Sunt mic. Dar știu ce-i fericirea,
Că sunt în pântec de o zi…
Și parcă zbor prin galaxii;
Abia aștept să-ți văd privirea!
Dar, mamă, încă tu nu știi…
Vai, ce minune! Am mânuțe!
Și piciorușe mici de tot;
Aș vrea s-alerg, însă nu pot.
Sunt totuși încă prea micuțe…
Dar nu-i nimic, că știu să-înot.
Am două luni și jumătate.
De azi mă joc și chicotesc.
Însă atunci când o să cresc
Le-oi învăța pe rând, pe toate.
Mămico, ce mult te iubesc!
Dar ce se-ntâmplă? Ești speriată?
Îmi pari un pic cam supărată…
De ce ți s-a răcit deodată
În vene sângele așa…?
Poate-ai simțit prezența mea
Și ești puțin emoționată
De clipa când ne vom vedea…
Au! Ce mă trage? Ce mă smulge?
Mămico, mă prinde-un fior…!
Mânuțele mă frig, mă dor!
De ce îmi curge-atâta sânge…?
Mă rupe monstrul! Ajutor!
Un fier cu moartea-n vârfu-i rece
Prin întuneric, pe ascuns,
În inimioară m-a străpuns!
Și suflețelu-mi stă să plece;
Mai am o lacrimă de plâns…
Sunt mic… Dar știu ce-i suferința,
Că n-ai vrut să trăiesc și eu!
Acum îți pare, mamă, rău…
Dar de privești spre Dumnezeu
Să afli ce e pocăința,
Să capeți pacea și credința,
Îți va ierta păcatul tău…
Sunt mic… Dar sunt cu Domnul meu
Ce m-a cuprins la Pieptul Său.
Iar peste vremi, ne-om întâlni
Și-om alerga prin galaxii
De mână, mamă, tu și eu;
De nu-ți va fi acuma greu
Să te întorci la Dumnezeu…
mulțumesc prietenului meu Vlad Schlezak pentru sesizarea poeziei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu