De fiecare dată, când e vorba de asocierea românilor cu ţiganii, luăm foc imediat. Este şi cazul declanşat nefericit de Michele Bambrilla, un fel de CTP al italienilor. Care, l-a făcut pe Lucescu “ţigan”. În mod plastic, un artificiu jurnalistic sportiv din Cizmă, zice ’mnealui. Şi poate că aşa şi este. Dar românii nu-l cred. Chiar dacă nu a avut nici o intenţie să-l defăimeze pe Împărat. Însă, (tot) fără să vrea, a declanşat un tărăboi. Internaţional. A intervenit ambasada României, pressa de la Bucureşti, netu’ şi forumurile sale. S-a apelat la Unine. Iar signore Bambrilla a fost pus la zid. Şi băgat în mă-sa de (aproape) toţi românii. De cealaltă parte, italienii şi-au dat-o iar în petec. Pe forumul lui “Il Giornale” (şi nu numai), ne-au înjurat de toţi morţii. Totul declanşat de un nefericit pleonasm: ţigan român !
Văzând scandările pe Net, am avut îndemnul să-i scriu un mail d-lui Bambrila. În care nu l-am afurisit, nu l-am agresat, nu l-am caracterizat în nici un chip, în vreun limbaj fie el şi plastic. Nu l-am făcut broscar, nici macaronar. Ci l-am sesizat că fără să vrea (poate), s-a jucat cu focul pe lângă butelie. Iar explozia, provocată de ’mnealui a pârjolit, a ars pe alţii. Nu mă aşteptam, dar mi-a răspuns! La câţi români o fi dat reply? Fie ei şi celebri gazetari. Căci sunt sigur, că inbox-ul i-a fost blocat de mesaje. Cu “urări”. Înţelegeţi de ce mi-a răspuns? Pentru că nu i-am plătit cu aceeaşi monedă ! Omul, mi-a subliniat că deja a reparat greşeala. Faţă de Lucescu. E adevărat, a scos cuiele, dar… găurile au rămas.
Lucrul ăsta mi-a dat search la memorie... Eram singurul european. Printre nigerieni, jamaicani, peruani, mexicani, indieni, filipinezi, chilieni sau japonezi. Ne aflam cu toţii, cu ceva ani în urmă, într-o sală de Imigration. La Londra. În lungul băncilor confortabile, fiecare îşi spunea numele şi ţara. În mod natural, toţi s-au grupat şi au început să discute cu însufleţire. Paradoxal, a apărut între noi şi un american. Şi, după ce i-a interogat pe toţi, m-a întrebat şi pe mine: “are you gipsy?”. Nu pentru că eram la Imigration, nu pentru că aş fi şterpelit ceva, nu pentru că eram extraterestru, nu pentru că n-aş fi ciripit englezeşte. Ci pentru că sunt român. Auzise el, prin ţara tuturor posibilităţilor, că român este echivalent cu ţigan. Şi m-a mai întrebat ceva: “Ai venit cu vaporul?”. Sincer să fiu, am devenit şi eu maliţios: “măta is gipsy!”. Şi, l-am lăsat să fiarbă: “what does măta?” Senzaţia pe care am trăit-o atunci, cu americanu’ ce mă analiza cocoţat p’o masă, şi cu zeci de ochi ce m-au pironit, e greu de uitat. Prin urmare, în orele următoare, am purtat patalamaua, care suna a… ciorditor. Reţineţi, eram singurul european. La origini, la sânge, la piele...
Nu tratez aci (că nu-i spaţiu), integrarea etniei rrome. Şi nici frustrarea italienilor. Căci, turbulenţele generate de ţigani ne-au fript şi pe noi, şi pe ei, Vorba lui CTP: “mi se pare că mâncăm şi unii, şi ceilalţi, ne place, nu ne place, macaroane cu mămăligă”. Problema este că pe malurile Dâmboviţei, viaţa a cam devenit de mult un regretabil iarmaroc. Comportamentul, caracterul, muzica, ştirile, ziarele, politicienii, societatea civilă, aerele funcţionarilor, preţurile, competiţia, aviditatea după lături, oteviştii, maneliştii, telenoveliştii şi alte un milion de chestiuni sunt o adevărată “ţigănie”. Fiind actori, şi jucând zi de zi un spectacol grobian, există pericolul să ne însuşim caracterele. N-ar fi o fatalitate dacă totul s-ar rezuma doar la scenă. Dar analiza o face sala. Şi, fără să ne gândim, feed-back-ul ne loveşte. De aceea, când ieşim din România, chiar dacă ne purtăm ca sfinţii, suntem văzuţi ca păcătoşii. Responsabilitatea de-a schimba ceva nu aparţine numai Guvernului, lui Traian Băsescu ori Uniunii Europene. Ci dumneata, şi mie. Schimbarea societăţii începe de la individ. Cine are urechi, să audă. Dacă nu, mămăliguţa (chiar fierbinte) se va frige mai departe cu spaghete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu