Mică anatomie a durerii – Nicolae Geantă

Era prima zi de școală după vacanța de Crăciun. Prima oră. Cu clasa XII-a. 12 ianuarie 2003, ora 8,30. Am simțit că m-a lovit o săgeată în inimă. Că mi s-a rupt ceva. Respirația mi s-a tăiat. Cheful s-a dizolvat. Picioarele mi-au devenit plastilină. ”Mă simt rău, le-am spus copiilor, rămâneți aici și nu faceți gălăgie”. Am ajuns în cancelarie unde am stat pe o canapea. 40 de minute nu am vorbit cu nimeni. Mă întideam în toate părțile încercând să deșurubez junghiul din piept. Apoi m-am ridicat. Dar nu m-au lăsat picioarele... Alarmare. Directorul m-a dus cu mașina direct în spital. Furtune. Radiogarfii. Perfuzii... Ani de durere!

În ziua aceea, nici după, nu mi-a spus nimeni că am făcut un preinfarct. Nici un medic măcar. Dar eu am știut... Soția m-a încurajat dumnezeiește. Trei ani jumătate am avut o presiune în piept. Oboseli, amețeli, disconfort. Insomnie. Mă înecam în somn. Trei ani nu puteam adormi decât în șezut. Iar gândurile? Tsunami devastator. Mă chinuia Satana în fiecare noapte. ”Nu te aude Dumnezeu!”. Calmul creștin mi se transformase în haos. Plângeam lângă patul copiilor. Iar ei dormeau liniștiți. Mă vedeam în coșciug. Autohipnoză. Mă așezam în genunchi. Și mă certam cu Hristos... ”De ce să sufăr?”, ”Cu ce ți-am greșit?”, ”Sunt încă prea tânăr”, ”De ce-ai îngăduit să mă abandoneze mama?”, ”De ce-ai promis că vei fi cu mine?”... La fel ca CS Lewis am început să-I strig lui Dumnezeu nu îi pasă de grupul Său exclusivit.

Ca și Iov am crezut că sunt un om bun. Și omul bun trebuie să primească răspunsuri bune! ”Tot răul e spre bine”, mă sfătuia soția mea. Dar nu o credeam. Mi se părea numai că mi se prelungește sfârșitul... Cum adică dragostea să abandoneze? Dumnezeu m-a creat să mă anihileze? ”Și de ce Dumnezeule taci?”

De ce tace Dumnezeu în furtună? Unde s-a ascuns în necaz? Unde este El în prigoană? De ce nu întinde un deget spre cei bolnavi? De ce nu distruge răul? De ce prelugește durerea?... Cred că nu numai eu am ridicat asemenea întrebări nebune... Dar El am învățat anatomia durerii: e prezent în orice furtună. Vorbește în fiecare necaz. Plânge la fiecare lacrimă... Și vorba lui Max Lucado ”vorbește tuturor celor ce încearcă să-L vadă prin cioburi de sticlă”. Ba mai mult, zic eu, Dumnezeu se vede!

Vorbește unui tată care rămâne cu un trandafir ridicat de pe coșciugul fetei sale, unei mame care și-a văzut pruncul lovit de un șofer beat, unui stadion care asistă la pogromul martirilor, unui ateu care a scăpat dintr-un atentat terorist. Atunci, ca și pe Iov, Dumnezeu întâi se scoală din banca de elev și pune întrebări celor de la catedră: ”Răspunde dacă ai pricepere!”. Și când Dumnezeu pune întrebări..., cine poate răspunde? Atunci pretențiile noastre se topesc precum ceara la foc! Și am înțeles, că atunci când El întreabă noi... îl vedem! ”Urechea mea auzise despre Tine, dar acum ochiul meu te-a văzut!”, strigă Iov. Și eu pot spune asta. Și oricine.

L-am văzut pe Dumnezeu când eram încă bolnav cum a hotărât să mă caute niște englezi să construim biserica. Cum o rudă de-a mea ne-a vândut un teren și după 10 ore a... murit! Cum mi-a trimis cadou o... mașină. Cum mi-a deschis toate ușile la doctorat. Cum m-a umplut de dragoste pentru oamenii din jur. Cum m-a umplut de Duhul Sfânt! Și în urmă de toate, cum într-o duminică dimineața m-a vindecat de inimă! Am recăpătat totul, ca și Iov. Ba chiar pe deasupra!

Până să trec prin durere urechea mea auzise de El, dar după trei ani jumătate de chinuri ochiul meu l-a văzut! Apoi am înțeles că El nu e nicicum supărat pe mine! Că întrebările mele copilărești nu l-au deranjat. Pe Dumnezeul luminii nu-l deranjează deloc pâlpâiala lumânării noastre care-l caută sincer.

Max Lucado zicea că nu se îndoiește de Iov că dacă ar fi trebuit să treacă din nou prin colaps ar lua-o de la capăt. Cred că așa aș proceda și eu dacă asta ar fi soluția să-L văd pe Dumnezeu!

În necaz Dumnezeu m-a învățat anatomia durerii. O anatomie cu o lecție lungă a răbdării. Și cu una blândă a mângâierii. ”Dumnezeu ne mângâie nu pentru a ne face pe plac, ci pentru a ne face mângâietori”, zicea John Henry Jowett...

PS: Am înțeles ieri de ce soția mea mă tot îndemna ”în rău e și-un bine”. Dumnezeu avea un plan măreț cu mine. Și diavolul a vrut să ma distrugă...

Nicolae.Geantă

Drăgăneasa home