Poeţii urâtului - de Nicolae Geantă

Săptămâna aceasta am avut oportunitatea să păşesc într-o redacţie de ziar, a unui radio şi-a unei televiziuni. La talk-show-uri. Fără să lezez moralitatea acestor furnicarele mediatice (alcătuite de altfel din oameni isteţi, puşi în slujba populară), le-am explicat dervişilor condeiului şi-ai platourilor că au tendinţa să promoveze urâtul. Capul de afiş al tabloidelor de papirus sau virtuale ori linia de greutate a televiziunilor – acest areopag menajer, e alcătuită din can-can-uri, ştiri despre interlopi, talk-show-uri cu vedete ce fac efort cerebral să discute clar, politicieni corupţi, interviuri cu derbedei urbani, filme cu monştrii şi monstruozităţi, imagini cu femei despuiate, muzici percutante până la anihilare, arhitecţi ai insurgenţei lăcrămoase (cum îi numeşte Radu Paraschivescu pe manelişti), ştiri despre cum se copiază la examene, despre şpăgi... Într-un cuvânt: lături.

Le-am spus monşerilor din presă că urâţenia din societatea românească e tocmai modelul promovat de dânşii. Dacă promovezi urâtul, nu ai cum să mai cosmetizezi frumosul. Dacă la televiziune sau radio curg râuri de manele sau muzică grobiană gen rock ori ceea în care se spun vorbe, evident că tinerii îţi împuie capul cu manele pe holurile şcolii. Dacă în presă e promovat nu ştiu ce latifundiar analfabet cu miliarde, un afacerist hoţ cu bolid scump, ori o fată cu bust siliconat dar fără vocabule, normal că societatea asta urmăreşte. Dacă fură ei, noi de ce să nu furăm, e deviza celor de rând. Dacă în filme evadările sexuale nu-s o problemă, noi de ce să nu le gustăm, zic tinerii. Dacă se tatuează ei, noi de ce să fim mai proşti. Dacă ei pot să ucidă în şcolile americane, de ce n-am face-o şi-n România. Dacă poliţia înjură preşedintele ţării, de ce n-aş avea curaj să-njur şi eu primarul, directorul, şeful de echipă, preotul, păstorul, dirigintele sau profesorul universitar? Scenarii infantile. Manifestări ale spiritului gregar.

Coborând în Prahova noastră, şi rezumându-ne la media din loc, am constatat că ştirile scrise sau filmate aduc pe portativ toată ziua, orice chichiţă a consilierilor locali ajunşi la primării prin hazard electoral, orice tâmpenie scăpată de vreun primar pe la colţuri, sunt recenzaţi toţii hoţii şi şoferii neatenţi, sunt focusate grămezile de gunoaie, dărâmăturile, maşinile parcate aiurea, coloniile de ţigani şi peisajul lor dezolant. Oamenii cu carte sau care au scris cărţi, inventatorii, poeţii ori scriitori, premianţii, olimpicii, pastorii sau preoţii, exponatele din muzee, statuile din localităţi, istoricul „şcoalelor” sau al bisericilor, imaginile vechi, eroii neamului, mamele model, performerii etcetera, nu se pomenesc decât din an în Paşte. Nu sunt căutaţi. Nu cere piaţa. Nu fac rating. Nu aduc audienţă, nici vânzări. N-aduc venituri, mi se spune. Totul e comercial. Atunci stau şi mă întreb, prin acţiunile care le promovează pressa (care e numită „căţelul de pază al democraţiei”), vrea bani sau eradicarea cancerului social? Ceea ce promovăm ne umflă nouă buzunarele sau schimbă societatea în bine? Fiindcă în rău s-a reuşit deja.

Atâta vreme cât e scos Dumnezeu din şcoli, din televiziuni sau radiouri, atâta vreme cât Hristos nu are loc la gazetă, când subiectele despre credintă sau credincioşi sunt ocolite sau considerate anormale într-o societate pentru care obscenul este normalitate, hidoşenia nu poate fi distrusă. Criza de frumos arată abundenţa de urât, această cangrenă modernă. Boală socială care-a coborât România pe pantă. Şi Europa. Şi SUA. E nevoie de vindecare. Dar ca să fi vindecat, mai întâi trebuie să pui diagnosticul corect. Cu reţete false, tratamentul nu aduce beneficii decât farmaciilor. Bolnavul se stinge încet. Definitiv. Iar dacă a murit cum mai tratăm boala?

PS: „Dumnevoastră doriţi să folosiţi radioul nostru ca o rampă de lansare” mi-a reproşat un director ce spune că e-n slujba comunităţii creștine. Mai mult de-atât, am subînţeles că dacă vreau să mai calc pe-acolo, ar trebui să-mi caut un... sponsor! Vorba ’ceea, promovăm valorile, dar... materiale!