Am fost de curând la o conferinţă (de tineret) unde rugăciunea de debut a durat sub... 60 de secunde! Nu de mult, participasem la o altă conferinţă (de familii, cu cca 500 de persoane), unde rugăciunea de început a fost pe... “mute”. Pentru că, deşi am stat în picioare trei minute, nu s-a rugat nimeni! De fiecare dată, mi-a sunat în cap următoarele: putem păcălii oamenii cu studii neglijente, dar nu-i putem păcăli cu rugăciuni neglijente! Pentru că, înşelaţii vom fi noi! Iar pierderile, le va înregistra Dumnezeu.
Rugăciunea nu poate lipsi din nici o lucrare. Nici a noastră, nici a bisericii. Ea e grapa ce fărâmiţează bulgării colţuroşi de pământ uscat. Apoi, sămânţa aruncată în timpul predicării, va încolţi mai uşor. Mai rapid. Mai eficient. Fără rugăciune, făcută în modul cel mai serios, Cuvântul va cădea pe beton. Sau, în cel mai bun caz, pe parchet. Oamenii nu se vor ruga. Pentru că, numai cei ce se roagă vor dori să se roage!
Leonard Ravenhill spunea că “dacă predicile moarte sunt de neiertat, rugăciunile moarte sunt mai rele”. Pentru că ele nu trec nici măcar dincolo de tavanul bisericii. Nu mişcă inimile credincioşilor ce le aud, nici ale lumii, şi nici atât pe Dumnezeu. Dacă vrem să mişcăm cu rugăciunea noastră, mai întâi să fim noi mişcare. “Trebuie să fim serioşi, dacă vrem să fim luaţi în serios”, spunea David Wilkerson. Altfel, nu vom fi decât nişte creştini ce vom sluji automat, mecanic (şi nu dinamic), manierist, cu aceleaşi clişee. Stereotip. Ne vom ruga, dar nu vom fi nici un pericol pentru iad! Iar cererile noastre vor deveni doar nişte nori fără apă!
Trebuie să recunoaştem, astăzi oamenii nu-s sătui de rugăciune, ci de rugăciunea noastră. Acest lucru l-a determinat pe Nietzsche să strige: “Va trebui să arătaţi mai răscumpăraţi, dacă vreţi ca eu să cred în Răscumpărătorul vostru!”.
Oamenilor le place studiul în biblioteci, să tragă de fiare în cluburi, să comunice pe reţele de socializare, să aibă tovărăşii, camaradenii, să cânte imnuri în biserici sau chiar să predice, dar… le e tare greu să stea în rugăciune!
Noi, putem numi lipsa rugăciunii neglijenţă, lipsa apetitului siritual, lipsa viziunii sau chiar lipsa timpului (deşi Martin Luther spunea că are atâtea probleme de rezolvat încât are nevoie de trei ceasuri pe zi să se roage!). Însă nu trebuie să scăpăm printre degete un adevăr solemn: lipsa rugăciunii, la Dumnezeu e păcat! (1 Samuel 12:33 - “departe de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi”!).
Ne lipsesc rugăciunile cu lacrimi (dar nu de ceapă), rugăciunile prelungite, rugăciunile care gem, rugăciunile care postesc... Ne lipseşte rugăciunea în singurătate, în familie, în biserici, la părtăşie. Ne lipseşte enorm “odăiţa” de rugăciune. “Cine nu are o odăiţă de rugăciune aici jos (odăiţa reflectă starea noastră spirituală, nota mea), cum crede că va primi una acolo, în cer?”, întreba retoric Florin Ianovici. Ne lipsesc rugăciunile solicitante, rugăciunile extenuante, rugăciunile în care să ne lepădăm de noi şi să alegem zilnic să murim!
Suntem vrăbii în rugăciune, prin urmare nu putem zbura mai sus de cea mai joasă ramură a sfinţeniei! Iar când credinţa încetează să se mai roage, încetează să mai trăiască”, spunea E. M. Bounds. Numai un om care va sta în genunchi înaintea lui Dumnezeu, va sta în picioare înaintea oamenilor!
Nicolae Geantă
articolul a fost publicat pe 26 octombrie la adresa
Amin.
RăspundețiȘtergere