de Dani Surducan
Există două grupuri antagonice de oameni, rivale, ce duc de milenii lupte crâncene pe terenul argumentării. Două clanuri ce se condamnă reciproc cu o vervă feroce şi neobosită furie. Se aruncă anatema în tabăra adversă... şi se lasă acolo. Când vorbesc unii de alţii, şi o fac des, ochii stau să ţâşnească din orbite, obrajii capătă culoarea bostanilor de halloween, gura devine capac de oală ce aruncă pe la colţuri spuma fiartă a urii. Cuvintele ies într-un ritm infernal pătate de sângele ţâşnit din limba capsată-ntre măsele. Aţi ghicit... nu, nu sunt suporterii dinamovişti şi cei stelişti ci daţi-mi voie să-i introduc în scenă pe rivalii fără şansă de împăcare... Zgârciţii vs Risipitorii.
Zgârciţii se trag din seminţia lui Hagi Tudose. Ei sărută zilnic tabloul părintelui lor, regretatul Tudose Hagi, tablou ce-l prezintă pe acesta în timp ce taie cu toporul coada motanului. Adică transformă motanul din combi în limuzină, îl scurtează pentru a intra mai repede pe uşă economisind astfel căldura ce se risipea datorită celor 10 cm inutili de coadă.
Zgârciţii sunt cei care au da` n-au. Ei au doar hârtii şi matematică destulă ca să numere hârtiile. Ei au doar bani pentru o savarină nu şi bucuria papilelor gustative în timp ce savurează din plin o savarină perfect însiropată şi umplută cu frişcă proaspătă. Ei au doar becuri nu şi lumină. Ca bunicul meu, fi`ertat, care nu-şi putea îndemna genele la somn până ce nu se stingea şi ultimul bec de pe moşie. „Dăsanco... iar argie biecu-n conc (coridor), miri-să lumea de el bec!”. El dacă se simţea prea fericit şi nu mai putea suporta atâta fericire, se fixa înaintea contorului de curent şi privea cu amar şi stupefacţie cum se învârte rotiţa contorului. Cu fiecare tură a rotiţei... scădea şi fericirea lui. Şi venea roşu şi luminat şi pleca vânăt şi întunecat.
Zgârciţii au lemne de foc nu şi o cameră încălzită. Ei se încălzesc cu gândul că au şura plină de lemne. Noi căram lemne doar după ce adormeau bunicii. Tiptil umpleam braţul de lemne şi ţuşti să nu ne vadă. Credeam noi că ei dorm... stăteau la pândă cu becul stins. «Dăsanco... iar o tricut Danu cu un brăţoc de lemne... lălăăă ăştia fac cald ca-n băi!»
Mi-e simplu să scriu despre zgârcenie şi zgârciţi pentru că am crescut pe lângă ei. Nu ştiu de ce au fost aşa... probabil şi deportarea în Bărăgan şi-a lăsat urme adânci în cutele sufletului lor. Probabil şocul avut atunci când smulşi din pat, din glie, din neam, din sat şi urcaţi în marfare şi aruncaţi în câmpia Bărăganului şi sărăcia de acolo a aprins în ei spiritul de conservare. Ne-au iubit mult... şi noi pe ei. 
În tabăra adversă se află risipitorii. Cei din tagma asta în loc de mâini au ciur rar, sită rară. Ei dintr-un salariu de 800 ron cheltuie 1000 ron pe adidaşi „dă firmă”. Ei au făcut un legământ pe care se străduiesc să nu-l încalce... să nu cumva să le ajungă salariul de pe o lună pe alta. Indiferent că muncesc în ţară sau în străinătate nu are importanţă. Risipitorii până prin data de 10 a lunii sunt prinţi, boieri, chiaburi, din 11 începând butonează disperaţi agenda telefonului în căutarea de noi împrumuturi. Până în data de 10 serveşte micul dejun la restaurant... după nu-l mai serveşte defel. Ei reuşesc să fie într-o singură lună şi prinţi şi cerşetori. Risipitorul are ceas Rolex suflat cu aur şi stomac suflat cu foame.
Un creştin zgârcit e o contradicţie în termeni. Ori creştin, ori zgârcit. Creştinul trăieşte trimiţând în cer. Zgârcitul trăieşte prin şi datorită agonisirii de pe pământ. Creştinul are trupul aici dar gândul, inima, dorul în ceruri. Zgârcitul are trupul, mintea, inima, sufletul încătuşate aici, în ţărână. Nu-i bai să ai. E bai să ai şi să iubeşti cu toată fiinţa ceea ce de fapt ţi s-a dat spre administrare. Ceea ce avem nu e al nostru... dar asta nu o credem decât după ce am fost diagnosticaţi cu cancer.
Zgârcenia e o boală sau şi mai rău o posedare demonică. E un duh demonic ce nu lasă să se savureze nici pământul şi blochează şi căile spre mântuire, spre cer. Pe calea mântuirii, întâlnirii cu Hristos se apucă lăsând nu adunând şi ţinând cu toţi dinţii. Din păcate sunt mulţi „creştini” zgârciţi cu ei şi cu ceilalţi. Sunt mulţi care ameţesc leuţul până să-l pună în colectă. Şi mulţi care dau la săraci rar, foarte rar şi foarte puţin dar întotdeauna scriu pe foaie, contabilizează tot ce dau şi au grijă să afle şi alţii. Ştiţi care-i părintele contabilităţii?... Satana, spunea Steinhardt. Numai el scrie pe foaie tot ce facem şi apoi dă fuga şi strecoară foile informative pe sub uşa cerului.
Un creştin chivernisit... Da! E cu totul altceva. A fi un bun gospodar al lucrurilor încredinţate spre administrare e parte integrantă a vieţii de creştin.
Să ne dea Dumnezeu sfântul echilibru în viaţă!
(articolul a apărut pe site-ul Ciresarii.ro, vineri 4 nov. 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu