Tirania
nimicului. Această boală socială de care ne îmbolnăvim în loc să ne tratăm.
Mereu cât mai puțin. Mereu standardele cât mai jos. Până nu mai sunt standarde.
Puțin, mai puțin, extrem de puțin, nimic.
Am vrut să avem
mai puțini copii. Apoi am rămas fără forță de muncă. Au tăbărât tinerii
emigranți. Neșcolarizați. Neprofesioniști. Și calitatea bunurilor a început să
scadă. Până am ajuns să consumăm lucruri de unică folosință. Chiar și becuri. Ori
dragoste. Ori mașini „single use”. Tesla.
Am vrut să avem elevi mai puțin stresați cu școala. Cu cartea. Am aerisit programele. Am lăsat puțină istorie, puțină geografie, puțină biologie, puțin sport... Și am ajuns o societate de analfabeți funcționali, de dependenți de GPS și când mergem la toaletă, de supraponderali, de necompetitivi.
Am vrut să facem
cariere. Și am renunțat „încet-încetuc” la familie. Ocupați până târziu cu
jobul. Workaholici. Dar cu copii mai singuri, partenerii mai singuri, bătrânii
foarte singuri. Singurătatea ucide.
Am vrut să fim
independenți. Și n-am mai acceptat opinii. Nici ale părinților, nici ale
partenerilor, nici ale profesorilor, nici măcar ale șefilor. Și am ajuns fii
risipitori, adulți cu divorțuri, stăpâni, dar peste nimic. Cel mai mare pericol
pentru om este când nu mai are pe nimeni deasupra capului.
Am vrut să citim
zi de zi tot mai puțin. Apoi am renunțat la ceasloave. Până am început să avem pe
pereți tapete cu cărți și nu biblioteci. Și cultură nimic.
Am vrut să cunoaștem
Biblia mai puțin. Zilnic mult mai puțin. Deloc. Apoi ne lamentăm că e bulling
școlar, lipsă de protecție pe străzi, lipsă de maniere în public... Necivilizație.
Am vrut să scoatem
cele 10 porunci din școli. Religia. L-am dat pe Dumnezeu afară din societate. Din
presă, din televiziuni. Și am ajuns să fim rugați să ducem Biblia în pușcării,
în azilele de bătrâni, în secțiile de dezalcolizare, de remediere din droguri.
Am vrut să mergem
la biserică mai rar. Tot mai rar. Apoi deloc. Și am rămas fără morală, fără bun
simț, fără respect, fără frică. Fără Dumnezeu! Dar asediați de elghebetisme!
Ne-am rugat tot mai
puțin. Apoi deloc. Nici nu mai știm să stăm de vorbă cu Tatăl nostru! Dar ne
întrebăm arogant: „unde este Dumnezeu?” Acolo unde l-am lăsat! Apropos,
Dumnezeu răspunde ori de câte ori este chemat! Însă e gentleman, nu vine la
nimeni neinvitat!
Puțin, foarte
puțin, nimic. Tirania nimicului ne-a împins să alergăm după... nimicuri. Și am
uitat ce ne-a avertizat Profetul Ieremia: „au mers după lucruri de nimic și au
ajuns ei însuși oameni de nimic!” (Ieremia 1:8)
În fapt am vrut
să trăim fericiți. Și mult. Dar... fără Dumnezeu! Paradoxal trăim mai puțin. Tot
mai puțin. Iar unii nu mai trăim deloc!
Nicolae.Geantă
Dacă la ferme sunt aparate de răcit laptele, ca să poată ajunge urgent la clienți, cu domeniul cultural e invers, el trebuie răcit repede ca să nu mai ajungă unde trebuie.
RăspundețiȘtergere