Zece piedici în calea rugăciunilor - de Nicolae Geantă

“Mai bine învăț un om să se roage decât zece inși să predice”, spunea CH Spurgeon. Și era prințul predicatorilor! Și atunci și azi era nevoie de puterea genunchilor îndoiți! De rugăciuni care nu doar ating dar și deschid cerul! Ce oare ne împiedică astăzi de nu mai mișcăm niciun centimetru pe Mânuitorul? Ce piedici le fac să nu treacă de tavan?

Nu urca cu păcatul nemărturisit la rugăciune! Putem striga, putem porunci, putem urla de crapă tavanul, dacă trăim duplicitar Domnul nu ne răspunde cererilor noastre! Păcatele fac un zid de despărțire între noi și El! (Ps. 94:9). “Știm că Dumnezeu nu ascultă pe păcătoși”, spunea Apostolul Ioan (9:31).

Nu te ruga până nu repari relațiile rupte cu frații tăi! Sau cu familia! Dacă aduci un dar la altar (Matei 5: 23-25) și nu ai mâinile curate, puneți adidași și fugi 100 de metri garduri. Rezolvă-ți întâi problema, apoi pune genunchiul jos! Petru mai spune că inclusiv problemele nerezolvate cu soția împiedică bărbaților rugăciunile! (1 Petru 3:7) Se aude fraților? 

Nu fi egoist când te rogi! Nu cere doar pentru tine! Nu fii ca Avraam cu negocierea Sodomei, care a cerut salvare numai pentru 10 indivizi (poate familia lui Lot). Roagă-te și pentru binele prietenilor, vecinilor, colegilor, al neamului tău întreg! Roagă-te chiar și pentru vrăjmași! (Asta a poruncit-o Hristos. Iar la Cruce chiar a făcut-o!).

Zece reguli când vii la Biserică – de Nicolae.Geantă

Nu veni după începerea programului! Învață disciplina timpului. Dar și faptul că atunci când deranjezi adunarea toți ochii sunt focalizați pe tine! 

Închide smartphone-ul în biserică! Ori lasă-l acasă sau în mașină! Aici fețele noastre trebuie să strălucească de prezența Duhului Sfânt nu de la ecranul telefonului! 

Cântă în timpul închinării colective! Cine cântă se zidește sufletește. Cine cântă nu se va gândi în altă parte. Și nici nu poate bârfi totodată!

Stăpânește-ți limba în timpul slujbei! Cine șușotește deranjează! Cine vorbește nu ascultă! Fii mut la predică! Dar nu la rugăciune! 

Dacă vii mai devreme nu te așeza pe locul din margine! Poate vor fii unii care vor veni și mai târziu și vei fi deranjat! Chiar de mai multe ori! 

Mică Radiografie a inimii – de Nicolae.Geantă

„Te urăsc din toată inima mea!”, „Îți mulțumesc din inimă”, „Ochi văd inima cere”, „Are mai mult inimă decât cap”. Sunt numai câteva dintre declarațiile auzite aproape zilnic. Bine, nu la dumneavoastră ci numai la mine în sat! Inima. Acest organ central care ne ține în viață. Fără o mâna sau fără un ochi, fără rinichi ori fără un plămân trăiești. Dar fără inimă? Fără ea... dusute-ai! Pe bihorănșete!

Uneori auzim că cineva „are o inimă mare”, „o inimă bună” (ori „haină”!), o inimă „frântă”, „că e slab de inimă”... ori „te iubesc cu toată inima mea”. „Te iubesc cu tot creierul meu”, nu am auzit niciodată pe nimeni! Și nici ca cineva care vorbește despre el să arate cu deștiu’ spre creier. Ci spre inimă!

În societatea contemporană „creierul este regele”, iar inima decât o pompă! Chiar așa: „Este inima mai mult decât o pompă? Emite ea o energie?”. Aici Paul Pearsal m-a uimit: „inima produce de departe cel mai puternic câmp electromagnetic ritmic al corpului”!  Știți cum sună asta? Inima e un organ conștient! Ea știe tot ce faci și ce ai făcut! Ea îți amintește trecutul!

Granzii cei mici – de Nicolae Geantă

Pentru microbiști vara asta noaptea e zi. Pentru că e World Cup. Cupa Mondială la fotbal. Nu (prea) mă uit la meciuri. Nu că aș săvârși vreun păcat. (Uneori facem gafe mult mai mari fără să ne uităm la fotbal). Nu mă uit pentru că nu-mi place fotbalul. Nu (prea) mă uit căci nu am timp!

Anul acesta la Cupa Mondială, pe lângă golurile lui Messi și Ronaldo, pe lângă talentul lui Mbappe ori Salah, pe lângă jonglerii Japoniei și mannshaftul german, decizii controversate ale VAR, sărbători nebunești și lacrimi, există ceva la care nu ne puteam aștepta să vedem: fotbaliști care își exprimă cu mândrie credința creștină!

