Nicolae Geantă - Reflexie teologică despre „Semnificația socială a reconcilierii în context românesc – rolul bisericilor în arena publică” a lui Corneliu Constantineanu

 Apărută la Editura Polirom Iași în anul 2018, în volumul colectiv „Omul Evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești” (coordonat de Dorin Dobrincu și Dănuț Mânăstireanu), studiul despre „Semnificația social a reconcilierii în context românesc” aduce un aport remarcabil al rolului jucat de bisericile evanghelice din țara noastră în spațiul/arena publică. Analiza este cu atât mai binevenită cu cât vremurile trăite în prezent sunt extrem de tensionate în ceea ce privește rolul bisericii în societate, progresiștii, globaliștii sau pleiada de nepăsători aruncând molotoave împotriva celei mai verticale instituții de pe planetă!

Opinând cu autorul, asistăm în societatea contemporană la pătrunderea unui virus dăunător în mentalul colectiv, care crede că religia este mai mult un factor de dezbinare decât de unitate. De respect și colaborare reciprocă! Nu de multe ori am fost asediat de tirul unor acuze din partea unor partizani care reproșau că biserica este responsabilă de crime iar Dumnezeul Bibliei este un sângeros, neadevăruri care au ajuns astăzi etalon. „Credința” respingătorilor este alimentată însă de neascultarea față de învățăturile Scripturii, care au prezentat un Dumnezeu al reconcilierii, al cooperării sociale, al trăirii unei diversități în unitate. Probabil lipsa unei centralități a iubirii de aproapele, și mai ales neglijența umblării Bisericii lui Hristos au determinat ca dragostea lui Dumnezeu să fie prost înțeleasă de societate sau chiar neînțeleasă deloc.

Analiza profesorului Constantineanu, o prelucrare sintetică a tezei sale de doctorat, ne provoacă la o observare mult mai atentă a procesului de reconciliere paulină, care promovează o serie de factori socio-politici, culturali, economici ori religioși. Pentru revenirea fenomenului religios în arena socială și combaterea scepticismului cvasigeneralizat, după anii ꞌ90 Biserica a început din nou să se facă auzită ca diapazon social. Aceasta în contextual în care din ce în ce mai multe glasuri și proiecte așa-zis democratice și de protecția drepturilor omului încalcă flagrant chiar principiile pe care invocă, situația din teren fiind diferită de cea de la pupitre, astfel că avem de-a face cu cele mai „grozave abuzuri” și cele mai „autocratice politici”.

Globalizarea, progresismul de tip soroșist, noile tendințe secular, au pătruns mai mult în Occident decât în Răsăritul Europei, astfel că în timp ce Vestul bătrânului continent un procent de 75% din populație se identifică cu o anumită religie, în Est peste 80% din locuitori se declară „religioși”, România fiind țara care predomină în acest top (chiar dacă numărul practicanților este de 3-4 ori mai mic). Cu toate că procentul de populație ce aparține unei confesiuni este ridicat, România are una dintre cele mai ridicate problem legate de corupție, sărăcie sau lipsă de încredere. Paradoxal în țara unde peste 85% din cetățeni se declară creștini ortodocși în topul încrederii predomină pompierii și nu Biserica!

O altă caracteristică a românilor religioși este intoleranța față de alte culte minoritare, grupuri etnice sau minorități sexuale, dar și un conservatorism exacerbate sau o lipsă a dorinței de participare la viața civică a cetății. Pe de altă parte, în ultimii ani au luat amploare proiectele antifamilie, antimorală creștină, pro-LGBT, pro-educație sexuală pentru minori, pro-decreștinarea socială. Promotorii exchibiționismului progresist, acești mimetiști ai fericirii și prosperității individului non-social, au făcut un blazon României ca societate închisă, conservatoare, mentalitate înbibată de comunism, religiozitate medievală, retrograde, refuzatoare de adaptabilitate la nou. Cu toate acestea între religie și social lipsește o punte de legătură serioasă care să împrospăteze viața de zi cu zi.

Așa cum spunea și renumitul politolog Daniel Barbu, în România creștinii evanghelici sunt invizibili atunci când este vorba de a lua decizii majore cu privire la politicile sociale naționale. Invizibilitatea lor nu este datorată lipsei de interes, lipsei de implicare sau a lipsei de forță, ci datorită neglijării de către politicienii de la București. Prin urmare Bisericile evanghelice sunt nevoite să lupte pentru dobândirea unor drepturi democratice, pentru păstrarea identității și pentru nepericlitarea valorilor socio-morale. Pentru că așa cum spune și analistul politic Alina Mungiu Pippidi „religia este determinant al culturii”.

În studiul prezentat de dr. Corneliu Constantineanu accentul reconcilierii sociale este pus pe teologia paulină a cărei etică reliefează faptul că religia unei persoane îi imprimă un anume mod de viață și comportament social. Teologia paulină are o axă orizontală a reconcilierii, adică indivizii unei societăți trebuie să conviețuiască în mod reconciliator unii cu ceilalți. Paradoxal în țara noastră încă nu există nici măcar o reconciliere între confesiuni, de aceea Bisericile evanghelice sunt chemate la un efort suplimentar pentru a înfăptui acest proces.

Profesorul Constantineanu mai aduce în atenție și exemplul teologului croat Miroslav Volf, care constată că în Balcani este o „absență profund stânjenitoare” a încercărilor bisericilor de implementare a reconcilierii sociale, argument cu care suntem total de acord.

Trecând la analiza narativă a teologiei pauline, autorul scoate în evidență faptul că Hristos a avut ca scop principal întemeierea unei societăți morale, în care creștinii să aibă responsabilități și să fie părtași la răspândirea luminii lui Dumnezeu. Totodată Pavel ne face trimiteri la relația intrinsecă dintre teologie și etică, prioritar fiind reconcilierea omului cu Dumnezeu. Acest aspect este esențialmente necesar.

Privit în ansamblu chiar mesajul întregului Nou Testament este conectat la realitățile sociale, care sunt complexe ca sistem, prin urmare creștinul trebuie să fie implicat atât în contextul socio-cultural, cât și în cel economic sau politic, dar numai cu aport social pozitiv. Tind să cred că în mare parte bisericile românești au nu numai o rezervă în ceea ce privește implicarea socială (și mai ales politică), dar sunt lipsite de vitalitatea pragmatismului.

O mare parte a analizei profesorului Constantineanu abordează o semnificație socială a abordării reconcilierii nu numai în teologia paulină ci și în sânul Bisericii Ortodoxe Române sau a celor protestante. Biserica Ortodoxă din țara noastră are ca elemente particulare practici „mistice ori contemplative”, care îi conferă o anumită atractivitate în contextual în care România a cunoscut o jumătate de secol un regim politic autoritar.

Totuși enoriașii ortodocși au o totală „dezangajare” față de domeniul public, față de relațiile sociale. Ceea ce putem constata mai oriunde, creștinii ortodocși sunt mai degrabă retrași în ceea ce privește civismul (vezi inclusive viața monahală, lipsa unor spitale patronate de biserică, a unor școli și licee confesionale care să fie alternativă la cele de stat, interzicerea categorică a preoților de a se implica în politică etc), practica de zi cu zi neglijând chiar argumentele raționale ale celui mai renumit teolog ortodox - Dumitru Stăniloaie, care afirmă că „experiența mistică autentică va produce schimbări pozitive perceptibile în viața omului”. Declarația teologului Stăniloaie mă face să cred că lipsa de implicare a BOR este tocmai lipsa unor experinețe mistice!

Nu putem trece peste faptul că în România mentalul ortodox este cimentat de argumentul că „ortodoxia este ritmul împlinirii vieții, care a format poporul român” sau că „religiozitatea poporului român nu își găsește expresia concretă decât în ortodoxie”, filosofii care par mai mult declarații etnocentrice decât hristocentrice. Tind să cred de asemenea că filosofiile de viață ca cele de mai sus nu conduc la reconciliere ci mai degrabă la lipsa unei unități confesionale. De asemeni ar trebui să ne amintim că astfel de concept, precum și nefericitul etnotip propagate de filosoful Nae Ionescu „a fi român înseamnă a fi ortodox” au accentuat tendințele naționalismului, cu accent de superioritatea unei etnii în raport cu celelalte. Superioritatea este de altfel doar la nivel declarativ, dar realitatea spune tocmai inversul propagandei. Credincioșii ortodocși susțin cu rigiditate diferența între ei și restul, neortodocșii fiind catalogați întotdeauna ca „sectari”, „papistași” sau „necredincioși”. Toate acestea sunt de fapt percepte tradiționale care vin în contradicție cu învățătura paulină care spune că „în Hristos nu mai este nici iudeu, nici grec”. Prin urmare învățăturile BOR pot fi periculoase, antrenând o lipsă de reconciliere socială. Pentru a înfăptui un asemenea act ortodoxismul românesc trebuie să își revizuiască fundamental tendințele de amestec între religie și neam, și să renunțe la tentația de a crede că scopul mântuirii lui Dumnezeu este rezumat numai la o anumită națiune sau cult.

Bisericile Evanghelice, de natură protestantă (penticostalii, baptiștii, creștinii după Evanghelie, tudoriștii) au o opinie mult mai reconciliantă față de relațiile sociale, deoarece la baza viețuirii lor sunt conceptele Scripturii și nu unele filosofico-tradiționale. Practicarea credinței, mult mai accentuată decât în cazul confesiunii ortodoxe, a determinat o puternică mișcare socială mai ales în ultimii ani. Pe lângă activismul umanitar, voluntar, evanghelicii au contribuit semnificativ la integrarea socială a unei părți însemnate din rândul rromilor (17-18%) de exemplu, a sprijinit misionarii străini veniți în țara noastră și s-a angajat în diverse acțiuni civice benefice pentru o societate de calitate (lupta anti avort, consilierea femeilor ante si post natal, marșul anual pentru viață, referendumul pentru Familie, problema educației sexuale în școli etc). Bisericile creștine oferă asistență socială, consiliere pentru tineri sau persoane cu dependențe, promovează egalitatea socială, și sunt implicate continuu în procesul de emancipare socială în contextual Scripturii. Un atu în plus față de implicarea ortodoxiei în societate este faptul că bisericile evanghelice folosesc foarte eficient noile tehnologii și mediul online. Pentru viitor evanghelici trebuie să își mărească arealul de implicare, să câștige încrederea românilor și să activeze în toate palierele sociale. Și de ce nu politice…

Nicolae.Geantă
UAV Arad, 2019