Jurnal de la Tailoring School Kampala – de Nicolae.Geantă

Se spune că lucrurile frumoase se sfârșesc repede. Oare de ce?

Luni ne-am trezit înainte de 7 fix. E ultima zi de misiune în Uganda. Apoi vom pleca fiecare la casa lui. Marian în Vancouver, eu în Prahova și Ivan prin estul Kampalei. Așa e și biserica. Răspândită. Universală. Am părăsit resortul Elissa din Kira (un fel de Buftea a Kampalei) pe la 8 fix. Fără să luăm breakfast-ul. Oferta lor era oricum extrem de subțirică. Apoi, odată porniți pe drumurile Kampalei ar fi trebuit să mergem cu punga sub nas.

Periferia capitalei e ticsită la prima oră a dimineții. Degeaba scriu unii pe Internet că în Kampala locuiesc vreo 1,8 milioane de persoane. Sunt mai mult ca sigur că depășesc 3 milioane. Mai ales că mulți dintre ei nici acte nu au măcar. Numai boda-boda (motocicletele) se zice că ar fi 3 milioane! Poate că e exagerat, dar când ești la fața locului nu mai cauți argumente numerice. Vezi live. Oamenii vin din toată țara în Kampala. Ba chiar din Tanzania sau Rwanda. Căci în capitala Ugandei mai găsești ceva de lucru, mai faci o afacere... Deci ai o viață mai bună.

Boda-bodiștii mă uimesc din nou. Deși i-am tot văzut cvasicontinuu de vreo 10 zile, tot mă șochează încărcăturile pe care le deplasează. Unul căra o juma’ de căruță de trestie de zahăr, altul un frigider. Și unul vreo 200 kg de banane! Un altul ducea trei prunci la școală, o femeie e în spatele soțului ei cu un braț mare de verdeață (i-am spus lui Marian Volintiru că e leuștean). M-a școcat faptul că o tânără avea în brațe un baby, învelit cu o păturică! Iar alta ținea între ea și conducătorul „mobrei” un prunc de cca 1 an! E inimaginabil ce activități se fac în Uganda cu motocicletele. Am văzut pe cineva care scăra o jumate de metru cub de scândură!

Întotdeauna cineva o duce mai greu decât tine - de Nicolae Geantă

Când am trecut prin mahalalele Kampalei și am văzut ce viață chinuită au adulții și copiii ugandezi - lipsuri, mizerie și foamete - am crezut că am ajuns în locul cel mai de jos al lumii! Și când am văzut un copil care își mătura camera (2/1.5 m) în care nu avea absolut nimic decât pământ pe jos (pe care dormea) am refuzat să cred că atât de săraci pot fii unii dintre semeni. Fie ei de altă culoare decât noi. Apoi am ajuns în Karamoja și am văzut oameni și copii care locuiesc în mici bordeie (manyatas) construite din bețe și lipite cu pământ roșiatic. Aici a mânca odată pe zi e un lux. Și m-am gândit că locul cel mai de jos am omenirii e în Uganda de Nord-Est. Până-ntr-o zi, când în lumea de karamajongi am văzut o femeie ce se târa în patru labe, condusă, mai bine zis trasă de bluză, de o alta. Avea probleme și cu picioarele și cu ochii. Să fii olog mai e cum mai e, dar să fii și olog și orb chiar... e capătul lumii.

Apoi mi-am adus aminte că am citit undeva că un bogat a privit pe fereastră și a văzut un sărac luând ceva din gunoi. Apoi a gândit: „Mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt sărac!” Săracul, și-a ridicat privirea și a văzut un nebun, în zdrențe, hoinărind pe stradă și a gândit: „Mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt nebun!” Nebunul a văzut o ambulanță trecând cu sirenele puse și a zis în sinea sa: „Mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt bolnav!" Între spital, un bolnav a văzut un cadavru cărat pe o targă, sub un cearșaf. Și bolnavul a spus în sinea sa: „Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt în viață!”

M-am gândit că prea ades cu toții ne lamentăm de problemele zile. Uneori disperați chiar, comentăm că Dumnezeu nu ne răspunde la întrebări, la cerințe! Dar dacă am privi mai atenți la amănuntele din jur am constata ceva alarmant: întotdeauna este cineva care o duce mai greu decât noi! Dumnezeu ne răspunde prin ei...

A trebuit să ajung în inima Africii, să vizitez cei mai săraci oameni de pe planetă, să scriu câteva povești despre ei, pentru ca unii prieteni ai mei să îmi spună că s-au analizat și și-au dat seama că o duc destul de bine, că nu au dat slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce au... Vorba lui Marian Volintiru: „Being happy does not mean having a lot!” (A fi fericit nu înseamnă să ai mult).

Întotdeauna o să găsești pe cineva care o duce mai rău decât tine! Mulțumește-i lui Dumnezeu pentru orice situați în care ești. Pavel zice „pentru toate lucrurile!” Numai morții nu pot mulțumi pentru nimic! Nu permite stărilor prin care treci să te declare „mort”!

Nicolae.Geantă

Jurnal din școala primară Accerer - de Nicolae Geantă

Undeva la sud de Moroto, printre “bushlands”-urile savanei semideșertice, te întâmpină un gard de plasă străjuit cu sârmă ghimpată, și o poartă mare de fier. Plus un gardian care are biroul sub un copac fără frunze! Când ne vede deschide generos, cu gura mare ca limbile de ceas la ora zece și zece. Apoi intrăm într-o curte plină de laterit (cum ce e?; sol de savană) roșu, peste care sunt așternuți centimetrii de praf. Verdeață? O fi fost în jurasic. Acum e doar ceva aloe. Ori tabla de pe unele clădiri. Curtea e uriașă. Mii de metrii pătrați. Are mai multe clădiri, 5 sau 6, din care vreo două la distanță de peste 100 m. Pe afară dau bine, dar înăuntru… Nu, nu e unitate militară, nici vreun azil de bătrâni. Ci o… școală! O școală de karamajongo unde învață 842 de copii! Înaintea clădirii în care este cancelaria și secretariatul sunt doi recipienți negrii, mari, probabil 2-3 tone, care ar trebui să conțină apă. Cu robineții ruginiți. De așteptare. 

Am intrat direct din praf în secretariat unde o tânără ne-a zâmbit larg și ne-a urat “Welcome”. Office-ul duduii nu are mai mult de 3x3 m, pereții sunt scorojiți, de parcă ar fi casa lui Jartilă care a murit acum 40 de ani! Peste găuri și nezugrăveală sunt niște postere mari scrise de mână. Orarul, profesorii, anumite reguli. Măsuță ei înghesuită cu hârtii și cartoane colorate e de maxim 80 cm. Din lemn ponosit. Probabil zvârlită de vreo firmă. E drept, clădirea e din cărămidă, tencuită, pe afară chiar vopsită curat, galben cu maron. Office-ul directorului e la fel de restrâns. La biroul mult mai generos, stă profesorul Elanyu Josef, “prezidentul” Acherer Primary School, îmbrăcat într-o cămașă roșu țipător presărată cu frunze galbene, negre și albe. Are un laptop dar nu cred că școala are curent. N-am văzut niciun fir, nicio priză. Pe birou o față de masă în pătrățele galben-albastre, mai ascunde de ponoseala lemnului. Are un raft ticsit de cărți noi, și ele și raftul, și un șifonier vechi de parcă ar fi o mobilier țărănesc din secolul 19. Mă poftește pe un scaun, lângă neușa ce vine din secretariat. Adică ușa care lipsește. Lângă mine e un maldăr uriaș de cartoane galbene, scrise de mână, probabil ceva material didactic. Suporturi de curs. Pe peretele din fața mea este un banner cu nu știu ce firmă, iar în colțul biroului niște lăzi de carton cu tot felul de acte! În spatele domnului director este un avizier cu baza de date a școlii, și în spatele meu altul cu… formule! Pe peretele dinspre est este poza președintelui Ugandei. Încadrată între două nefereste. De fapt spațiile de ferestre sunt, grătare din fier sunt, dar geamurile lipsesc. Nu doar la directorat! Ci în toate clasele de curs!

Directorul Joseph ne spune că acum are în școală peste 800 de copii. Unii sunt înghesuiți câte 100 sau mai mult în clasă. Marian Volintiru a numărat o clasă de copii mai mici unde în bănci ar fi fost 250! 12 bănci, 3 rânduri, câte 7 în bancă. Unii dintre copii sunt desculți - cei mai mulți, alții au sandale. Dar tricourile sunt în toate culorile. Prăfuite! În Karamouja fiind polul sărăciei. Și al aidității ugandeze. Vreau să vă mai spun că în Uganda, în orașe, sau în zonele mai civilizate, toți elevii, de școală primară, generală, liceu și chiar și studenții au uniformă obligatorie! Nu ai uniformă nu te duci la școală. Nu cred că vreunul dintre ei ar avea două rânduri de cămăși, sarafane, fuste, sau pantaloni. Și totuși niciun comitet de părinți nu vociferează!

Cât cântărește o felie de pâine - de Nicolae Geantă?

Karamouja. Într-o dimineață mi-am prăjit două felii de pâine. Dar cineva m-a sunat din țară, m-am oprit din micul breakfast ugandez, apoi m-am dat la alte treburi și fiind într-o continuă viteză o felie a rămas nemâncată. Când eram gata de plecare încă mai era pe masă. “Ce fac cu ea Marian?” , “Ia-o, că o dăm unui copil pe stradă?”. “What? O felie de pâine?”, “Nicu, aici pentru mulți copii poate asta e singura mâncare a zilei!”

În ziua aceea am împărțit nu o felie, ci mii de felii de pâine. Nu doar copiilor la școală, ci și unui sat întreg și unei biserici întregi! Da, câteva felii de pâine (100 grame) aici echivalează nu cu o shaorma mare, la noi, ci poate cu un tiramisu de un kilogram!

Cât cântărește o felie de pâine? În România poate 50 de grame. În Canada ceva mai puțin (slim feat). În Siberia o jumătate de kilogram. Dar în Karamoja Ugandei o felie de pâine cântărește o zi sau două de hrană!

PS: Mai e cineva care face mofturi? În România! And wherever the Romanians are…

Nicolae.Geantă

Rupa, Karamouja

Jurnal de Loputuk - de Nicolae.Geantă

Africa, oricât de cercetată ar fi e o continuă necunoscută. Încă are unghere wild. Nu doar climatice, geografice, ci și sociale, economice, culturale. Oricâte ai știi despre Africa tot mai descoperii zilnic ceva. E o enciclopedie trăită. Așa aveam sa descopăr și eu în ultima zi de stat integral în Karamoja.

Dimineața la 5 m-am trezit cu o durere groaznica de rinichi. Doamne, dacă fac vreun blocaj renal în Moroto? Nici măcar nu știu ce fel de spital ar avea. Dar, după pastile luate cu rugăciune (da, pastilele se iau cu rugăciuni nu cu apă, dacă încă nu știați), la ora plecări prin sate eram refăcut. Am avut o zi lungă de miercuri. Întâi am fost în Moroto să cumpărăm dulciuri pentru copii. La un en-gross. Căci toți iau marfa de acolo și urcă prețul apoi. Negustorie. Apoi am plecat spre șoseaua de Kenya, și am coborât pe un drum de savană nou (cred că tot chinezii s-au băgat și p’aici), pe un platou întins cât Depresiunea Brașovului. Savana e aridizată complet. Numai tufișurile de mărăcini mai sunt verzi. Din cauza spionilor animalele nu le pot devora frunza. În rest, răzleț Acaccia Abisinia. Uitasem, și tufe de guma arabică. Pastor Bernard a rămas uimit când i-am spus ce e. El știa numai că “have milk”. Hamidu Kayamba, șoferul nostru musulman, a făcut ochii cât cepele când i-am arătat ca Google Lens îți poate recunoaștere orice plantă după ce o fotografiezi cu telefonul. (Am încercat uneori să verific dacă nu mă înșel. Sau atunci când habar n-am despre vreo plantă!).

Limba oficială a lui Dumnezeu - de Nicolae.Geantă

Azi a fost ziua internațională a limbilor materne. Fiecare țară are o limbă cu care se mândrește. Limba maternă e mândrie națională. Românii zic că limba lor e o comoară. Ungurii se cred cei mai importanți. Iar englezii buricul pământului. Până și ugandezi cred că luganda e cea mai importantă limbă africană deși majoritatea dintre ei vorbesc… uglish! O engleză ugandizată. Probabil toți mint. Sau toți au dreptate! Dar, limba maternă, a națiunii, nu e doar o mândrie. E liant. Face unitate.

Spuneam de dimineață la RVE Suceava că limba este comoara pe care părinții o transmit copiilor. Comoara îmbogățește.

Și totuși în lume sunt multe limbi. Dar pentru a te face înțeles exista una, mai des cunoscută, numită lingua franca. Au fost cândva greaca și latina, iar astăzi e engleza. Limba internațională de comunicare. 

“Cum v-ați descurcat cu ugandezi frate Nicu?”, m-a întrebat, la radio, Florin. “În niciun caz n-am știut luganda, nici swahili (lingua franca în Africa Central-Estică). Și nici marinărește. Am vorbit cu ei în engleză. Și, chiar dacă nu mi-au înțeles toate vorbele, am vorbit cea mai internațională limbă: iubirea! 

Care e cea mai importantă limbă? Dragostea. Dacă iubești oamenii te vor înțelege. Dragostea se poate vorbi oriunde pe glob. Cu oricine.

Am spus că limba e comoara părinților lăsată moștenire copiilor. Dragostea e limba oficială a lui Dumnezeu. E tezaurul lăsat moștenire Bisericii. Care are datoria să o împartă la cât mai mulți.

Vrei să te înțeleagă cei din jur? Fii plin de iubire! 

Nicolae.Geantă

Olilim, Napak, Uganda

Jurnal de Kosiloi - de Nicolae Geantă

Dimineața la breakfast ne-am întâlnit cu bishop Robert. Pastor în Moroto (Uganda) și peste cca 200 de biserici în toată regiunea Karamoja! Un bărbat zvelt, zâmbitor, și iubitor. Pe Marian Volintiru îl cunoaște de vreo 10 ani. Pe mine m-a văzut azi prima dată. Dar am simțit reciproc limbajul iubirii.  E limba cea mai vorbită de oamenii lui Dumnezeu! 

După ce am cumpărat dulciuri cu Marian, am plecat cu Ivan și Hamidu spre Kosiloi. Un sat cu manyatas la granița cu Kenya. Acolo se sapă o fântână. De când vine în Africa, Marian Volintiru a săpat 73 de fântâni. Aceasta e a 74! O fi mult, o fii puțin? Satul Kosiloi nu are apă. Familiile de acolo o cară de la câțiva kilometri. Iar, să umbli prin semideșert la +30 grade Celsius, cu bidonul de 20 de litri pus pe cap, nu e ușor ca femeie. Căci știm deja toți acum, femeile karamajongo și copiii asta fac zilnic. Dar bărbați nu prea am văzut cărând apă prin tufișuri. 

Kosiloi e la granița cu Kenya. La peste o oră de mers din Moroto. E drept, de anul trecut chinezii au construit o șosea asfaltată, națională. Largă, dar nu de bună calitate. Chinezăreală. Adică fake. Tipic lor. Am citit niște informații ugandeze că s-ar fi făcut prospecțiuni petroliere în zona Moroto. Și că ar fi dat de zăcăminte de țiței. Deci chinezii nu sunt degeaba pe aici! Tare mă tem ca vor să le jonglezee resursele ugandezilor. Drumul trece pe la poalele Muntelui Moroto (3083 m), printr-o zonă de semideșert. Chiar dacă e climat de savană. Plin de uscăciune: pământ roșiatic, tufișuri, acacia răzleți sau uriașele Euphoria Curvina (un fel de cactuși cu ramuri subțiri). În vale, la 200-300 de metri de drum se văd manyatele. Colibele karamajongilor. Care stau liniștite printre boscheți. În viitor sigur vor migra spre șosea. Și atunci se va termina cu viața lor culturală, pastorală. Vor deveni comercianți. Ca ceilalți. În Uganda totul e comerț. Chiar dacă e la nivel medieval. De-a lungul drumului vezi grămezi uriașe de pietre. Dar și grămezi de pietriș. Familii întregi de africani sparg pietrele până le transformă în pietriș. Fără nicio stație de balastieră. Direct din ciocan! Unii trăiesc din acest job. Alții din făcut mangal (cărbuni). Aici mâncarea se face cu lemn, cu cărbuni și foarte puțin cu vreo butelie. Chiar la hotel “aragazurile” sunt pe  “lemn de cărbune”. Pe versanți vezi turme de capre. Și vaci cu cocoașă. Pășunatul excesiv a distrus de tot vegetația. Mă gândeam: ce mai mănâncă aceste animale? Și de unde beau apă?

Jurnal de Karamoja - de Nicolae.Geantă

Când am plecat în Karamoja nici nu știam ce mă așteaptă. Auzisem că Africa e săracă, știam că estul Ugandei se confruntă cu violențe și sărăcie lucie, dar nu știam că districtul de la granița cu Kenya și Sudanul de Sud e buzunarul de sărăcie numărul unu în Uganda, în Africa și poate pe glob! Dar acum “ochiul meu a văzut!”

Karamoja este o regiune de 27.500 kmp, puțin mai mică decât Belgia, compusă din 8 districte/județe, dar cu o populație de numai 1,4 milioane de locuitori, conform statisticilor ONU din 2022, in ciuda faptului că au cea mai ridicată fertilitate din Uganda, 8 copii/femeie. Se zvonește că aici, acum 20 milioane de ani (cum se joacă unii cu cifrele !), ar fi trăit ugandopitescus, strămoșul omului, conform unei fosile descoperite de biologi. Dar cine îi poate crede? 

Populația, karamajongo, cu oameni înalți și slabi, e de origine nilotică, limba lor de origine fiind nilo-sahariană. Etniile dodoth, ik, jui, tepeth au preocupări pastorale. Deoarece Karamoja este aproape toată o savană. Cu pajiști care astăzi sunt uscate. E semideșert. Deșertificarea a crescut exponențial în ultima vreme, datorită secetei, alizeelor (vânturi calde și uscate ce bat dinspre regiunile înalte etiopiene spre Rift Valley și Karamouja, dar și suprapășunatului excesiv. Cât vezi cu ochii sunt numai ierburi uscate, tufișuri (bushlands), spini, Accacia (de mai multe feluri, chiar și guma arabică), Aloe etc. Solurile, alterite roșiatice, sunt foarte sărace în humus (aici nu putrezește vegetația fiind vară continuă), sunt infertile și aridizate mult în ultimele doua trei decenii. Când am călcat prima dată in savana semiuscată m-au ars picioarele în adidași! Precipitațiile sunt slabe, între 350-800 mm/ an, ploile venind in două sezoane: din Martie in mai și din Septembrie in decembrie. Acum, în Februarie ploile sunt abia sa șteargă praful pe clădiri. Temperaturile sunt ridicate tot anul, e vară continuă. 25-30 grade Celsius. Noi, eu și prietenul Marian Volintiru, am prins 28-30 grade. Și înorat. 

De ce v-am spus aceste detalii? Ca să înțelegeți de ce-n Karamoja e polul sărăciei. Datorită degradării mediului în primul rând! Iar în al doilea rând datorită infrastructurii slabe. Între capitala Kampala (situată la 528 km) și Moroto (capitala regiunii) abia de câțiva ani e o sosea asfaltată (2020). Dar drumurile lungi, chiar și înspre alte orașe (Soroto, Mbale etc) fac imposibilă deplasarea localnicilor pentru a-și comercializa produsele (sorg, mei, trestie de zahăr, animale, piatră etc). În al treilea rând populația din Karamuja e lipsită de educație. Majoritatea localnicilor (75%) sunt lipsiți de școală! Guvernul ajutat de Word Wision și alte programe internaționale abia acum construiește ceva scoli. Fără educație nu exista specializări, deci nici locuri de muncă. Deși am văzut ugandezi lucrând robotic. Mult și greu. 

Nicolae Geantă și Marian Volintiru - Karamuja 2024 (episod 1)

 Video by Nicolae Geantă

Jurnal de Qatar - de Nicolae.Geantă

Sursa foto Aici

Qatarul e o țărișoară mică (11.561 kmp, undeva cât Prahova+Dâmbovița+Ilfovul nostru). E țară mică dar foarte bogată. La venituri pe cap de locuitor (PIB de peste 120.000 $/an/locuitor) nu îi întrece decât Luxemburgul (peste 140.000 în 2023). Ambele țări parcă vor să ne confirme iarăși și iarăși că rubinele scumpe încap în casete mici. Când am deschis ochii deasupra Qatarului era 4,30 dimineața. Am văzut o mare de lumini. Fascinantă. Nici măcar Chicago nu se poate compara, darămite Londra ori Parisul. Doha noaptea e feerie. Miliarde de lumini. Șosele, insule artificiale (poldere antropice), chei, dane, rezervoare de țiței sau gaze. Și clădiri moderne. Sky-scrapels (zgârie nori). Toate luminate cu roșu în vârf. Semnalizare pentru avioane. Pentru că avionul a ajuns mai devreme (numai Qatar Airlines putea face asta!), a făcut vreo două ocoluri orașului pe deasupra până a primit undă vedre la aterizare. Bonus. Ca să ne încânte!

Qatarul e o peninsulă mică înconjurată de apele calde ale Golfului Persic. Vara temperaturile aici au o medie de 42 grade C (Iunie, Iulie). Bine că eu am ajuns în Februarie. Când media e de numai 23 grade C. De plouat nu plouă decât slab. 71 mm pe an. Adică de 9 ori mai puțin ca în România. Noi uneori detestam ploile, dar alții ar umbla fără umbrele hai-hui prin furtuni! (După ce am văzut seceta arabilor și-a africanilor am început să îndrăgesc ploaia! Gândiți-vă ce ne-am face românii fără ploi?). Doar 160 de km are Qatarul dela Nord la Sud. Undeva cât între Brașov și București. De locuit e concentrat aproape totul în jurul capitalei Doha. Din cca 2,8 milioane locuitori, peste 80 % trăiesc aici. Da, dar să nu vă gândiți că majoritari sunt arabii. Nu, ei sunt numai 41%. Peste 21% sunt indieni. Apoi asiatici, africani. Și normal la urmă europenii. Doha se mândrește ca 86% din forța de muncă o reprezintă emigranții! O fii mult, o fii puțin? Deocamdată de la noi încă se pleacă. Și cu ce costuri pentru viitor! Așa s-au răzbunat românii pe România: părăsind-o! 

Nicolae Geantă și Marian Volintiru la PAG Church, Moroto, Uganda

 

RVE Timișoara - Ziua îndrăgosțitilor - cu Nicolae Geantă, Ion Ciobotă și invitații

sursa RVE Tm

Nicolae Geantă - Biserica înnegrită?

video by Ben Hur Nicolae.Geantă via Renovatio Live

Nicolae Geantă la Biserica Neemia Găești

 Vino cu un prieten!

Vlad Schlezak - Depresia este tratabilă

medicul Vlad Schlezak în discuție cu jurnalista Florentina Fântânaru, Antena 3 CNN

Ești valoros

Un tată înainte de a muri i-a spus fiului său:  „Acesta este un ceas pe care bunicul tău mi l-a dat cadou. Are mai mult de 200 de ani. Înainte să ţi-l ofer la rîndul meu ție, du-te la magazinul de ceasuri de pe prima stradă, şi spune-le că vreau să-l vând. Te rog, vezi cât valorează”.

Tânărul s-a dus, apoi s-a întors la tatăl său. „Îmi plătește 5 dolari pentru că ceasul este prea vechi".

Bătrânul i-a spus: „Du-te la piață”. Tânărul a ascultat. Când s-a întors a mărturisit: „Mi-a oderit 10 dolari”.

„Du-te la muzeu şi arată-le ceasul”, a rugat tatăl pe fiu. S-a dus, iar când s-a întors a strigat: „Mi-au oferit un milion de dolari pentru același ceas!”

Atunci tatăl a zis: „Am vrut să te învăț că locul potrivit apreciază valoarea ta într-un mod corect. Nu te așeza într-un loc nepotrivit. Cine nu știe care este valoarea ta nu te apreciază! Deci, nu sta într-un loc care nu ți se potrivește!

nu știu autorul

Vlad Schlezak - Dumnezeu vindecă

Vlad Schlezak intervievat de cunoscuta jurnalistă Florentina Fântânaru, la ANTENA 3 CNN.

👉🏻 O discuție vizionară cu efecte pozitive pe o largă populație și cu potențial de schimbare pozitivă a multor teorii și practici laice ineficiente.  

Dr Vlad a prezentat în câteva minute metodologia sa unică a psihoterapiei medical creștine APCCM (Auditarea Personală în Consilierea Creștină Multidisciplinară) care funcționează de peste 10 ani la populația creștină.

A discutat despre ☑️ abordarea creștină medicală corectă în ☑️depresie, ☑️anxietate, ☑️frică, ☑️panică, ☑️ întristarea după voia lui Dumnezeu, ☑️ critică negativă,  și ☑️alte subiecte conexe.

Instinct de haită - de Mihaela Mănescu

Alerg în vis cu haita mea.
Sunt lup și eu, sunt lupi și ei...
Și-ntreaga lume parc-ar vrea
Să-mi facă alergarea grea
Că-s lup și eu, sunt lupi și ei...
În colții mei se stinge-o stea,
În colții lor se nasc scântei.
Suntem flămânzi după ceva
Și totuși nu e haita mea
Chiar dacă-s lup, la fel ca ei...
Alerg și cad și mă trezesc.
Mi-au dat de urmă lupii mei...
Miros a Sânge, nefiresc,
Și-a rai în floare. Și-mi șoptesc:
Eu nu mai sunt un lup, ca ei...
mihaela mănescu,
5 februarie 2024

Un prieten poate face mai mult decât o bibliotecă întreagă! – de Nicolae Geantă

Un prieten pensionar, șugubăț din cale afară, dar și foarte retras, mi-a trimis un citat despre care spune că e motto-ul ‘mnealui de viață. „O carte bună înlocuiește o prietenie; o prietenie nu poate înlocui o carte bună!” (Citat de Vasile Conta, filosof român)

Dacă aprofundăm afirmația vedem că e o falsă filosofie! Falsăăăăă, rău de tot! Și e simplu de demontat: De exemplu, când treci printr-un necaz NU te pot ajuta cărțile!!!  Să-ți doneze cărțile sânge? Să-ți aducă măcar o portocală la spital?  Să te ajute când ți-a ars casa? Când îți crapă ferestrele de frig? Când nu ai ce pune copiilor pe masă? Și-n alte zece mii de împrejurări? Niciodată…

Cărțile se răsfoiec. Dar Oamenii sunt creați tactili! Fără atingerea celuilalt nu știm ce înseamnă prietenia. Iubirea. Slujirea. Suferința. Și nici măcar bucuria. (Cărțile nu se pot bucura chiar dacă am laurii pe cap!) Bucuria nu e ceva gen Robinon Crusoe, chiar dacă mulți o practică. Ce bucurie ai avea dacă ai fii pe planetă singur? Adam nu a fost fericit singur nici măcar în Eden. Până a apărut Ișa (ebraică).

E drept, din cărți învățam. Foarte multe. Dar fără să punem în practică (mai ales prietenia), tot ce învățăm devine… utopie!

Avem nevoie de cărți. Dar mult mai mult avem nevoie de prieteni! (Gândiți-vă că sunt miliarde de oameni care n-au biblioteci, dar au o comunitate). Omul va avea cea mai bună variantă a sa numai între semeni. La final, Dumnezeu nu ne va întreba dacă am citit cărți, câte cărți. Ci dacă am făcut bine aproapelui nostru!

 Și până la urma urmei prietenia nu e numai ce mi se oferă mie, ci ceea ce ofer eu celorlalți…

Albert Einstein scria cândva: „Ceea ce faci pentru tine dispare odată cu tine; ceea ce faci pentru alții rămâne pentru eternitate!”

I-am spus domnului profesor că „un prieten poate face mai mult decât o bibliotecă întreagă!”

Citiți cărți! Dar faceți-vă prieteni adevărați printre oameni!

Nicolae.Geantă
Drăgăneasa village

Marian Volintiru și Nicolae Geantă în Uganda

Luna februarie 2024, timp de 10 zile, din 16 până pe 26, Fundația Aquamission.Org are pe agendă o nouă misiune în Uganda, într-una dintre cele mai sărace regiuni ale statului ecuatorial, la Karamoja. În orarul de misiune avem vizite în Moroto, Lopotuk, Kosiloi, Lobei, Koutakou, Loregae, Lorikokwa, Kampala, Kanungu. Alimente, haine, inaugurarea unei croitorii, punerea în funcțiune a unei noi fântâni de apă (a 74-a), vizite și întâlniri cu pastori, oameni politici, sau bussinesmani. Plus, așa cum este și normal, programe de evanghelizare la biserică. 

Programul este foarte încărcat așa că vă rugăm să n susțineți în rugăciune! Mulțumim anticipat!

Și, dacă printre dumneavoastră sunt doritori care vor/pot să doneze pentru această lucrare, vă rugăm să ne contactați pe e-mail: marvvol@yahoo.ca (pentru Marian Volintiru) și nickbags@gmail.com (pentru Nicolae Geantă). De asemeni ne puteți contacta direct pe acest blog la secțiunea comentarii sau la adresa de e-mail a FAMUGANDA - info@famuganda.org.  

Ceea ce faci pentru tine va trece odată cu tine, ceea ce faci pentru alții va rămâne pentru veșnicie!

Cu prețuire, 
alături în Hristos,
Nicolae.Geantă și Marian Volintiru

Îl binecuvântăm pe Domnul pentru voi!

Nicolae Geantă - Ești important! Ești unic!

sursa: ben Hur Nicolae.Geantă via Biserica Stânca Vieții Bruxelles