Apărută la Editura Polirom Iași în anul 2018, în volumul colectiv „Omul Evanghelic. O explorare a comunităților protestante românești” (coordonat de Dorin Dobrincu și Dănuț Mânăstireanu), studiul despre „Semnificația social a reconcilierii în context românesc” aduce un aport remarcabil al rolului jucat de bisericile evanghelice din țara noastră în spațiul/arena publică. Analiza este cu atât mai binevenită cu cât vremurile trăite în prezent sunt extrem de tensionate în ceea ce privește rolul bisericii în societate, progresiștii, globaliștii sau pleiada de nepăsători aruncând molotoave împotriva celei mai verticale instituții de pe planetă!
Opinând cu autorul, asistăm în societatea contemporană la
pătrunderea unui virus dăunător în mentalul colectiv, care crede că religia
este mai mult un factor de dezbinare decât de unitate. De respect și colaborare
reciprocă! Nu de multe ori am fost asediat de tirul unor acuze din partea unor
partizani care reproșau că biserica este responsabilă de crime iar Dumnezeul
Bibliei este un sângeros, neadevăruri care au ajuns astăzi etalon. „Credința”
respingătorilor este alimentată însă de neascultarea față de învățăturile
Scripturii, care au prezentat un Dumnezeu al reconcilierii, al cooperării
sociale, al trăirii unei diversități în unitate. Probabil lipsa unei
centralități a iubirii de aproapele, și mai ales neglijența umblării Bisericii
lui Hristos au determinat ca dragostea lui Dumnezeu să fie prost înțeleasă de
societate sau chiar neînțeleasă deloc.
Analiza profesorului Constantineanu, o prelucrare sintetică a tezei sale de doctorat, ne provoacă la o observare mult mai atentă a procesului de reconciliere paulină, care promovează o serie de factori socio-politici, culturali, economici ori religioși. Pentru revenirea fenomenului religios în arena socială și combaterea scepticismului cvasigeneralizat, după anii ꞌ90 Biserica a început din nou să se facă auzită ca diapazon social. Aceasta în contextual în care din ce în ce mai multe glasuri și proiecte așa-zis democratice și de protecția drepturilor omului încalcă flagrant chiar principiile pe care invocă, situația din teren fiind diferită de cea de la pupitre, astfel că avem de-a face cu cele mai „grozave abuzuri” și cele mai „autocratice politici”.
Globalizarea, progresismul de tip soroșist, noile tendințe
secular, au pătruns mai mult în Occident decât în Răsăritul Europei, astfel că
în timp ce Vestul bătrânului continent un procent de 75% din populație se
identifică cu o anumită religie, în Est peste 80% din locuitori se declară
„religioși”, România fiind țara care predomină în acest top (chiar dacă numărul
practicanților este de 3-4 ori mai mic). Cu toate că procentul de populație ce
aparține unei confesiuni este ridicat, România are una dintre cele mai ridicate
problem legate de corupție, sărăcie sau lipsă de încredere. Paradoxal în țara
unde peste 85% din cetățeni se declară creștini ortodocși în topul încrederii
predomină pompierii și nu Biserica!
O altă caracteristică a românilor religioși este intoleranța
față de alte culte minoritare, grupuri etnice sau minorități sexuale, dar și un
conservatorism exacerbate sau o lipsă a dorinței de participare la viața civică
a cetății. Pe de altă parte, în ultimii ani au luat amploare proiectele
antifamilie, antimorală creștină, pro-LGBT, pro-educație sexuală pentru minori,
pro-decreștinarea socială. Promotorii exchibiționismului progresist, acești
mimetiști ai fericirii și prosperității individului non-social, au făcut un
blazon României ca societate închisă, conservatoare, mentalitate înbibată de comunism,
religiozitate medievală, retrograde, refuzatoare de adaptabilitate la nou. Cu
toate acestea între religie și social lipsește o punte de legătură serioasă
care să împrospăteze viața de zi cu zi.
Așa cum spunea și renumitul politolog Daniel Barbu, în România
creștinii evanghelici sunt invizibili atunci când este vorba de a lua decizii
majore cu privire la politicile sociale naționale. Invizibilitatea lor nu este
datorată lipsei de interes, lipsei de implicare sau a lipsei de forță, ci
datorită neglijării de către politicienii de la București. Prin urmare
Bisericile evanghelice sunt nevoite să lupte pentru dobândirea unor drepturi
democratice, pentru păstrarea identității și pentru nepericlitarea valorilor
socio-morale. Pentru că așa cum spune și analistul politic Alina Mungiu Pippidi
„religia este determinant al culturii”.
În studiul prezentat de dr. Corneliu Constantineanu accentul
reconcilierii sociale este pus pe teologia paulină a cărei etică reliefează
faptul că religia unei persoane îi imprimă un anume mod de viață și
comportament social. Teologia paulină are o axă orizontală a reconcilierii,
adică indivizii unei societăți trebuie să conviețuiască în mod reconciliator
unii cu ceilalți. Paradoxal în țara noastră încă nu există nici măcar o
reconciliere între confesiuni, de aceea Bisericile evanghelice sunt chemate la
un efort suplimentar pentru a înfăptui acest proces.
Profesorul Constantineanu mai aduce în atenție și exemplul
teologului croat Miroslav Volf, care constată că în Balcani este o „absență
profund stânjenitoare” a încercărilor bisericilor de implementare a
reconcilierii sociale, argument cu care suntem total de acord.