Întâmplător sau nu, zilele trecute am văzut un reels, un filmuleț scurt, cu echipa Curaçao. (Insula aceea mică, din Caraibe, cu o populație mai puțină decât Aradul, care are cea mai mică națiune ce a participat vreodată la un campionat mondial!) Un reels care m-a uimit. Întotdeauna înainte de meci fotbaliștii

„The Blue Wave” (Valul Albastru, cum e poreclită naționala insulară) fac un cerc mare și… se roagă! Toți fotbaliștii se roagă! Apoi cântă, aducând glorie Mântuitorului lumii  Isus Hristos! Nu doar fotbaliștii se roagă, ci și tot staff-ul se roagă! Interesant este că după meciul cu Germania, „piticii” din Caraibe au determinat și pe unii din „granzii” Europei să se închine cu ei în plin stadion!

La „Mondial” nu numai echipa Curaçao mulțumește Domnului pe stadion după meci (chiar și când au pierdut!). Ci și echipa Ghanei. Iar aceștia au adus la rugăciune și jucătorii Angliei! Da, rugăciunea e un virus care se ia. Întrebarea este: cine-l aduce cu el?

În lumea celor pământești Curaçao, Ghana sau Ecuador sunt niște „pitici” (caraibienii au PIB de vreo 7 miliarde dolari, africanii de 112, sud-americanii de 130). Dar în lumea celor spirituale sunt granzi. Uriași. Da, granzii cei mici! Iar noi europenii, granzii de odinioară, am ajuns liliputani! "Sic transit gloria mundi".

Dumnezeu nu rămâne niciodată fără martori. În timp ce europenii Îi închid ușile bisericilor (și le transformă-n bodegi cu steaguri de curcubeu deasupra), Hristos își mută bagajele în insulițe cvasinecunoscute, în jungle ecuatoriale sau pe platouri andine! Iar unde e primit El lumea se schimbă. Crește în bunătate. Bunătatea e mai prețioasă decât banii. Crește în dragoste. Bogățiile trec, dragostea rămâne. Crește în influență. Mai bine să fii, decât să ai! Crește economic. Hristos e binecuvântare! Eternă! Dar unde Dumnezeu nu e, nimic nu e...

Am văzut în jucătorii Curaçao ceva deosebit: curajul de a-și etala identitatea! Cu Hristos alături nu trebuie să îți ceri scuze!

Dacă ești creștin arată lumii! Nu pe tine! Pe Dumnezeu...

PS: Vino cu noi pe stadionul Petrolul din Ploiești. Pe 5 iulie la 6 seara. nu e meci de fotbal. E rugăciune și cântare pentru Hristos!

Nicolae.Geantă

Ce-ai face Altfel? - de Nicolae Geantă

Era o sâmbătă dimineața. La Suceava. Oră de breakfast. Nu prea aveam chef să mănânc. Dar la micul dejun, la prietenul meu Mircea Țetel, sosise deja Marius Cruceru. Pastor, profesor. Teolog. Influencer. Erudit. Instrumentist. Suferind. Nu îl văzusem pe MC de ceva ani. Iar de când cu operațiile sale pe cord îi scrisesem numai mesaje. Ne-am bucurat de revedere. Și în timp ce discutam la masă l-am auzit că a spus: „Mai am 2 ani jumătate de trăit! Doctorii mi-au dat 5. Dar a trecut jumătate!” 

Mi-au dat lacrimile... Numai doi ani jumate Doamne? Când a plecat Marius mi-a dat o carte. Ultimul lui volum: „Ce-a face Altfel!”. un volum de învățături scurte. Pentru tineri, pentru familii, pentru păstori. Pentru predicatori. Pentru pierduți. Pentru rătăciți în tranziție. Pentru predicatori. Pentru cei ce iubesc. Pentru cei ce se (mai) ceartă. Pentru muritori. Pentru muribunzi. (Vă îndemn să o lecturați). Pentru oricine vrea să (mai) trăiască frumos. Să o ia iarăși de la capăt...

„M-am hotărât să trăiesc altfel”, spunea pastorul Cruceru. Și la masă. Și în cartea sa. Și în ultimele predici. Decizia sa m-a trăsnit ca un fulger de sus. Ce-aș face eu „altfel?” Pentru că dacă mă decid să „trăiesc altfel” trebuie „să fac lucrurile altfel”! Și atunci ar trebui să... 

Mi-aș acord mai mult timp! Mi-aș purta și mie de grijă! Nu numai Dumnezeu să fie preocupat să mă ocrotească! Mi-aș primeni mai mult sufletul, dar și trupul! Sănătatea nu e apreciată decât când o pierzi.

A colinda fără să colinzi – de Nicolae.Geantă

Sunt în parcarea de la mall. În preajma Crăciunului drumurile românului sunt mai dese aici ca la biserică. Înainte să urc în mașină sunt asaltat de un grupuleț cu o stea. Sezonul colindătorilor e mai devreme la mall, iar lângă ușile mașinilor apar ad-hoc scene de (pseudo)concert. Pentru că vocile colindătorilor par un duet între un „kazoo și un câine de apartament”, ca să citez o domnișoară din capitală! Ori un trio între o tamburină, un pițigoi și un hidrofor. Trebuie să recunosc, entuziasmul lor este de apreciat, dar talentul vocal e chimval zăngănitor. Flash mob cu vocile zob!

