youtube

luni, 29 noiembrie 2021

Sunt evanghelicii invizibili? - dr. Nicolae Geantă


Unul dintre cei mai de seamă politologi români, Daniel Barbu, scria într-un volum recent (
Omul Evanghelic, coordonat de Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu) că „societatea mare” din România, atunci când este vorba să ia în calcul creștinii protestanți (cărora aparțin și evanghelicii) „nu este dispusă să decline sub specia diversității și a multiculturalismului”. Pentru mine asta sună a invizibilitate politică. Deși mai numeroși decât catolicii, evanghelicii (și ceilalți protestanți) nu sunt luați în considerare în luarea celor mai diverse decizii publice – de la istoriografia ideii naționale sau a represiunii suferite în comunism, până la chestiunile de libertate a cultului sau a problemelor de ordin moral ridicate de minoritățile sexuale, ideologie care bântuie ca o stafie țara noastră periclitând viitorul familiei și al națiunii.

Chiar dacă statul român a fost interesant dintotdeauna de apartenența religioasă a cetățenilor săi (încă din interbelic oficializând obligativitatea înscrierii religiei la starea civilă), guvernele (cu excepția celor comuniste) utilizând apartenența la „neam și religie strămoșească” au sfidat rând pe rând impactul și rolul pe care îl joacă evanghelicii în spațiul dintre Maramureș și Dobrogea. Nu vreau să menționez aici decât faptul că în ceea ce privește cunoașterea învățăturilor Scripturii, evanghelicii, în fiecare familie au obținut didact sau autodidact o cultură biblică și holistică, spre deosebire de religia majoritară (ortodoxia) care a încredințat educația unei clase de corporații clericale, vorba domnului Barbu, care folosesc un limbaj greoi, arhaic, aproape de nemestecat, teologia acestora fiind mai mult populistă decât izvorâtă din conștiință. Și pe deasupra au acuzat ades că evanghelicii sunt „secte” care desfășoară activități de „înrobire psihologică și chiar fizică”, și că „a fi român înseamnă a fi ortodox” (o imensă greșeală de identitate), ca și cum evanghelicii ar fi trădători de neam și patrie. Câtă diferență față de sintagma lui Simone de Beauvoir – cel mai important istoric al Reformei din Franța, care spunea că „nu te naști, ci devii protestant”. Adică îți capeți identitatea religioasă, nu o moștenești. Și asta în orice religie!

Pe lângă toate piedicile ridicate voit sau inconștient de religia majoritară și de clasa politică, dar și datorită barierelor ridicate de sistemul comunist, creștinii evanghelici din România, deși activi de obicei în interiorul comunităților de care aparțin, s-au enclavizat în mare parte, iar asaltul asupra „problemelor cetății” a fost aproape abandonat, sau privit nesustenabil (în afara predicării normelor de moralitate). Demografia, educația, sănătatea, justiția, minoritățile, libertatea de exprimare, dialogul cu minoritățile, politica, armata, exercițiile economice capitaliste, discursul intercultural, sau mai nou interacțiunea cu minoritățile sexuale, cu referendumurile, ori alte „ferestre de oportunitate”, fiind subiecte aproape tabu, lăsate să fie rezolvate de oricine dorește, chiar dacă individul respectiv este un incapabil.

 Opinez iarăși împreună cu Daniel Barbu, care în volumul „Au cetățenii suflet” precizează că religia are un rol precis, atât în domeniul privat cât și public. Astfel că scoaterea acesteia din domeniul colectiv, prin separarea relațiilor biserică-stat, public-privat, politică-economie, ori scoaterea religiei din școli, obstrucționarea unor programe tv care au ca actori cetățeni evanghelici etc, conduc la dispariția consensului de public. Viața până la urmă are un sens, în teorie universal, în practică unificator. Adică neimplicarea publică a evanghelicului român conduce nu numai la izolare ci și la o ruptură de relații sociale complementare.

Într-o Europă fragmentată nu doar de falia lui Samuel Huntinghton (care stabilea linia de separare a civilizației chiar pe arcul carpatic în Transilvania), secularism exacerbat sau sechele comuniste (vezi influențele crescânde ale ex sau neocomunismului), identitatea evanghelică a pierdut teren în disputa – ideologic vorbind – cu islamul (care a ajuns numeric la peste 17 milioane în prezent), care devine tot mai agresiv nu doar fizic, ci și psihic sau demografic. Europenii și-au pierdut identitatea creștină, sau au abandonat-o de bună voie, ori, așa cum menționa Radu Carp (un alt politolog remarcabil), „cred, dar nu mai vor să aparțină bisericii” (believing without belonging) sau vor să aparțină dar fără să fie credincioși (belonging without believing), adică un fel de „creștini nepracticanți”. Morala a fost plasată în afara religiei, mersul la biserică a devenit un exercițiu arareori practicat, s-a renunțat la simboluri (de exemplu la crucea creștină), la norme de etică (și se susține divorțul, concubinajul, uniunea consensuală, căsătoriile unisex, avortul), la cultură, la valori spirituale, dar s-a bricolat religia, s-a amestecat creștinismul cu religiile orientale sau a fost ucis fenomenul religios. „Epoca modernă crede mai mult în superstiții decât în Evul Mediu”, spunea Radu Carp. Toate aceste lucruri denotă un fenomen îngrijorător: laicizarea, fenomen unde identitatea creștină nu ai este aceeași cu identitatea în Hristos!

Identitatea evanghelicilor, sinele lor, este acțiunea care trebuie să devină cât mai vizibilă dincolo de zidurile bisericii, de dogmele religioase, de granițe naționale, etnice, culturale sau religioase. „Diversitatea, sub toate formele ei, nu reprezintă un handicap sau un motiv de discordie, ci un stimul pentru reflecție, cunoaștere și îmbogățire reciprocă”, scria Emil Dumea în „Cultură și religie în Europa”. Dialogul intercultural are menirea de a promova orice formă culturală, iar identitatea omului contemporan credem că trebuie să se cristalizeze printr-o formare interculturală. Jurgen Moltmann spunea că „atunci când societatea intră în procesul uceniciei lui Hristos, va descoperi alternativele divine care duc la rezultatele așteptate”. 

În lucrarea „Identitate de sine – nucleu al personalității”, Petru Răzvan Alexandru vorbește de un Eu social și un Eu biologic. Ei bine, tocmai acest Eu social trebuie trezit în creștinul evanghelic, care refuză nu doar să se implice ci și să se informeze atunci când trebuie să decidă acțiuni civice ori politice. Nu vrem să menționăm decât trei lucruri: slaba participare la Referendumul pentru Familie din 7 octombrie 2018 ori în campania de susținere la alegerile europarlamenare din 25 din 2019 a avocatului creștin Peter Costea și neimplicarea în proiecte educaționale în școli, permițând astfel ONG-urilor seculare să elaboreze edicte și norme. Identitatea creștină trebuie discutată în relațile cu semenii nu ascunsă sub obrocul religios. Nu pot fi de acord nici în ruptul capului cu domnul Carp, care la întâlnirea cu masteranzii la UAV Arad a afirmat că pentru a nu dispare total „indentitatea creștină trebuie continuată în grupuri mici, în particluar, într-o Europă secularizată” deoarece personal cred în expansiunea bisericii. Biserica nu trebuie să tacă nici măcar în vremuri de restriște deoarece este singura instituție din lume care propovăduiește că ceea ce contribuie la dezvoltarea personală a unui om este o relație corespunzătoare cu Dumnezeu.

Tendința specifică lumii contemporane și a politicilor europene este secularismul, adică a considera viața umană în afara implicațiilor religioase. Pentru aceasta artizanii secularismului depun eforturi substanțiale pentru a izola, ori distruge definitiv identitatea creștină și a crea o lume de zombi neidentificabilă. Tocmai de aceea, evanghelicii care se identifică cu Hristos, și știu că Acesta este punctul central în jurul căruia se învârt viața individului, societatea și relațiile interumane, trebuie să demostreze că identitatea creștină se definește în raport cu societatea din care face parte și nu în afara ei izolat. Căci, așa cum afirma și John Stott „creștinismul nu este un simplu crez, ci acțiune”. Prin urmare trebuie să ne dedicăm total lui Hristos și vieții sociale, succesul mișcărilor religioase fiind cauzele sociale rezolvate și nu izolarea față de ele.

Ei bine, în contextul celor câteva secvențe exprimate mai sus, dar și a altor o mulțime de ipoteze neaduse în discuție, am ajuns la concluzia că evanghelicii români și europeni nu conștientizează că pot deveni invizibili, că societatea are nevoie de aportul lor, că bisericile evanghelice pot practica „teologia ca o știință a societății și a politicului”. Prin urmare, vorba lui N.T. Wright: „e timpul să ne îndeplinim adevăratul rol, acela de heralzi și purtători de grijă ai zorii zilei ce se arată”. Pe scurt e timpul să ne arătăm identitatea. Parafrazându-l pe Platon aș spune că a venit vremea ca omul evanghelic să se cunoască pe sine dar și să fie cunoscut. Cred cu tărie în spusele lui Max Weber, care a concluzionat că religia creștină a avut un rol decisiv asupra culturii și civilizației moderne a lumii în general, dar și în încurajarea Mântuitorului Isus: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”.

Rolul Bisericii Evanghelice în lume nu este numai să vindece sufletele afectate de păcat, ci să fie trâmbița cu care Dumnezeu sună deșteptarea societății!

PS: Două întrebări (ce mă furnică pe șira spinării de ceva vreme) aș mai avea pentru sfârșitul lui 2021 - an plin de bulversaj social cum nu a mai existat vreodată pe planetă!: „Există o voce, măcar una, între evanghelicii români, voce care poate să ne polarizeze și să ne ridicăm umăr la umăr, toți, împreună, ca să învingem această degringoladă ce ne chinuie din ce în ce mai cumplit?” Iar „dacă nu, de ce?”

dr. Nicolae.Geantă
UAV Arad, 2019

Un comentariu:

  1. Ce a spus Isus :
    Mergeți în toată lumea și propovăduiți prosperitatea, descurcăreala și înfipțoșenia ?
    Așa zisul "creștin" evanghelic are niscai treabă. Înainte de a face ce i-a fost poruncit, el trebuie să se ridice deasupra tuturor, asta face din eel un invizibil spiritual.

    RăspundețiȘtergere