Respingem săracii, nu ne place în prezența lor: ei cer continuu. Respingem bolnavii: sunt contagioși. Respingem prosopul slujirii: e prea mult de muncă. Respingem ideile noi: ne temem să ne schimbăm.
Apoi, cuprinși de-o tristețe fără motiv, de angoase difuze, de crize de lehamite, ne îmbolnăvim sufletul. Incapabil să se deschidă generos spre ceilalți, el se contractă, devine acru. Ne transformăm în ideologi palizi ai pioșeniei, slujitori obtuzi ai slovei și plini de balastul insatisfacției. Mânioși, orbi, nu mai vedem iubirea : îi rupem mâinile întinse!
Adeseori, biserica lui Dumnezeu e un spital de mâini rupte. Bandajați, cu răni sângerânde cei ce iubesc așteaptă să le crească degetele. Vindecare ce nu depinde de doctori, ci de cei ce le-am rupt.
«De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?», întreabă Zaharia. «În casa celor ce mă iubeau le-am primit», răspunde Domnul.
Când rupem mâinile iubirii, cerul devine tavan. E rigid, e solid, e greu de trecut. Asta nu înseamnă că, dincolo de tavan, Cerul încetează să mai existe.
Iubiți cu mâinile-ntinse și în 2012! Nu vă asigur însă că nu ve-ți primi ciocane peste degete!
Nicolae.Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu