youtube

luni, 25 august 2014

Dumnezeu ca șef de campanie - de Andrei Plesu

Credinţa afişată în mod ipocrit şi interesat este mult mai aproape de blasfemie decît necredinţa. Ateul pune existenţa lui Dumnezeu între paranteze. Nu aşteaptă nimic de la o instanţă pe care o socoteşte absentă şi nu se sfieşte să-şi declare public convingerile, fie că le numeşte „agnosticism”, „liberă cugetare”, „materialism dialectic” etc.

Dar cel care face din Dumnezeu un „tovarăş de drum” rentabil, un instrument al propagandei electorale, un argument (strîmb) de onorabilitate, păcătuieşte grav. Ateul poate spera sa fie mîntuit, dacă bilanţul faptelor lui bune e convingător şi dacă Judecătorul suprem îi acordă iertarea Sa (după reguli pe care nu le putem traduce în limbajul previzibil al justiţiei omeneşti). Dar manipulatorul sfruntat, cel care mimează evlavia ca să cîştige voturi, cel care gesticulează pravoslavnic de dragul succesului popular, acela „ia în deşert numele Domnului” şi îşi riscă sufletul. Dar nu vreau să mă transform eu însumi în „judecător”. 

Pînă să ajungem la teologie şi la problema mîntuirii, avem la îndemînă argumente ceva mai omeneşti pentru a amenda brusca inflamaţie mistică a unora dintre „jucătorii” noştri politici. Mai întîi e vorba de pură neruşinare. Dacă pînă de curînd n-ai dat semne de „îmbisericire”, de ritualism riguros, de contact pios cu ierarhiile cereşti şi pămînteşti, e jenant să afişezi dintr-odată mari ataşamente pentru moaşte, hramuri, şi pelerinaje. Una e să-ţi dai ochii peste cap dinaintea preşedintelui ţării, sub povara ignoranţei proprii, alta e să-ţi dai ochii peste cap pe la icoane şi pe sub straie de preoţi. 

Constat cu tristeţe şi că unii dintre ierarhii noştri consimt cu prea multă uşurinţă la transformarea evlaviei în spectacol de campanie. Dar, oricum, deplîng ideea netrebnică a unor actori politici de a-l folosi pe Dumnezeu ca purtător de steag în penibile confruntări lumeşti şi de a dezonora credinţa, folosind-o ca simplă materie primă  a unei coreografii de iarmaroc. Ideea de a folosi ca armă de partid problematica delicată a Revelaţiei, a tensiunilor inter-confesionale, a emotivităţii primare, pentru care Iisus e „oltean de-al nostru”, dovedeşte o insuficienţă sufletească, o neglijenţă spirituală, o grosolănie strategică, demne de aruncat la coş, printre atîtea alte rebuturi şi mîrşăvii ale vieţii noastre publice.

intregul articol poate fi citit AICI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu