reflexie lirico-teologică
Fiică gingașă de rege, când în haina ta bogată
Treci în faeton de gală și te mlădii zâmbitoare,
Cum din frunzele-nfoiate râde proaspătă o floare,
Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.
„Ca să scrii despre Eminescu
mai întâi trebuie să-ți fâlfâie îngerii”, pot spune și eu parafrazându-l pe Nichita Stănescu.
Despre „omul deplin al culturii depline”
cum l-a numit Constantin Noica, sau „poetul
absolut” cum e numit de Ion Pilat, nu mai e nevoie să spunem că este un
reper de valoare absolută în poezia românească. Însă printre poemele sale care
ne vorbesc cvasipermanent despre un romantism literar relativ întârziat, despre
poemele cu iz patriotic în care elogiază faptele de vitejie ale străbuniclor,
întâlnim și nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea
stărilor depresive, întoarcerea în natură etc. Eminul Ipoteștiului are însă
vaste preocupări și față de poezia religioasă, prezența sacrului eminescian în
critica literară fiind un deziderat.
Nu sunt Ciopraga să spun că Eminescu a scris „psalmi și pseudopsalmi”, nu pot să îl numesc poet creștin așa cum fac diferiți critici literari, și nici nu pot
să spun că Poetul Neamului a fost un „homo
religios”, deoarece în poemele sale am întâlnit și sacru, și mistic și
profan. Poeții creștini au predilecție ca versurile lor să preamărească și să
slăvească numai pe Dumnezeu Tatăl și pe Fiul Hristos. Nu îi pot ignora relația
lui Eminescu cu Dumnezeu, și nici gândirea sa profetică profundă, mai ales că „luceafărul poeziei românești” dă dovada
unei convingeri adânci în puterea rugăciunii către Fecioara Maria, pe care o
venerează atât de elogios. Însă ceea ce mă impresionează la „marele copac din care toți ne tragem”
cum îl numea Blaga pe Emin, este efortul său – ca și al altor cărturari români
ai vremurilor – de-a aduce Cuvântul lui Dumnezeu în graiul românesc.
Pentru mine Eminescu e ca Voronețul. Mânăstirea transmite muritorului Scriptura
prin picturi, Eminescu o face prin poeme! Și spun asta, cu atât mai mult cu cât
Eminescu a declarat că „Biserica este
maica Neamului meu!”, românul născându-se în tinda bisericii. Da, poetul
face parte din scriitorii zilelor de aur ale Scripturilor române. Probabil,
trăind drama bolii, a morții, poetul își deschide inima sfâșiată către Fecioara
Maria, lucru care ne arată că și geniile îngenunchează. Așa cum ne arată și poezia
„Ta Twan Asi”.
Titlul poeziei analizate mai jos, care în românește înseamnă „Aceasta ești tu” scoate în evidență o
exegeză eminesciană emanată din filosofiile indiene, ceea ce o consider un
ritual mistic-religios. Mai înainte de toate, poetul în gândirea-i profundă,
își imaginează o prințesă cu pielea răsfățată și divinizată de popor în antiteză
cu o tânără țărancă, sărăcuță, hărțuită și sortită să sfârșească într-o zi la
groapa de gunoi! Fata de rege plimbată cu faetonul de gală privește lumea de
sus, și privind-o de sus i se pare mică, neînsemnată. Evident că trecătorii o
invidiază, nu doar pentru zâmbetele ei ce radiază fericirea la extaz, dar
bucuria fetei de rege care poate fi balsam pentru muritori crește cu atât mai
mult cu cât privitorii de pe margine o salută descoperiți și o venerează ca pe
o zeiță. Prezența fiicei de rege, cu o descendență seculară, este atât de
impunătoare încât transformă întristarea în bucurie, pădurile în grădini și
pietrele în grâu! Asta înseamnă că acolo unde este ea nu e numai fericire și
pace, ci veșnic belșug.
În contrast cu prințesa, o femeie născută în mizerie, care își înalță
privirea stinsă pe stradă, nu emană nici ură, nici simpatie, ci doar nepăsare.
Această femeie care nu auzise nici glasul mamei și nici al preoților, care nu
ar fi înțeles divinitatea nici măcar pătrunzând în templu, este simbolul omului
nepăsător de Dumnezeu, care deși e la un deget distanță de divinitate – precum „Adam-ul” lui Michelangelo de pe
Capela Sixtină, nu se deranjează să îi întindă un deget pentru a fi ajutată.
Starea ei, împietrită de drama vieții, o ține rece și neinteresată de
schimbare. De fapt schimbarea pare a fi imposibilă, femeia născută în mizerie
resemnându-se cu karma ce a primit-o la naștere. Cu aceasta, Eminescu urcă în
scenă două femei care trăiesc eternitatea diferit, în lumi diferite, dar cu
aceeași inimă. Cealaltă femeie, săraca, nu e capabilă să înțeleagă din viață
decât amenințarea boldului morții, mângâierile divinității fiind utopii,
atitudini de neatins. Este o tânără lipsită de credință, și ceea ce este cel
mai grav, lipsa credinței nu doar că lasă omul fără speranță, îl ține în
mizerie și practici indecente, dar urâțește și sufletul și trupul!
De partea cealaltă, portretul tinerei credincioase, asemănătoare unei
regine care tot ce atinge transformă în bine, este o tentă spiritualizată,
divinizată a omului rugător, credincios, evlavios, co-lucrător cu Dumnezeu,
încrezător în textele Scripturi vindecătoare. Fermecătoarea tânără care
înțelege taina candelelor așezate în colțuri, dar și a intonării imurilor
sfinte drept tonificator, poate simboliza portretul Fecioarei Maria, cu un chip
blând și smerit, plin de dragoste celestă. Rugăciunile fetei de la curtea
regală sunt nu doar pentru ea, ci pentru o lume întreagă: „înalță-ne, ne
mântuie..., asupra ne coboară”.
În poezia Ta Twan
Asi, geniul eminescian pune pe șevaletul vorbelor portretul ființei
feminine de obârșie pământească, am putea spune, căzută în mizeria păcatului în
paralel cu ființa gingașă, a cărei lacrimă e ca roua: aducătoare de sevă pentru
viață. Fiica gingașă de rege este o reprezentare a conștiinței pure, care
generează în lume binele, cunoașterea adevărului, are un destin divin, pe când
imaginea femeii de pe „stradă”, prin contrast, e simbolul ratării șansei de
reintegrare în identitatea esențială, urmare a opacității în fața Absolutului,
abia șoptindu-ni-se, imposibil de intuit, fără o metanoizare a eului. Aceasta
rămâne o „scânteie ce-a pierit fără urmă”, altfel spus, o ratare în procesul de
transfigurare a realități, de transgresare a acesteia, prin asumarea sacrului.
Totuși, întâlnirea cu „prințesa ce respiră divinitatea”
la fiecare centimetru parcurs i-ar fi putut aduce schimbarea, înnoirea
(transcendența, în filosofia eminesciană din poezia de față, inspirată din
religiile indiene), „nașterea din nou”, „din Duhul” așa cum o numește
Scriptura, dar firea pământească o împinge mai departe la fapte deplorabile,
care odată săvârșite „nu mai găsesc liniște nici măcar în moarte!”.
Fata de pe stradă, ne spune poetul, ne alarmează de
faptul că „moartea nu sfințește pe sărac”, sărăcia nefiind o virtute care ar
putea absolvi pe cineva de păcat. Moartea nu ține cont de discrepanțele
sociale.
Finalul poeziei, abordat de Eminescu, este alegoric.
Femeia, din punct de vedere biologic are aceeași inimă, dar numai asumarea
sacrului o face să aibă o viață diferită!
Nicolae.Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu