de mâini pe care Dumnezeu o pune la dispoziția slujitorilor Săi pentru a face desăvârșită, plăcută și suportabilă orice lucrare! Năvodul „se simte de greu ce e – că pescuiește Domnul”, spune Pillat, fapt ce ne trimite să înțelegem că acolo unde Dumnezeu este prezent mulțimile de oamenii vor fi prezente, iar acolo unde Dumnezeu seamănă, recolta va fi totdeauna îmbelșugată. De aici ar trebui să înțelegem că de cele mai multe ori, pescuitul nostru, cu „ustensilele noastre”, cu „nadele noastre” , cu inteligența noastră, cu cultura și vorbele noastre, este slab, este ineficient, iar bisericile au „podelele” goale! Însă conlucrând cu Duhul Lui Dumnezeu, pescuirea se transformă într-o îmbelșugată captură, peștii devenind o „comoară” care umple „podeaua” nu a unei lotci, ci a bisericii lui Hristos!

Este impresionant faptul că năvodul nu face triaj, el cuprinzând deodată toate soiurile de pești: „Scrumbia și șalăul, mreana, cega, somnul”. Acest lucru vorbește despre unitatea în diversitate a bisericii, singura instituție unde nu se ține cont de categoriile sociale, profesionale, etnice, vârstă, culoarea pielii sau sex pentru dobândirea mântuirii. La Dumnezeu poate accede oricine, mântuirea fiind harul Său nemărginit. Totuși, Pillat ne face o distincție clară: unii pești au „solzii de argint, alții de aur”, ceea ce arată că în funcție de lucrarea săvârșită „în apele Domnului”, slujitorii vor fi răsplătiți diferit. Mântuirea oferită de Dumnezeu face egalizare între semeni (ca să nu se laude nimeni, cum spune Sfântul Apostol Pavel), dar slujirea va avea o răsplată diferită (Evanghelia spune că unul va primi zece cetăți, altul cinci cetăți etc., - Luca 19). Trebuie subliniat și faptul că după pescuit, pescarul își împinge lotca până la țărm, ceea ce înseamnă că lucrarea se duce la bun sfârșit. În slujba Domnului, credincioșii „tot ce încep duc la bun sfârșit” (Psalmul 1:3). La finalul activității pescărești, când barca ajunge la țărm „tot cerul se oglindește” în lac, iar stelele își scaldă lumina brumată peste valuri, semn că divinitatea și slujitorii celeștii sunt mulțumiți de actorul pământesc. Actor care își încheie activitatea cu închinare! Cu cruce!

Mai remarcăm că poemul are și două versuri cheie: întâi „Se simte - de greu ce e - că pescuiește Domnul”, apoi „Pescaru-și face cruce și-alege cu dreptate”. Sunt polii poeziei: darul Domnului și mulțumirea pescarului, conștient că ceea ce pescuiește este un dar. În felul acesta, poezia capătă un ton gnomic, parabolic.

Poezia „Năvodul” nu trimite atât la scena pescuitului miraculos, cât mai degrabă la Judecată. La triajul final, când „plevușca” e asvârlită, numai peștii mari, adică  numai cei buni sunt păstrați în Împărăție.

Nicolae.Geantă
UAV Arad, TP2


[1] Parnasianism – reacție neoclasică la romantism; elogiază civilizații,mitologii, religii, spații exotice etc.
[2] Fii profetul măreț ce-azvârle/tuturor cuvântul/și pescuiește-n suflete vecia!/năvodul tu desface-l – îl aruncă!” (Ion Pillat, strofă din poezia „Pescarul”).
* poezia are exprimarea originară a autorului

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu