Maria Magdalena – de Mihaela Mănescu

Venea pe drum Maria cu mir de-ngropăciune
Pe Domnul să-L mai vadă o dată pe pământ.
Cerea în duh, cu jale, o ultimă minune:
Să poată-mpinge piatra cea grea de pe mormânt.

Dar iată că mormântul nu mai avea pecete
Nici piatră prăvălită, nici gardă de soldați.
Striga Maria-n lacrimi, cuprinsă de regrete:
- O, unde-ați pus pe Domnul? Vă rog să-mi arătați...

Deodată, Grădinarul, sau poate, cine știe,
Un heruvim din ceruri, un înger luminos,
A stat lângă Maria vestind cu bucurie
Că moartea-i biruită de moartea lui Hristos.

- Femeie! Nu mai plânge... Mormântu-i gol, privește!
Din zori pe cine cauți? La cine ai venit?
Maria-nfiorată, șopti în evreiește:
- Rabuni! Tu ești, oare...? Rabuni! Te-am găsit!

- Marie, nu mă ține... Căci iată, Sus, în slavă,
M-așteaptă-al Meu Părinte și-al vostru Tată Sfânt.
Dar M-am oprit să-ți mângâi credința ta firavă,
Să-mi fii prima solie din Noul Legământ.
..................
Maria Magdalena! Ce foc divin, ce doruri
Au țintuit-o-n suflet, să plângă la mormânt?
Noi auzim și astăzi întâiele-i ecouri:
"A înviat Mesia, cum scrie în Cuvânt!"

"Isus e viu! Osana!" răsună toată zarea.
Și-n cer și-n iad se strigă: "Hristos a înviat!"
De-auzi tu Vestea Bună, să nu-i refuzi chemarea;
Răspunde-i azi și crede că-i Viu cu-adevărat!

mihaela