Să nu par un bădăran mă strădui să-i ascult. „Și-au plecat la vânătoare, Domn, Domn să-nălțăm…” Nu au melodie, nu au armonie, nu au mesaj. Dar au ochi strălucitori de chelner sugerând subtil un bacșiș barosan. Pentru că, acești colindătorii contemporani nu colindă pentru Pruncul Isus, nici măcar pentru tradiție! Colindele/dorințele lor sunt liste de shopping urban. Pe care eu nu le asum.

Prin oraș alt grup zgomotos umblă cu… capra! Costumați și machiați ca de Haloween, tinerii zgomotoși au o boxă din are răsună „Măruț, mărgăritar…”. Fac o hărmălaie de nedescris, râd bezmetic și înjură câte o bătrână care-și face cruce și scuipă în sân speriată. Mai degrabă zici c-au invadat turcii ori hunii trotuarul. Prin urmare patronii stau cu mătura la ușa magazinului. Să-i sorcovească de alungare.

Liceeni au și ei sărbătoare. Cu Secret Santa fără Hristos. Cu „Galbenă gutuie”, „M-a trimis mama la capre” și „Last Christmas”. Cu bâțâieli, învârteli și valuri ca pe Arena Națională. Zici că sunt la concert cu Chirilă. Timp de o oră numai de trei-patru ori s-a rostit numele Sărbătoritului Isus. Asta chiar la Sărbătoarea… Lui!

Cea mai frumoasă despărțire - de Nicolae Geantă

Chiar așa, pot fi despărțirile frumoase? Căci toate sunt nedorite. Încărcate cu plumb. Cu lacrimi... 

Era într-o miercuri pe la prânz. Ori joi. Dar ce mai contează. Oricum a trecut. Și mai era final de an școlar… Perioada aceea în care școala ai vrea să nu se mai termine! Pentru că devine peron de îmbrățișări. 

Eu eram în plin exercițiu al muncii. Predam clasei mele de-a unșpea. Și dintr-o dată, dau năvala pe ușă, un grup de băieți înalți. Între 1,90 și peste 2 metri. Tunși. Rași. Frezați. Pachete de mușchi. În cămăși albe ori albastre. Fac parte din echipa națională de rugby a României. Cea de juniori. Trei ani le-am fost profesor de Geografie. Și bonus „emotional coach”. Antrenor pentru minte. Și mai ales pentru inimi. 

„Domnu’, am venit să ne luăm Adio de la dumneavoastră! Ne mută la București pentru ultimul an!” Și au înaintat vreo 25 de inși spre catedră. „Dar vrem sa ne spune-ți ceva memorabil, așa ca de final, care să ne rămână în minte forever!” Ce să spui unor flăcăi puternici - toți mai înalți cu mult decât mine, în ultima clipă? Și mai ales când ești luat așa, ca din oală? Da, da, în viață contează finalul. Oamenilor li se întipărește mai bine în cap o zi finală decât zece mii de zile fericite. Ei vor ține minte ce ai făcut pentru ei, nu cine ai fost tu pentru ei!

I-am chemat pe toți în fața clasei. Am dat catedra într-o parte. Eram eu, hărțile și tabla... Și în bănci alte două duzini și ceva de curioși. „Hai să facem ceva memorabil. Hai aici toți, o grămadă ca la rugby în jurul meu. Eu stau în centrul, și voi toți roată”. Și ei s-au prins umeri de umeri și s-au aplecat. Erau ca un ocean în jurul unei stânci. Și curioși... ca o soacră mare! Eu am rămas în picioare. Și am început să mă rog. Să îmi pun mâinile peste ei și sa strig la Tatăl Ceresc pentru binecuvântare. În câteva secunde Dumnezeu a fost peste noi! Și eu, și rugbiști și asistenții din bănci, am simțit cum ne-a învăluit cu poala mantalei Sale sfinte. Într-o jumătate de minut pe podea era un cerc uriaș de lacrimi. „Lacrimile acestea se vor duce în cer, nu vor intra în podea!”. Cât a durat atmosfera cerească? Nu știu. Dar gândiți-vă cât timp îți ia să binecuvânteze în parte vreo 25 de bărbați! 

În clasă nu se mai auzea decât liniștea din Cer! S-au ridicat și m-au îmbrățișat. Când îți dau „hugs” rugbiști trebuie să te ți tare. Ca fierul beton torsionat. Altfel rămâi funcțional fără vreo coastă. Au urmat zeci de îmbrățișări. Și râuri de lacrimi. Tristețe dulce. Sau bucurie amară. După fiecare duș de iubire aproape că nu mai dorești să mai ieși. Căci dragostea între semeni e cel mai puternic „superglue”. Nimic nu te poate dezlipi! Înțelegeți acum de ce față de unii păstrăm distanță? De ce suntem nepăsători? Simplu: ne lipsește iubirea. Și unde dragoste nu e, nimic nu e. Cum bine zicea Marin Preda.

Au ieșit rând pe rând, plângând. Știi cum e să vezi 25 de rugbiști cu ochii în lacrimi? Dar nu pentru că au avut performanță. Și nici eșec! Ci pentru că au simțit cum Dumnezeu i-a atins pe șira spinării! Dar să vezi alți 25 când stau în bănci înghețați de vizita inopinată a Duhului?

În anii mei de slujitor pentru Împărăția Domnului Isus Hristos am ținut semenilor mei mii de speech-uri. Pregătite. Sau ad-hoc. Spontane. Sau programate. Am rostit un amazon de cuvinte. Dar nimic nu se poate compara cu o rugăciune! Când mă rog sunt deja în poala lui Dumnezeu. Și vorba lui Martin Luther: „Ar trebui să îmi deschid larg șorțul de la brâu și apoi să cer cu îndrăzneală să cadă în el exact ce îmi doresc de la Tatăl!”

În viața veți avea despărțiri. Trăiți în așa fel încât oamenii să își aducă aminte nu numai cum i-ați făcut să se simtă grozavi, ci să vadă Dumnezeul care locuiește în dumneavoastră! 

Mă gândeam când am plecat spre cancelarie că rugbiștii sigur vor uita toate cuvintele mele de la ore. Toate discursurile despărțirii spuse de cei dragi. Și toate grămezile de la jocurile lor de pe stadioane. Dar nu vor uita niciodată că în ultima lor zi de liceu, într-o „grămadă a iubirii” i-a mângâiat Dumnezeu pe creștet!

Nicolae.Geantă

Cel mai mare om născut din femeie - de Nicolae Geantă

Nu-l poți compara cu nimeni. Nu-l poți măsura. Mai repede măsori Pacificul cu lanțul de bicicletă decât pe Ioan Botezătorul. E uriaș. Un colos. Însuși Hristos l-a definit ca fiind cel mai mare om născut din femeie!

Nașterea sa a fost miraculoasă. A venit într-o familie care trebuia să-i fie străbunici. Dar când ești trimisul lui Dumnezeu pe pământ vârsta înaintată, sterilitatea, incapacitatea fizică sau alte 1000 de bariere sunt fleacuri. Nu știm cât s-a mai bucurat de mama și de tata, dar îl găsim singur în pustiu. În Qarantania. Pustiul nu e doar școala lui Dumnezeu. Pustiul e... fabrică de sfinți!

A început în anul XV al domniei lui Tiberiu Cezar. Totdeauna misiunea sfinților se începe cu mare precizie. Boteza evreii cu botezul pocăinței! (Adică cu botezul practicat de Neamuri pentru a deveni Evrei). Asta ne arată că nimeni nu e neprihănit din naștere. Nimeni nu e creștin din maternitate, nimeni nu se naște sfânt gata făcut. Pentru sfințenie trebuie pocăință, căință față de păcate. Și convertire. Adică acceptarea lui Dumnezeu ca Stăpân.

Capra versus imnurile creștine - de Nicolae Geantă

Era în seara de Revelion 2018, la o cabană de la poalele Munților Făgăraș. În jur de miezul nopții. Spre sfârșitul predicii mele au venit un grup cu colindul. Cu capra, cu tobe, cu bice. Cu zgomot. Infernal Cristi  i-a poftit înăuntru. I-a invitat la părtășie. Nu au apucat decât puțin din predica mea. Apoi am încheiat cu o rugăciune. Au urmat două cântări, iar Daniel le-a vorbit două minute despre Isus. Atât. Două minute. „Acum cântați și voi!” Au înlemnit. N-au mai putut să cânte. Când le-m cerut eu a doua oară, cel mai bătrân dintre ei (toți erau între 18-30 de ani) a spus cam sfios: „Știți, în tinerețe și noi am mers la biserică... Dar acum nu... ne mi ținem!” Atunci m-am ridicat și m-am rugat pentru toti șase. Au plecat ca niște miei. Cu capul lăsat. Rușinați. „Nu mai vrem niciun ban fraților! Și nici nu ne mi ducem cu capra!”. Nu știu dacă au mai continuat. Era deja mieul nopții. Dar știu că Dumnezeu nu poate fii învins de obiceiuri!

Nu întoarceți spatele colindătorilor. Oricare ar fi ei. Întâi predicați-le voi despre Isus. Cuvântul lui Dumnezeu e mai puternic decât „plugușorul”. Rugați-vă pentru ei! Cântați-le imnuri creștine. Atunci veți vedea ceva uimitor: „capra o să tacă!” 

„Și dacă nu ascultă, dacă nu tace frate?” ar putea cineva întreba. Dacă nu ascultă sau nu tace, „capra” va pleca. A treia varinată nu există!

Nicolae.Geantă

De ce te-aștept azi la Marșul Credinței? – de Nicolae Geantă

Când vorbim de marșuri oamenii se gândesc la proteste. Proteste împotriva cuiva. Noi nu protestăm împotriva nimănui. Credința nu e despre proteste. Credința e despre iubire. Și despre rugăciune.

Marșul Credinței nu este al unei biserici, al unei dogme religioase. Marșul e despre unitatea creștină. Că biserica ta e cu clopot, cu vorbire în limbi, cu muzică contemporană sau numai corală, că păstrezi o zi de sărbătoare anume sau că toate zilele sunt la fel, creștinismul trebuie să fie ancorat într-Unul singur Dumnezeu! Cine e cu El nu poate fi împotriva Lui!

Marșul Credinței este despre rugăciune! Fie în șoaptă sau strigat, fie în gând, în picioare sau pe genunchi, creștinii se roagă Tatălui din Ceruri! Rugăciunea e nu doar talk-show cu Dumnezeu, e cea mai puternică armă. Vă dați seama ce înseamnă s-o folosim cu împreună împotriva răului? Cine se roagă împreună trăiește în pace împreună!

124 de ani de Creștini după Evanghelie în România - de Nicolae.Geantă

Francis Berney, Charles Aubert
și soțiile acestora

Pentru români 1 octombrie e prima zi oficială de toamnă. Dar și ziua aniversară a Bisericii Creștine după Evanghelie din țara noastră. Lucru mai puțin știut. Astăzi BCDE a împlinit 124 de ani de la înființare. Dacă e mult sau puțin nu ne putem pronunța. Dacă a slujit Mântuitorului său cu toți talanții și darurile ce i-au fost hăruite numai ea știe. Și numai Dumnezeu poate pune în balanță. Însă, de-un secol și-un sfert, aici, pe plaiurile mioritice Creștinii după Evanghelie au scris istorie pentru Hristos. Și încă vor mai scrie. Astăzi amintim numai câteva evenimentele derulate în timp. Altfel pot fi așternute de praf. Iar pe istoria bisericii nu e permis să se așeze niciodată colbul uitării...

Începuturile „Mișcării Fraților” în România au punct de reper anul 1899. În acel an, în ianuarie, un misionar englez - Edmund Hamer Broadbent, care efectua o vizită în Europa de Est, a vizitat creștini baptiști din zona Constanța, apoi o biserică baptistă din București. Uimit de spiritualitatea decăzută a românilor din Regat a întocmit un raport, care a fost editat în Anglia și în Elveția. Un astfel de raport a ajuns în mâinile unui elvețian care conducea o școală biblică în Tunis, pe nume Francis Berney, care s-a decis să vină în România. Acesta, împreună cu familia și colegul său Charles Aubert au ajuns în „Micul Paris”, unde pe 1 octombrie 1899 au deschis prima adunare de creștini după Evanghelie din țara noastră, pe strada Teilor, nr. 82, cu slujbe în limba franceză. Primele acte de cult - primul botez și prima Masă a Domnului - au fost oficiate doi ani mai târziu, după care au început slujbe și în limba română. Chiar dacă în 1902 Charles Aubert se mută în Constanța, timp de un deceniu în București se plantează 2 biserici CDE - una în zona Bucur-Obor (azi Biserica Antiohia),și alta în Colentina (azi Biserica Lumina), apoi, în iulie 1909, Francis Berney este expulzat din România! În 1913 se deschide o adunare frățească și în Crângași (azi Biserica Izbanda). 

Ironia ca înjosire prin zâmbet – de Nicolae Geantă

Un coleg, „mai șugubăț din fire-afară” (s-ar descrie domnia sa), m-a ironizat de mai multe ori în public. Și în online. Cu mine de față, ori ba. (Și nu doar pe mine m-a terciuit). Interesant este că eu l-am respectat. Ba chiar am fost dintre puținii care l-a tratat cu cinste. Regește.

Ironia este o zeflemea care conține cuvinte ce batjocoresc pe cineva. Finuț sau bădăran. E persiflare. E glumă nesărată. O desconsiderare intenționată. E ceea ce vrei să faci de fapt cu dulcegării folosindu-te de răutate! Pentru că ironia e o formă de răutate!

Mă gândeam astăzi că atunci când te porți ironic cu cineva ești ca un mercenar îmbrăcat în haine de preot. Arunci acid sulfuric pe oameni și le spui că sunt petale de trandafiri.

Reacții și răspunsuri – de Nicolae Geantă

La un restaurant, un gândac a zburat brusc de undeva și s-a așezat pe o doamnă. Aceasta a început să țipe de frică. Cu o față cuprinsă de panică și o voce tremurândă, ea a început să sară, și cu ambele mâini a încercat cu disperare să scape de gândac. Reacția femeii a fost contagioasă, deoarece toți cei din grupul ei au intrat și în panică!

Doamna a reușit în cele din urmă să înlăture gândacul, dar... a aterizat pe o altă doamnă din grup. Care evident a continuat și mai alarmant drama.

Chelnerul s-a repezit să-i salveze. În mișcările bruște ale doamnei, gândacul a căzut apoi pe acesta. Chelnerul a rămas ferm, s-a liniștit și a observat comportamentul gândacului de pe cămașă. Când a fost suficient de încrezător, l-a apucat cu degetele și l-a aruncat afară din restaurant.

Urmărind haosul-distractiv de mai sus, ne putem întreba dacă gândacul era responsabil pentru comportamentul histrionic al duduilor (exprimare excesivă a emoțiilor)? Dacă el era pricina de ce nu a fost deranjat de la început chelnerul? Nu ar mai fi fost nimeni în haos!

Și în 2023 Ziua Tatălui a trecut neobservată! – de Nicolae.Geantă

Adoptată prin lege încă din 2010, Ziua Tatălui (a doua duminică din luna Mai) a trecut neobservată (și în 2023) în România! Țara noastră a fost ultima din Europa care a stabilit o zi pentru sărbătoarea taților! Poate tocmai de aceea a trecut… nesărbătorită (chiar dacă a fost a XIV-a oară: majoritatea românilor nici nu știu de ea!)

Ca și mămicile, tăticii sunt indispensabili copiilor! Ei trebuie să fie purtătorii de poveri, sfetnicii cei mai buni, sponsorii nerambursabili. Pentru fetițe de obicei tații lor sunt eroii preferați; pentru băieți sunt modelele de urmat. Mulți dintre prunci când ajung mari sunt un copy-paste al taților lor!

Tații trebuie să fie preoții casei, etalon de spiritualitate, o carte de rugăciune totdeauna deschisă… Înțelepciunea, logica, brațul de fier, neoboseala, stăruința în a duce totul la bun sfârșit, încăpățânarea de a nu se da bătut, perseverența în a schimba lumea, sunt numai câteva din deprinderile pruncilor „furate” de la tați!

Tați trebuie să fie modelul suveranității, liderii ce trebuie urmați de plăcere, iubiți necondiționat. Tații oferă cel mai mare dar copiilor lor: cred în reușita lor! Și asta le dă aripi micuților de azi ce vor fi giganții de mâine.

Un tată e un zid în spatele căruia ești protejat,
un ocean de îndurare care acoperă orice năzbâtie face pruncul,
e săgeata ce te propulsează spre înălțimi.
 
Un tată e-o comoară ascunsă în inimile copiilor,
o poveste spusă la nesfârșit de care nu te plictisești
o melodie prin care visezi să îți crească aripi.
 
Un tată e un stadion de susținători pentru pruncii săi,
face mai mult decât o sută de profesori,
și e mai prudent decât o duzină de drone.
 
Un tată e a treia mână a copiilor lui.
Mai ales când aceștia devin adulți
și au casele lor…

Vrei să știi cum arată un tată bogat? Priviți-l atunci când copiii aleargă spre el chiar dacă vine acasă cu mâinile goale!

Iubiți-vă tații! Apreciați ce fac ei pentru voi! Cine face așa va trăi pe pământ multe zile. Nu o spun eu, ci porunca a cincea din Biblie!

E drept, mama e primul cuvânt sfânt după Dumnezeu. dar niciunul dintre noi nu am fii astăzi aici dacă nu era și un tată!

Poate anul viitor, în România, Ziua Tatălui nu va trece din nou neobservată. Măcar de tine. Și să nu uiți: va fii o zi când ai dori să o poți sărbători. Dar nu mai ai pentru cine...

Iar dacă ești tată cumva îți spun doar atât: „Ești ceea ce faci! Nu ceea ce spui că vei face!”

PS: Știu, sunt tați care au călcat în străchini. Au dezamăgit. Chiar și de aici ați învățat ceva: să nu fiți niciodată ca ei.

Nicolae.Geantă

Toma, conștiința în apostolie - de Nicolae.Geantă

Sursa foto

Necredincios. Măgar. Simbolul îndoielii. Didimus. Ucenic prea rațional. Cam așa îl numesc teologii pe Toma. Pe acest pescar galilean, curajos, plin de râvnă și cam rebel față de comunitate. Pe individul care a cerut dovezi palpabile învierii lui Hristos. Pe izolatul dintre, de cei 11 ucenici rămași toți tremurând.

Dar oare numai Toma s-a îndoit de Isus? Ioan Botezătorul n-o făcuse? Dar Petru după ce a văzut chiar giulgiul părăsit în mormânt? Dar Cleopa și Luca în fuga lor spre Emaus? Dar eu sau tu când ajungem în situații de eșec, de boli, de disperare? 

