Diabet şi thanksgiving - de Nicolae Geantă

„Ce sărbătorim astăzi?”. „Ziua când omul a ajuns pe Lună”, „Legalizarea drepturilor femeii”, „Ziua Armatei”, „sfânta jigodie” a replicat o îndrăzneaţă căreia i s-a urat gratuit „la mulţi ani”. „Ziua femeilor bătute de soţi” a răspuns un tânăr, fiind aplaudat cu ropote gălăgioase. „Ce bă, aşa a zis de dimineaţă la radio” a replicat revoltat. „Echinocţiul!”, fu de părere un altul. „Ştiu. E ziua dumneavostră”, a urlat o brunetă. „Nuuu, e ziua diabetului”, a pus capac chestiunii o blondă. Din peste 100 de subiecţi, unul singur a ştiut răspunsul: „E Ziua Recunoştinţei”.

„Şi cui trebuie să fiţi recunoscători?”. „Părinţilor”, „revoluţionarilor din ’89”, „ţiganilor care fură din UE şi aduc în România”, „nouă, pentru ceea ce suntem”, „celor ce ne-au ajutat în viaţă”, „vitejilor morţi pe front”, „în nici un caz lui Băse, fiindcă nu face nimic”, „unor profesori”, „nimănui”...

Dialogul de mai sus, nu a avut loc la o grădiniţă, şi nici la gimnaziu. Este răspunsul unor tineri de 19-20 ani, chestionaţi joi dimineaţă la cursuri! Tineri care trăiesc într-o societate frustrată, lamentată, nemulţumită. Fenomene care i-au determinat să nu aprecieze efortul părinţilor, bunicilor, medicilor, profesorilor, preoţilor sau păstorilor. Tineri care dau cu şutul în cerşetori, rup băncile din licee, zbiară la educatori când iau note slabe, găinăresc pe scaune în autobuze sub nasul bătrânilor, trântesc uşa în nas bunicilor când îi roagă să dea muzica silenţios. Tineri care nu scriu niciodată o felicitare, care nu aduc flori dirigintei – nici când încep şcoala, nici când o termină, care vor numai telefon cu touch screen, laptopuri de 4 giga, ţoale de firmă, maşini nemţeşti şi salarii americane. Tineri care refuză marmelada cu pâine, ciorba de cartofi ori mămăliga, pentru că vor decât Chips-uri, juice-uri acide şi Mac-uri. Toate cu E-uri.

Azi, nici creştinii nu mai sunt toţi recunoscători, în „familia unită” din România erodând ameninţător nemulţumirea. Un ocean de nerecunoştinţă. Unele biserici sărbătoresc zilnic câte un sfânt, cu cruce roşie sau neagră, dar crucea credincioşilor a făcut praf la subţiori. În altele. sufletele enoriaşilor au devenit mai înţepenite, inimile mai împietrite, laici şi clerici laolaltă ajungând mai egoişti şi zgârciţi: „bunurile-s ale mele, numele meu vreau să fie pe prima pagină a ziarelor, la ştiri, fac donaţii în Numele Domnului, dar... să se consemneze în registre”. Păstorii, cântăreţii, liderii de tineret, profesorii de şcoală duminicală, bătrânii adunării, comitetele, nu mai sunt gratulaţi. Sunt mai mulţi oameni nerecunoscători decât am crede, pentru că sunt mai mulţi oameni recunoscători decât am gândi, scria Charles de Saint Evremond.

Cred, ca şi Marcus Cicero, că recunoştinţa este o virtute. Este o obligaţie morală faţă de cel care ţi-a făcut bine. Numai că îmbătrâneşte repede, spunea Aristotel. Nerecunoştinţa în schimb e un semn de slăbiciune, scrie Goethe. Adică ceva care te face să te usuci pe picioare. Să cazi şi să nu te mai ridici. Ceva care-ţi retează creşterea, care te atrofiază în bun simţ, în creştinism. Poate că a avut dreptate tânara ce n-a ştiut că e thanksgiving, căci nerecunoştinţa poate fi dulce ca zahărul. Însă băută prea ades aduce diabet!

PS: Liceele şi cluburile au promovat agresiv Halloween-ul, sărbătoare la care tinerii s-au îmbrăcat şi comportat ca satanele. Bisericile cum au promovat Recunoştinţa?