Trecând la analiza narativă a teologiei pauline, autorul
scoate în evidență faptul că Hristos a avut ca scop principal întemeierea unei
societăți morale, în care creștinii să aibă responsabilități și să fie părtași
la răspândirea luminii lui Dumnezeu. Totodată Pavel ne face trimiteri la
relația intrinsecă dintre teologie și etică, prioritar fiind reconcilierea
omului cu Dumnezeu. Acest aspect este esențialmente necesar.
Privit în ansamblu chiar mesajul întregului Nou Testament
este conectat la realitățile sociale, care sunt complexe ca sistem, prin urmare
creștinul trebuie să fie implicat atât în contextul socio-cultural, cât și în
cel economic sau politic, dar numai cu aport social pozitiv. Tind să cred că în
mare parte bisericile românești au nu numai o rezervă în ceea ce privește
implicarea socială (și mai ales politică), dar sunt lipsite de vitalitatea
pragmatismului.
O mare parte a analizei profesorului Constantineanu
abordează o semnificație socială a abordării reconcilierii nu numai în teologia
paulină ci și în sânul Bisericii Ortodoxe Române sau a celor protestante.
Biserica Ortodoxă din țara noastră are ca elemente particulare practici
„mistice ori contemplative”, care îi conferă o anumită atractivitate în
contextual în care România a cunoscut o jumătate de secol un regim politic
autoritar.
Totuși enoriașii ortodocși au o totală „dezangajare” față de
domeniul public, față de relațiile sociale. Ceea ce putem constata mai oriunde,
creștinii ortodocși sunt mai degrabă retrași în ceea ce privește civismul (vezi
inclusive viața monahală, lipsa unor spitale patronate de biserică, a unor
școli și licee confesionale care să fie alternativă la cele de stat,
interzicerea categorică a preoților de a se implica în politică etc), practica
de zi cu zi neglijând chiar argumentele raționale ale celui mai renumit teolog
ortodox - Dumitru Stăniloaie, care afirmă că „experiența mistică autentică va
produce schimbări pozitive perceptibile în viața omului”. Declarația teologului
Stăniloaie mă face să cred că lipsa de implicare a BOR este tocmai lipsa unor
experinețe mistice!
Nu putem trece peste faptul că în România mentalul ortodox
este cimentat de argumentul că „ortodoxia este ritmul împlinirii vieții, care a
format poporul român” sau că „religiozitatea poporului român nu își găsește
expresia concretă decât în ortodoxie”, filosofii care par mai mult declarații
etnocentrice decât hristocentrice. Tind să cred de asemenea că filosofiile de
viață ca cele de mai sus nu conduc la reconciliere ci mai degrabă la lipsa unei
unități confesionale. De asemeni ar trebui să ne amintim că astfel de concept,
precum și nefericitul etnotip propagate de filosoful Nae Ionescu „a fi român
înseamnă a fi ortodox” au accentuat tendințele naționalismului, cu accent de
superioritatea unei etnii în raport cu celelalte. Superioritatea este de altfel
doar la nivel declarativ, dar realitatea spune tocmai inversul propagandei.
Credincioșii ortodocși susțin cu rigiditate diferența între ei și restul,
neortodocșii fiind catalogați întotdeauna ca „sectari”, „papistași” sau
„necredincioși”. Toate acestea sunt de fapt percepte tradiționale care vin în
contradicție cu învățătura paulină care spune că „în Hristos nu mai este nici
iudeu, nici grec”. Prin urmare învățăturile BOR pot fi periculoase, antrenând o
lipsă de reconciliere socială. Pentru a înfăptui un asemenea act ortodoxismul
românesc trebuie să își revizuiască fundamental tendințele de amestec între
religie și neam, și să renunțe la tentația de a crede că scopul mântuirii lui
Dumnezeu este rezumat numai la o anumită națiune sau cult.
Bisericile Evanghelice, de natură protestantă
(penticostalii, baptiștii, creștinii după Evanghelie, tudoriștii) au o opinie
mult mai reconciliantă față de relațiile sociale, deoarece la baza viețuirii
lor sunt conceptele Scripturii și nu unele filosofico-tradiționale. Practicarea
credinței, mult mai accentuată decât în cazul confesiunii ortodoxe, a
determinat o puternică mișcare socială mai ales în ultimii ani. Pe lângă
activismul umanitar, voluntar, evanghelicii au contribuit semnificativ la
integrarea socială a unei părți însemnate din rândul rromilor (17-18%) de
exemplu, a sprijinit misionarii străini veniți în țara noastră și s-a angajat
în diverse acțiuni civice benefice pentru o societate de calitate (lupta anti
avort, consilierea femeilor ante si post natal, marșul anual pentru viață,
referendumul pentru Familie, problema educației sexuale în școli etc).
Bisericile creștine oferă asistență socială, consiliere pentru tineri sau
persoane cu dependențe, promovează egalitatea socială, și sunt implicate
continuu în procesul de emancipare socială în contextual Scripturii. Un atu în
plus față de implicarea ortodoxiei în societate este faptul că bisericile
evanghelice folosesc foarte eficient noile tehnologii și mediul online. Pentru
viitor evanghelici trebuie să își mărească arealul de implicare, să câștige
încrederea românilor și să activeze în toate palierele sociale. Și de ce nu
politice…
UAV Arad, 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu