Acceptare și apreciere – de Marian Volintiru

Acceptarea și aprecierea merg mână în mână. De-a lungul vieții mele, m-am confruntat – și poate încă mă mai confrunt – cu ambele. Este posibil să fii acceptat, dar să nu fii apreciat. Iar această realitate lasă urme adânci în suflet.

Am crescut într-o cultură în care se punea un accent puternic pe perfecțiune – acasă, la școală, în societate. De mici, am fost învățați să ne concentrăm pe ceea ce nu facem bine, pe ceea ce lipsește, și nu pe micile reușite sau progrese. Nimeni nu se uita la jumătatea plină a paharului. Performanța era așteptată, nu celebrată. În școală, dacă nu atingeam standardele impuse, nu primeam încurajare, ci pedeapsă sau critici. Acasă, aceeași poveste. Așa era cultura. Totuși, Cuvântul lui Dumnezeu ne învață altceva: „Cine disprețuiește ziua începuturilor slabe?” (Zaharia 4:10)

Dumnezeu vede valoare chiar și în începuturile mici. El se uită la inimă, la motivație, la proces – nu doar la rezultat. Această perspectivă mi-a fost străină o vreme. Dar, când am ajuns în Canada, am început să văd o altă realitate – una în care fiecare pas înainte este încurajat, unde micile victorii sunt apreciate, iar imperfecțiunile sunt recunoscute ca parte din creștere.

Mi-a luat timp să mă adaptez și, recunosc, încă mai am momente de îndoială când cineva mă laudă pentru ceva ce eu consider „prea puțin” sau „normal”. Îmi amintesc cum, cu mulți ani în urmă, am fost invitat să vorbesc în biserica noastră din Canada – o comunitate multiculturală, formată din aproximativ 30 de națiuni. Am început timid, cerându-mi scuze pentru limba engleză care nu era perfectă. Pastorul m-a privit cu sinceritate și mi-a spus: „You are doing fine.” Am fost reticent în fața aprecierii lui. Nu pentru că nu l-am crezut, ci pentru că așa am fost educat: să nu mă văd vrednic de laudă dacă nu ating un anumit standard. Dar încurajarea lui a lucrat în mine. Și m-a învățat o lecție importantă: „De aceea, încurajați-vă unii pe alții și zidiți-vă unii pe alții, așa cum și faceți.” (1 Tesaloniceni 5:11)

Această experiență m-a provocat să devin o voce care încurajează, nu una care critică. Am învățat că aprecierea nu trebuie să vină doar la finalul cursei, ci și pe parcurs. Că acceptarea este începutul, dar aprecierea este combustibilul care ne motivează să mergem mai departe.

Așadar, te încurajez și pe tine: nu te teme să apreciezi pașii mici – ai tăi și ai celor din jur. Nu aștepta perfecțiunea ca să oferi încurajare. Fiecare progres merită recunoscut. Fii parte din cultura harului, nu a condamnării. Fii vocea care ridică, nu aceea care descurajează. Pentru că, în final, iubirea adevărată vede potențialul, nu doar performanța.

Marian Volintiru
Vancouver, CDN