Îndoiala nu e necredință. Îndoiala nu e păcat până nu refuză dovezile. Căci, dacă e sinceră ea caută dovezi. Și mai bine zgomotul îndoielii decât necredință tăcută! Apoi sincer, o Înviere nu apare peste tot! Nu ai cum să nu-ți pui întrebări. Sau poate Toma nu se îndoită că a înviat, ci dacă a înviat în trup sau doar în duh…

Dumnezeu nu judecă omul după momentul îndoielii, ci după cel al necredinței. În procesul spiritual El ne lasă să avem îndoieli tocmai ca să creștem. Și Toma a crescut enorm! Când Domnul l-a invitat să-I atingă coasta străpunsă și mâinile găurite Toma a trecut de la semnul întrebării la semnalul exclamării: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” Știa, numai Dumnezeu are urechi peste tot! Nu fusese în camera îndoielii, dar îi aflase mofturile.

Săptămâna Patimilor | Vineri | Dumnezeu și abandonul – de Nicolae.Geantă

E Vineri. Cel mai fatidic Black Friday. E ziua în care Hristos rămâne singur. Abandonat. Nu în pustiu, ci în mijlocul mulțimii! Cel mai dureros abandon nu e să fi exilat pe-o insulă, ci singur înconjurat de prieteni.

Primul care l-a abandonat a fost Iuda. Pentru 30 de arginți. Ce ieftin se vând unii? Iuda nu l-a vândut pe Isus preoților. Ci și-a vândut sufletul diavolului.

Au urmat ucenicii în grădina Ghetsimani după ce a apărut Miliția Templului. La ei frica a biruit Legea. Frica nu a biruit dragostea. Căci în dragoste nu este frică! Ei n-au avut-o...

A urmat apoi Petru. Cel mai bătrân și mai viteaz dintre ucenici. La el vorbele au strigat mai tare ca faptele! S-a lepădat de Isus nu în fața completului de Judecată! Ci în fața mopului unei femei de serviciu!

Săptămâna Patimilor. Vineri. Între Ana la Caiafa - de Onisim Botezatu

sursa foto AICI

Ce ai face dacă ai mai avea 5 ore de viață? Isus se roagă pentru ucenicii Săi, lasă ordine în urmă, lasă o Împărăție (cea mai mare din istorie), lasă speranță și lumină. Rugăciunea din Ghetsimani este scurta și concentrată. Glandele sudoripare din vasele capilare elimina sânge în loc de vapori de transpirație, semn că luptă spirituală cu infernul dezlănțuit nu e ușoară.

Cum să pui cătușele pe mâinile care au făcut numai bine? Cum să legi pe Hristosul lui Dumnezeu? Să condamni un nevinovat? Să trădezi pe cineva care a fost sincer cu tine? Hei! Tu, lume cum să judeci pe cel mai cinstit Judecător, care va judeca TOATĂ lumea în curând? Sunt întrebări retorice, dar comitem aceste abuzuri și infracțiuni zilnic. Ca popor român, suntem primii din Europa la capitolul înjurături, alături de italieni. România va conta pe harta demnității când Numele lui Hristos va fi pomenit mai mult în rugăciuni decât în înjurături. Altfel, atragem zilnic trăsnetul blestemului.

Săptămâna Patimilor | Miercuri | Tăcerea Mielului – de Nicolae.Geantă

Aproape toți teologii biblici spun că miercurea a fost ziua de tăcere a Mântuitorului Isus. Marți a avut ultimul Său discurs public. În Templu. Miercuri însă Dumnezeu s-a dat pe „mute”. Liniște. Liniștea dinaintea furtunii? Tăcerea mieilor? De ce Isus a tăcut?

Când e liniște din partea Sa oamenii trebuie să se oprească din loc. Nu de puține ori printre versetele din psalmi scrie „Oprire”. Opriți-vă și analizați ce-ați auzit.

Nu pot fi de acord cu un scriitor celebru care spunea că tăcerea e o lașitate. Deși uneori oamenii tac de frică. Dar la Isus n-a fost tăcerea așa. Tăcerea Sa a fost strigătul de disperare al Creatorului. Tăcerea Sa e egală cu toate cuvintele.

Înainte de călătoria misionară printre telurici, Dumnezeu tăcuse 400 de ani. Niciun mesaj, niciun profet, nicio minune. Niciun cuvânt venit direct din ceruri. O tăcere care te face să aștepți. Pregătit. Dar evreii nu i-au auzit tăcerea. Apoi trei ani și jumătate Dumnezeu a umblat printre ei. Le-a vorbit și nu l-au auzit. Și acum Dumnezeu iarăși tace. O tăcere asurzitoare.

Evreii își doreau ca Hristos să tacă. Dar dacă tace EL, pietrele vor vorbi! Și azi le vorbește Zidul Plângerii!

Tăcerea lui Isus nu a fost un abandon, ci o decizie care a dus la salvarea omenirii!

A tăcut Isus în ziua de miercuri. Apoi a tăcut în noaptea de joi în fața Sinedriului. Vorbele sale n-ar fi fost considerate oricum „adevărul”. A tăcut la proces pentru că dacă ar fi vorbit ar fi trebuit să acuze! A tăcut vineri dimineața în fața lui Irod și a lui Pilat. Pentru cine nu are urechi de auzit, Dumnezeu nu are gură să vorbească! Apoi vineri spre prânz a tăcut în fața mulțimii care îi cereau să coboare de pe Cruce. Dacă vorbea în Ierusalim ar fi fost revoltă. Și a tăcut și-n fața tâlharului nepocăit. Vorbitul își are vremea lui. Și tăcerea își are vremea ei.

De ce a tăcut atâta vreme? Pentru că avea să ne răspundă cu Învierea! Și când a vorbit El prin Înviere, gălăgioșii Săi vrăjmașii au fost reduși toți la tăcere!

Tăcerea este limbajul lui Dumnezeu! Poate fii unire cu El. Sau nebunia noastră de a-I întoarce spatele!

 „Eternă e tăcerea!”, zicea Paler. Nu are dreptate. Și nici argumente... În eternitate vom asculta muzica favorită a Mântuitorului. El va conduce orchestra sfinților!

Nicolae.Geantă

Săptămâna Patimilor | Marți | Ultimul discurs public al Învățătorului – de Nicolae.Geantă

Săptămâna Patimilor | Marți | Ultimul discurs public al Învățătorului – de Nicolae.Geantă

Dacă vă spuneam că Lunea din Săptămâna Patimilor a fost ziua când Mântuitorul a rostit o sentință asupra nerodirii, Marțea Mare ne vorbește despre o altă sentință: condamnarea fățărniciei. Intrând în Templu pentru ultima dată, Domnul Hristos a osândit cărturarii și fariseii care pe ascuns își pusese de gând să-L omoare. În opt puncte de condamnare (opt „vai”-uri). Cel mai dur a fost „vaiul ipocriților”, când Domnul i-a declarat „morminte văruite”.

În Israel mormintele erau la marginea drumului. Ca nu cumva să calce peste ele și să devină necurat, înainte de procesiunea de Paști, evreii le văruiau. Le făceau vizibile. Oricine se atingea de un mormânt nu doar că devenea necurat și nu putea sărbătorii Paștele Domnului, dar printre evrei circula încredințarea că în morminte locuiesc demonii. Prin urmare orice atingere de un mormânt însemna contact cu dracii!

„Sunteți ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților!” (Matei 23:27), le-a strigat Hristos fariseilor și cărturarilor. Prin această sentință dură, evreii au înțeles că fariseii și cărturarii – care susțineau că fac voia lui Dumnezeu și păstrează Legea Lui, sunt atât de fățarnici și plin de răutate ca... demonii! Declararea „demonilor” determina poporul să fugă de slujitorii fățarnici ca de... diavoli!

„Păziți-vă de aluatul fariseilor care este fățărnicia” și-a avertizat ucenicii Mântuitorul, prin predica Sa caraz. Ipocrizia e unul dintre cele mai mari păcate. Chiar Midrașul evreiesc spunea că dacă în lume sunt 10 măsuri de ipocrizie, în Ierusalim sunt 9!

Săptămâna Patimilor | Luni | Smochinul autoblestemat – de Nicolae.Geantă

Săptămâna Patimilor | Luni | Smochinul autoblestemat – de Nicolae.Geantă

Când e vorba de ziua de Luni, din Săptămâna Patimilor, a Săptămânii Mari cum spun creștnii, în Cronologia biblică întâlnim că în această zi Domnul a rostit o sentință dură asupra unui smochin pe care l-a găsit fără roade. Nu vrem să facem teologie asupra faptului dacă ar fi fost „un blestem” sau Domnul a rostit o simplă sentință. Însă ceea ce știm cu toții este că smochinul acela de la marginea drumului, care trebuia să aducă rod și n-a adus, s-a uscat! Imediat. (Matei 21:19)

Când vine vorba despre smochini noi știm că ei sunt plantați în grădini mari. În livezi. Sau în curțile oamenilor. Ei bine, smochinul de față a fost platat la... marginea drumului! Dacă smochinul din livadă este simbolul creștinului din biserică, smochinul de la marginea drumului este creștinul care trebuie să hrănească trecătorii!

Dumnezeu ne-a plantat nu doar în biserici, ci și la marginea drumului. Zi de zi trec sute, uneori mii de oameni pe lângă noi. Suntem datori să-i hrănim cu cuvintele lui Dumnezeu. Cu smochinele Sale care hrănesc sufletele, îndulcesc viața.

Cum ne comportăm noi, cum hrănim, cum ajutăm trecătorii de lângă noi, ca „să guste și săvadă ce bun este Domnul?” (Psalm 34:8). Aceasta e provocarea pentru azi, pentru Săptămâna Patimilor, pentru fiecare zi din viața unui creștin. Am fost plantați de Dumnezeu la marginea drumului cu un singur scop: nu să ținem umbră trecătorilor ci să-i hrănim! Lipsa rodirii e lipsa hrănirii. Lipsa rodirii nu e un blestem. E autoblestem!

Tu rodești? Hrănești pe cineva? E decizia ta să fii folositor...

Nicolae.Geantă