Materia primă a criticului literar Christi Crăciun sunt textele inimii. Eu îl numesc crisograf. Adică un copist care smulge cuvinte din el și le așează pe coală. Profesorul Crăciun însă nu e doar crisograf, ci un apologet al bunului simț. Un combatant al viciilor proaste. Unii poate nu-s de acord cu mine, dar este un chirurg al cuvintelor. Când pune mâna pe bisturiu, Cristi Crăciun sparge puroiul. Malpraxisul provocat de incompetenții cu cap prea strâmt și inimă prea îngustă, vorba lui Eminescu. Fie ei în învățâmânt, în politică, în biznis sau în cultură... (Isuse, și câți sunt!)
Interesant este ca ideile și cuvintele sale nu evoluează labirintic. Nu te introduc într-o rețea de unde nu ști încotro s-o apuci. Nu-s filosofii aerine, care n-au feed-beck, n-au target decât familial. Nu-s scrieri unde se nasc luminițe la capătul tunelului, așteptate dar de neatins. Domnul Crăciun nu este doar un spărgător de gheață. Ci și un laborator de menținere a apelor limpezi.
Nu are un discurs spumos, o retorică a distructivismului, ci este unul din scriitorii ce oferă soluții. Am citit la mulți derviși ai condeiului destule eseuri, editoriale, pline de resentiment, niște baroase ce sparg capete și frâng oasele chiar și-ale răstigniților. Dar soluții nu am găsit. Te lasă-n coadă de pește... Niște șoșoci. La doctorul Crăciun nu există scriere fără fază practică. Și la ce ne-ar folosi să știm toată literatura, filosofia, istoria, religia, toată cultura lumii, dacă n-o putem procesa, dacă nu e aplicabilă?
Omul Crăciun mai are o calitate: te poți bizui pe el. Adică nu e un scriitor, un profesor, un individ dintre indivizi, de tip giruetă, care-o dă când cu comuniștii, când cu regele, când cu stânga, când cu dreapta, când cu credința, când cu ateii... Are constanță. Verticalitate. Ceea ce multora dintre telurici le lipsește! Se vede asta de pe Lună...
Îmi mai place ceva la el: nu e extremist! Domnul Crăciun, vorba lui Frunzetti, nu s-a autointitulat superbun, dar visează laolaltă cu bunii. Nu știu dacă aș putea să îl numesc bard, dar e un "poet" care n-a exclus în epistolele sale dumnezeirea, providența. Nu e unul dintre cei care, vorba lui Balzac, „s-a urcat pe scaune mai înalte decât cărțile pe care le-a citit”. Căci numai aroganța, o prostie a fudulului, o nebunie (Biblia scrie că „nebunul zice în inima sa că nu este Dumnezeu”), te lasă să te crezi buricul pământului. Și vorba lui Max Lucado: „nu toate se învârt în jurul meu!”...
E o plăcere și o igienă să găsești cuvinte de mulțumire, mai ales în vremuri neașezate și în locuri șubrede, vorba domnului Pleșu. Mă bucur că sunt contemporan cu domnul Crăciun. Și mai mult, prieten... Chiar fără Bergenbier.
Spunea prietenul meu - pastorul Vladimir Pustan - că la Charles Beard istoria se rezumă în patru faze: când zeii vor să distrugă pe cineva, îl îmbată cu puterea; moara lui Dumnezeu macină încet dar mărunt; albina fertilizează floarea ce o pradă; și, când e suficient de întuneric se zăresc stelele… Suntem în ultima fază a istoriei… E suficient de întuneric… Mulțumim că mai apar stele ... Una dintre ele e profesorul Christian Crăciun!
Să luminezi bine, maestre! O flacără, oricât de mică, poate face noaptea ce nu poate face Soarele...
”La Mulți ani!” este puțin spus. Vă doresc să trăiți veșnic!
Nicolae.Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu