Spitale sau garduri?

Am auzit o poveste africană. «Într-un sat de munte, s-a construit o şcoală. Cu profesori buni, cu elevi buni, cu randament, cu schimbări în societate. Numai că, imediat lângă şcoală era o prăpastie. Uriaşă. Zilnic, fie când veneau la cursuri, fie în pauze, unii dintre elevi cădeau în hău. Gemete, strigăte, gâturi sucite, mâini rupte şi capete ferfeliţă. Transport anevoios, cu targa, la spitalul de la câteva sate depărtare. Pe drum, majoritatea mureau. Cei ce scăpau rămâneau cu sechele. „Să construim un spital la buza prăpastiei”, a fost ideea unui umanist şcolit, „prin urmare medicii vor acorda mai rapid asistenţă accidentaţilor, iar viaţa poate fi salvată”. „Oameni buni, noi nu avem nevoie de un spital - deşi spitalele sunt necesare. Aici avem nevoie urgentă de un gard!”, a rostit înţeleptul cătunului. Însă, spre surprinderea lui, oamenii au pornit entuziasmaţi construcţia spitalului. Pentru gardul protector, abia a strâns vreo două voturi... ».

Şcoala vieţii prieteni e aşezată pe buza prăpastiei. La fiecare privire atentă ameţim. Un singur pas greşit, şi hop, o luăm la vale. Alunecări, accidentări. Şi viaţă franjuri. O grămadă de smurd-işti grijulii, ne-au construit spitale în prăpastie: şcoli de corecţie, puşcării, orfelinate, psihiatrii, centre de dezalcolizare, cabinete de avocatură specializate în divorţ (şi alte „gafe”), clinici pentru avort, televizoare, Facebook, Freud, Nietzche, comunism. Lanţuri de clinici. Dar dezastrele, continuă. Nu se face faţă. La garduri însă, nu (prea) lucrează nimeni!

Când medicii vin în licee şi instruiesc tinerele cum să folosască prezervativul sau anticoncepţionale, când poliţia le vorbeşte „tehnic” anti-droguri, când psihiatrii sfătuiesc fetele cu eşecuri sentimentale „să-şi cumpere animale de companie (!?)”, când se ţin conferinţe anti-fumat conduse de „specialişti” care fumează, când se permite liceencelor să avorteze (chiar fără să ştie părinţii!), când politicienii şi pressa fac lobby pentru „libertatea” homosexualilor, se construiesc de fapt spitale la buza prăpastiei. Televiziunile, psihologii, consilieri şcolari, cam asta fac: spitale în loc de garduri. Iluzii optice pentru trăit. Ei vor să trateze în loc să prevină. De fapt, pun viaţa-n pioneze! Şi culmea, un gard e mai ieftin decât un spital!

Cine vrea să mai marcheze astăzi zone interzise? Să ridice bariere contra viciilor. Să pună panouri cu restricţii. Câţi mai construiesc garduri pentru firea veche? În şcoli, în pieţe, în blocuri, în sate, pe stradă, în autobuze, în familie, între vecini. Mă enervează că şi bisericile au lăsat teslele jos! Cele tradiţionale, tac de sute de ani, cele protestante de ceva vreme. (De fapt se construiesc garduri, dar nu lângă prăpăstii. Fraţilor, gardurile se pun între noi şi satana, nu între confesiuni, între om şi păcat, nu între oameni!)...

Să ţesem garduri dese anti-păcat. Să ieşim la munca de prevenire, de atenţionare. Dacă n-o facem acum, mulţi vor continua să cadă. Nu într-o râpă cu spital, ci direct în... iad! Ei vor pieri definitiv, dar sângele lor, îl va cere Dumnezeu din mâinile noastre! (Ezechiel 33:8)

E vremea să îngrădim via prieteni. Nu numai să nu cadă cineva drag nouă în abis, dar fără garduri, următoarele victime putem fi chiar noi!

PS: Zilele trecute, la absolvirea celor 12 clase, când mi-am luat la revedere de la liceeni, le-am explicat că 4 ani am încercat să le construiesc garduri de protecţie: „Sper că măcar un centimetru să fi ridicat şi eu în viaţa voastră”. „Ne-aţi ajutat mult. Mulţumim! Mai ales că... aţi ridicat gardul singur!”.