Nevoia de poeți creștini – de Nicolae.Geantă

A recitat impecabil. Cu intonație, cu emoții, cu pasiune. Ce mai încoaꞌ și-ncolo - îți tăia răsuflarea. Am oprit-o după Evanghelizare și-am felicitat-o. Apoi, i-am oferit câteva poezii de Traian Dorz. S-a uitat fugar peste ele și mi-a declarat sec: „D-apăi io nu recit poezii dꞌastea frate Nicu. Eu recit numai poezii lungi!” M-a „ciuruit”, vorba lui domꞌ Băsescu. De parcă esența unei poezii constă în kilometraj. În zeci de concepte îndrugate. În cantitate...

Românii scriu poezie. Creștinii scriu (și recită) poezie. Acum depinde ce fel de poezie? Dacă sunt lungi cât Ecuatorul, dacă încep din Geneza și se „gată” cu Apocalipsa, atunci... 

Ca și medicamentele, poeziile cele mai puternice (dar și predicile, eseurile ori expunerile de motive) sunt cele de... „doze mici”. Interminabilul tocmai asta ne spune: că e nefinalizat (tradus = „nu spune mai nimic”!)

Poezia de calitate în România (cam) lipsește. Poezia aceea de tip Traian Dorz: scurtă și profundă. Cred că la acest capitol suntem mult, muuult pe minus. Dar vedeți dumneavoastră, tocmai aici, în poezie, se vede... harul lui Dumnezeu. Poezia nu e ca predica - nu se învață în școli, nu este nici ca o proorocie măcar (unii chiar spun ce le trece prin minte, prin imaginație; și au denaturat actul profetic). Poezia e un har divin. Și asta în ciuda faptului că „tot românul s-a născut poet”. De aceea, poezie nu poate scrie oricine. Nu înveți să scrii poezie, o simți, o primești în dar. E ceva nativ.

 Poezia profundă nu trebuie neapărat să fie metusalemică în cuvinte, în strofe. Și nici măcar în rime. Rima de cele mai multe ori mecanizează conceptul. Mecanizează recepția. E ușor să rimezi „țară” cu „primăvară”, vorba amicului meu, criticul literar Christian Crăciun. Poezia trebuie să aibă impact. Rafinament. Adâncime. Nu gâdileală de urechi. Ci zdruncinătură de inimă. Să fie psalmodiată. Da, diferența între poeziile noastre creștine și psalmi este tocmai aici: ritmul interior pe care-l transmit. 

E nevoie de poezie creștină pe care atunci când o aude urechea să tresară ca arsă. Poezie nu care face creierul mai evoluat (cu circumvoluțiuni abundente), ci care face inima să devină mai bună! Mai umilă! Poezie care mă împinge spre trăiri sufletești, care mă determină să-L caut (chiar bâjbâind) și să-L găsesc pe Hristos Mântuitorul!

Cred cu tărie că poezia creștină trebuie să fie cerebrală, bogată în sensuri filosofice, cu metafore devastatoare, cu muzicalitate vibrantă. Și pentru asta nu trebuie să fii neapărat școlit de Baudelaire. Dar înainte de-a lua tocul și hârtia trebuie să faci câteva găuri cu genunchii în dușumeaua de lângă pat. În rugăciune... 

Când am plecat de la Evanghelizare – încântat că Dumnezeu „lucrase în chip minunat”, dar cu nasul încă „roșit” de la pumnul recitatoarei – la întoarcerea pe drum, în mașină, îmi suna mereu în cap (genialul) Eminescu: „E ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune / înșirând cuvinte goale, ce din coadă au să sune...” Nu, nu e verset biblic, dar sună la fel de profund! Cine are urechi de auzit, să audă...

Nu îmi (ne) rămâne decât să mă rog (să ne rugăm) ca Arghezi „Trimite, Doamne, semnul depărtării / Din când în când, cate un pui de înger"... România are nevoie de poeți creștini! Sunt printre noi. Dar ca și îngerii din ceruri trebuie ca Dumnezeu să-i facă vizibili!

Nicolae.Geantă