Ispita - de Mihaela Mănescu

 Ce sclipitoare-i casa ta,

Și cât de străvezie...

Ca un castel de catifea,

Cu labirinturi de perdea

Și cu ferestre-o mie!

Mă lași să stau măcar pe-un fir?

E plin de nestemate...

Se scurge dulce-un elixir

Sau poate-s picături de mir

Din rai împrumutate.

De unde vii? Unde te-ascunzi

Când soarele răsare?

Printre copacii muribunzi

În ce abisuri te afunzi

Fugind de-a lui candoare? 

Ai împletit în calea mea

Așa bijuterie!

Ieri dimineață nu era.

Însă-ai lucrat tăcut la ea

Cu-atâta măiestrie.

Ciudat... N-ai poartă la castel.

Poate intra oricine;

Tu îi îmbraci pe toți la fel

În pânza ta ca de oțel.

O, vino și la mine!

Dar vai! Ce mă străpunge-așa

În suflet, în aripă...?

Dă-mi drumul, amăgire rea!

Nu mă mai trage-n bezna ta

Unde durerea țipă.

E o ispită! Laț întins

Spre-a inimii cădere.

În plasa ei de-acum sunt prins

Rănit, cu felinarul stins,

Cu duhul plin de fiere...

De jos, din cel mai negru hău

Te chem, Preasfinte Tată

Să mă salvezi cu Brațul Tău

Din lațul ce mi-a fost călău

Pe Cale înc-o dată...

Și chiar de sunt căzut, murdar,

Te rog, Doamne, mai lasă

Prin ramuri de cireș amar

Să picure un strop de Har

Pe straiu-mi de mireasă...

mihaela,

24 septembrie 2020