Isus nu construiește colibe! – de Nicolae Geantă

Schimbarea la față a Domnului pe Muntele Taborului este un text biblic la care mai degrabă comentatorii ar trebui să tacă! Dacă nici Petru - care a fost acolo, nu a știut ce vorbea și a fost certat de Isus...

Putem spune însă că Domnul a urcat să se roage. (Nu singur, ci cu cei trei: Petru, Ioan și Iacov). Rugăciunea e salt, nu scufundare! Oricât de slab te-ai ruga, urci! Ești cu un pas mai aproape de Cer! În ziua aceea Hristos a fost atât de aproape de Tatăl încât hainele Sale străluceau atât de mult încât „albul” lor e incomparabil cu orice „alb” de pe Pământ! F. Godet zice că transfigurarea lui Isus este „sigiliul lui Dumnezeu” (pentru lucrarea fără cusur a Fiului!)

Uimit de ceea ce îi văd ochii și îi aud urechile Petru îi cere Domnului să construiască acolo trei colibe! De ce colibe, când Dumnezeu s-a descoperit în toată măreția?

„Colibele” opresc în loc timpul! Ele vorbesc despre o nesăbuință a omului plin de râvnă și fără pricepere. A credinciosului care vrea să vadă minuni, nu trăiri. Viața ne e dată însă nu pentru trândăveala în hamacul legat de colțul șopronului, ci pentru luptele din vale.

Mică Radiografie a inimii – de Nicolae.Geantă

„Te urăsc din toată inima mea!”, „Îți mulțumesc din inimă”, „Ochi văd inima cere”, „Are mai mult inimă decât cap”. Sunt numai câteva dintre declarațiile auzite aproape zilnic. Bine, nu la dumneavoastră ci numai la mine în sat! Inima. Acest organ central care ne ține în viață. Fără o mâna sau fără un ochi, fără rinichi ori fără un plămân trăiești. Dar fără inimă? Fără ea... dusute-ai! Pe bihorănșete!

Uneori auzim că cineva „are o inimă mare”, „o inimă bună” (ori „haină”!), o inimă „frântă”, „că e slab de inimă”... ori „te iubesc cu toată inima mea”. „Te iubesc cu tot creierul meu”, nu am auzit niciodată pe nimeni! Și nici ca cineva care vorbește despre el să arate cu deștiu’ spre creier. Ci spre inimă!

În societatea contemporană „creierul este regele”, iar inima decât o pompă! Chiar așa: „Este inima mai mult decât o pompă? Emite ea o energie?”. Aici Paul Pearsal m-a uimit: „inima produce de departe cel mai puternic câmp electromagnetic ritmic al corpului”!  Știți cum sună asta? Inima e un organ conștient! Ea știe tot ce faci și ce ai făcut! Ea îți amintește trecutul!

Granzii cei mici – de Nicolae Geantă

Pentru microbiști vara asta noaptea e zi. Pentru că e World Cup. Cupa Mondială la fotbal. Nu (prea) mă uit la meciuri. Nu că aș săvârși vreun păcat. (Uneori facem gafe mult mai mari fără să ne uităm la fotbal). Nu mă uit pentru că nu-mi place fotbalul. Nu (prea) mă uit căci nu am timp!

Anul acesta la Cupa Mondială, pe lângă golurile lui Messi și Ronaldo, pe lângă talentul lui Mbappe ori Salah, pe lângă jonglerii Japoniei și mannshaftul german, decizii controversate ale VAR, sărbători nebunești și lacrimi, există ceva la care nu ne puteam aștepta să vedem: fotbaliști care își exprimă cu mândrie credința creștină!

Întâmplător sau nu, zilele trecute am văzut un reels, un filmuleț scurt, cu echipa Curaçao. (Insula aceea mică, din Caraibe, cu o populație mai puțină decât Aradul, care are cea mai mică națiune ce a participat vreodată la un campionat mondial!) Un reels care m-a uimit. Întotdeauna înainte de meci fotbaliștii

„The Blue Wave” (Valul Albastru, cum e poreclită naționala insulară) fac un cerc mare și… se roagă! Toți fotbaliștii se roagă! Apoi cântă, aducând glorie Mântuitorului lumii  Isus Hristos! Nu doar fotbaliștii se roagă, ci și tot staff-ul se roagă! Interesant este că după meciul cu Germania, „piticii” din Caraibe au determinat și pe unii din „granzii” Europei să se închine cu ei în plin stadion!

La „Mondial” nu numai echipa Curaçao mulțumește Domnului pe stadion după meci (chiar și când au pierdut!). Ci și echipa Ghanei. Iar aceștia au adus la rugăciune și jucătorii Angliei! Da, rugăciunea e un virus care se ia. Întrebarea este: cine-l aduce cu el?

În lumea celor pământești Curaçao, Ghana sau Ecuador sunt niște „pitici” (caraibienii au PIB de vreo 7 miliarde dolari, africanii de 112, sud-americanii de 130). Dar în lumea celor spirituale sunt granzi. Uriași. Da, granzii cei mici! Iar noi europenii, granzii de odinioară, am ajuns liliputani! "Sic transit gloria mundi".

Dumnezeu nu rămâne niciodată fără martori. În timp ce europenii Îi închid ușile bisericilor (și le transformă-n bodegi cu steaguri de curcubeu deasupra), Hristos își mută bagajele în insulițe cvasinecunoscute, în jungle ecuatoriale sau pe platouri andine! Iar unde e primit El lumea se schimbă. Crește în bunătate. Bunătatea e mai prețioasă decât banii. Crește în dragoste. Bogățiile trec, dragostea rămâne. Crește în influență. Mai bine să fii, decât să ai! Crește economic. Hristos e binecuvântare! Eternă! Dar unde Dumnezeu nu e, nimic nu e...

Am văzut în jucătorii Curaçao ceva deosebit: curajul de a-și etala identitatea! Cu Hristos alături nu trebuie să îți ceri scuze!

Dacă ești creștin arată lumii! Nu pe tine! Pe Dumnezeu...

PS: Vino cu noi pe stadionul Petrolul din Ploiești. Pe 5 iulie la 6 seara. nu e meci de fotbal. E rugăciune și cântare pentru Hristos!

Nicolae.Geantă

Mirese în stand by – de Nicolae.Geantă

Eu, tolănit pe un fotoliu. Ei, strânși unu-ntr-altul pe-o canapea. 

Eu le vorbesc despre judecătorul stângaci Ehud și tehnicile versate ale evreului care a ucis pe obezul împărat moabit Eglon. Ea stă visătoare cu capul pe pieptul lui. El îi trece pieptăn, degetele lungi prin păr. 

Eu le citesc din Andrei Pleșu despre „frumusețea uitată a vieții”. Ei se strâng de mână și-și privesc verighetele. 

Eu le vorbesc despre biserică. Ei plutesc pe aripile vântului. Pardon ale lui Cupidon. "Nicule, tu ne zidești, dar mie tot la nuntă îmi e gândul!", e replica lui ... 

I-am privit cu mare simpatie. I-am iubit mult. Am văzut în ei nerăbdarea, setea pentru unire, dorința de a-și aparține unul altuia, visul de-a fi un  întreg. Clipele până la marele eveniment li se păreau bile de mercur pe acele de ceasornic...

M-am gândit imediat că Biserica așteaptă o Nuntă. Dar pasiunea? Plăcerea? Dorința de-a-L atinge, de-a-L săruta pe Mire?

Vine Isus! E un adevăr solemn. Însă, e una din marile bucurii pierdute ale Bisericii. Azi, Mirele nu mai e așteptat ca altădată. Venirea Sa nu mai e materializată în predici, în cântări, în eseuri. Timpul actual șterge din inimi aspectul întoarcerii Sale.

Biserica a ațâpit pe scările salonului de nuntă, cu candelele fumegând plictiseală. Lipsesc rugăciunile arzătoare, lipsește dedicarea, setea după Duhul Sfânt, încrederea. Mireasa Cerului s-a îmbarcat de multe ori în avioane greșite, e nemulțumită, nu-și face evaluarea corectă. E neiertătoare (dar ea a fost iertată), nu suportă pe cei ce vin în urmă, din urmă (dar ea a fost suportată). Se ocupă cu probleme mărunte.

Așteptați Mirele? Fie ca îl aștepți sau nu, El va veni! Fie că-L crezi sau nu, Isus se va întoarce! Fie că vrei sau nu, într-o zi își va lua Mireasa... Faci parte din Mireasa Domnului?

Nicolae.Geantă, 2011

Rugăciunea îi pune cătușe diavolului – de Nicolae.Geantă

Cineva spunea că rugăciunea schimbă lucrurile pentru că ne schimbă pe noi. Și-avea dreptate! Nimeni nu s-a ridicat de la rugăciune mai rău decât s-a așezat. Dar rugăciunea schimbă lucrurile pentru că apelează la „puterea supremă a Universului” ca să-l citez pe Max Lucado!

Zilele acestea însă am mai decoperit ceva ceea ce face rugăciunea: pune cătușe Satanei! Îl lasă fără mâini. Pentru că rugăciunea mută problemele din mâna diavolului în mâna Mântuitorului. Boala incurabilă, beția ori drogurile, pornografia ori prostituția, lăcomia sau închinarea la idoli, gura mincinoasă sau gândurile murdare puse în mâinile lui Dumnezeu nu mai sunt puteri cu care diavolul fărâmițează conștiințe, ori prin care ține oamenii legați de păcat. Pusă în palma lui Dumnezeu, rugăciunea mortifică pornirea păcătoasă a trupului.

Diavolul se teme de rugăciune! Intră în odăița ta și încuie-ți ușa... Adună-ți inima din risipă și atinge-te de Dumnezeu cu cuvintele ce vrea să le-audă. Le știe, dar vrea să le-audă de la tine! Acolo începe adevărata mișcare de încătușare a Satanei. Nu te teme că nu vei fi auzit! Rugăciunea are semnal peste tot când vine vorba de liniștea sufletului. Și mai ales când un om cere Domnului Hristos să fie eliberat de păcate...

Nicolae.Geantă

Prahova&Somerset

Învierea și prejudecata – de Nicolae.Geantă

Când a mers dis de dimineață disperată în Grădina Mormântului, Maria Magdalena credea că va găsi un Hristos mort. Și a întâlnit unul viu. Petru a crezut că Isus murise fără să-I poată cere iertare. Dar Mântuitorul era prezent peste tot să-i ofere milostivirea. Așa că a trecut prin ușile ferecate ale ucenicilor în odaia de sus. Preoții sigilaseră mormântul. Dar Hristos înviat nu poate fi împiedicat de o piatră. Fie ea și de o mie de tone. Toma a crezut că Isus înviat trebuie să fie un Duh. Și când Domnul a venit și l-a rugat să-i pipăie mâinile și coasta, Toma a înghețat. Pavel vedea un privilegiu în persecuția creștinilor. Dar când i s-a relevat Hristos pe drumul damascului a ales el să poarte lanțurile Crucii...

Învierea Domnului schimbă toate convingerile noastre despre viață. Toate preconcepțiile. Toate prejudecățile. Când te întâlnești cu Hristos Înviat moare tot ce credeai tu despre viață. Devine volatil. Când te-ai întâlnit personal cu Isus Înviat înțelegi că religia și dogmele tale nu sunt adevărul infailibil. Înțelegi că nu Biserica, nu teologia meșteșugită, nu coliva, nici lumânarea, nici botezul copiilor, nici „vorbirea în altă limbă” aduc iertarea păcatelor. Înțelegi că mântuirea nu vine prin „naștere de prunci”, că bărbatul nu este mai presus de femeie, că un tânăr nu este neimportant pentru slujba unei biserici, că o prostituată ori un corupt pot deveni sfinți. Înțelegi că un suflet de țigan e la fel de greu ca unul de neamț, că un american ori un român nu sunt mai importanți decât un african, că Dumnezeu nu privește la fața omului, nici la ranguri, nici la cultură! Și alte un milion și una de prejudecăți cad!

Floriile și Munus Triplex - de Nicolae.Geantă

Când vorbim despre „Sărbătoarea Floriilor” (sau „Duminica Palmierului” cum zic englezii), cu toții spunem că Domnul Isus a intrat în Ierusalim ca un Rege! Și pe bună dreptate așa a fost ovaționat. Ca un Împărat glorios. Dar slujba lui Hristos când intră în Ierusalim nu era numai de Rege, ci de Munus Triplex! Adică o slujbă întreită: Profet, Preot și Rege!

Domnul intră în Ierusalim ca Profet. „Cine este acesta?”, întreabă norodul. „Este Profetul din Nazaretul Galilei” (Matei 21:11). În vechime profetul era purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Microfonul Lui. Transmitea oamenilor voia Creatorului. Cu autoritatea dată de El. Toate profețiile din Vechiul Testament aveau o singură țintă: venirea lui Mesia. Acum, Isus era Profetul promis din profeții! Împlinea Scriptura. Vorba lui RC Sproul: „Isus e și subiectul, și obiectul!” După venirea Sa printre noi, în toate discursurile Sale, Domnul a profețit despre... Sine! Despre Împărăția Lui...

Puțin despre Eden - de Nicolae.Geantă

sursa foto AICI

Când vorbim despre EDEN ne gândim ades la Grădina aceea creată special de Dumnezeu pentru om, așezată undeva prin Mesopotamia antică. Pe lângă Eufrat. Evreii spun că Eden înseamnă „desfătare”. Sau „încântare”. Paradis. Când ai pășit în Eden trăiești la superlativ. Idealul. Totul e de nota 10 +. „Și cum adică ar fi să trăiești totul la superlativ?”, întrebăm puțin uimiți. „Să nu faci nimic și să ai de toate? Să fii permanent fericit? Să nu ai boli, necazuri, frământări? Să nu ai regrete?” Nu numai atât. Edenul înseamnă părtășia cu Dumnezeu. Adam și Eva au pierdut Grădina Raiului când au pierdut relația cu Dumnezeu!

Când l-ai pierdut pe Dumnezeu ai pierdut Edenul! Fără El nu poți gusta „încântarea”, „desfătarea”, răsfățul vieții. Fără Dumnezeu nu există Eden. Stau și privesc în jur nedumerit, oamenii vor Edenul dar fără Dumnezeul Edenului. Și atunci, încearcă să creeze un Rai fără El! Și știți ce fac? Exact ce și-a dorit Șarpele, Satana, Amăgitorul. Un Paradis gol, fără Dumnezeu Creatorul. Dar plin cu el! Edenul fără Dumnezeu e rătăcire!

Raiul nu înseamnă prosperitate materială. Ci desfătare alături de Dumnezeu! Când ești în relație cu Creatorul poți avea Eden în cele mai vitregite văgăuni ale vieții!

Știai că Raiul se trăiește de pe pământ? Și că cine nu l-a trăit aici nu-l va trăi nici dincolo?

Nicolae.Geantă

Antiprimăvara și iarna sufletului - de Nicolae.Geantă

 „Ce dacă vine primăvara,

Atâta iarnă e în noi

Că martie se poate duce

Cu toți cocorii înapoi.

În noi e loc numai de iarnă,

Vom îngheța sub ultim ger,

Orbecăind pe copci de gheață

Ca un stingher spre alt stingher”.

 

Așa spunea Adrian Păunescu în martie 1983! Am putea spune că era „iepoca lui Ceaușescu”, dom'le. Foame, frig, frică. Bine, bine, dar răul? Răul e frigiderul care produce iarnă în noi! Ceaușescu a trecut, dar răul? A rămas. A proliferat!

„Wow, cam multă zăpadă! Când este cel mai frig la voi, Nicu?”, m-a întrebat un prieten din Africa, zilele trecute. „Când se răcesc relațiile dintre noi!” Când între mine și inima fratelui meu s-a făcut punte de gheață! Chiar dacă ai fi la Ecuator sufletul simte frig! E iarna sufletului!

Suntem în câteva ore din nou în Martie. Și România e atât de cuprinsă de frig. Atâta răceală în inimi cum n-am avut nici pe vremea comuniștilor! Atunci românii erau uniți! Uniți în suferință! Numai nomenclaturiștii erau priviți ca cei care produc „gheață”. Astăzi gheața nu s-a topit! Ba dimpotrivă. Munți de zăpadă s-a așternut între noi. Minciună. Ură. (Grigore Vieru spunea că „românii iubesc alte nații dar se urăsc între ei!”). Dezbinare. „Voi nu sunteți de-ai noștri!”, se aude obsesiv pe la colțuri. Am reușit să înghețăm cu toții. Să ne crească țurțuri la ochi. Să ne privim apatic. noi între noi. Să fim divizați. Niciodată nu au fost mai împărțiți ca acum românii! Oare de ce?

E simplu. Gheața inimii crește când dispare focul lui Hristos! Și care e focul acela? Iubirea! Isus Mântuitorul a spus: „dragostea celor mulți se va răci” (Matei 24:12). Se va așterne iarnă în suflete!

Vine Martie! Zăpada de afară dispare. Dar cea din suflet?

Aș vrea să-l contrazic pe Adrian Păunescu. Singur nu pot. Zăpada vieții trebuie topită împreună! Hai, chemă primăvara în suflet! Dumnezeu e gata apoi să-Și planteze florile Sale! Dar terenul îl pregătești tu!

Nicolae.Geantă

Prahova&Somerset

E adevărat adevărul oamenilor? -de Nicolae.Geantă

Am citit mai de mult o poveste despre Adevăr. Toți căutăm Adevărul. Se spune cî un tânăr dorea să se căsătorească cu o fată. 

- O iubești?, au  întrebat rudele ei. 
- Da. Mult.
- Ți-o dăm atunci când vei găsi Adevărul. 

Tânărul a plecat și l-a căutat prin biblioteci, prin universități, prin școli și institute de cultură. 
L-a căutat vara, iarna, în sate și orașe, între săraci și bogați. 
L-a căutat ani întregi, fiindcă o iubea. 
Timpul trecea. 
Undeva la marginea lumii, la gura unei peșteri, în inima pădurii a văzut o hoașcă urâtă. Bătrână. Schimonosită. 

- Tu cine ești? 
- Adevărul. 

A plecat fericit. Întâlnise marea căutare. Dar, după 10 pași, ea a strigat: 

- Dacă te vor întreba oamenii cum arăt, să nu le spui că sunt bătrână si urâtă, ci tânără și frumoasă!

M-am tot gândit dacă povestea are vreo logică. Și am aflat că Adevărul nu stă în oameni. Ci doar în Hristos! Adevărul oamenilor poate să fie... minciună! Și știți care e cea mai periculoasă: auto-minciuna! Să te minți singur că ești bine și când colo tu ești pe nicăieri.

Nu vă lăsați amăgiți de oameni! Nu vă autoamăgiți! Nu tot ce strălucește este aur! 

Nicolae.Geantă

Prahova&Somerset

Inima cu vitralii - de Nicolae Geantă

Cineva spunea că o inimă făcută cioburi nu se mai poate repara cu niciun adeziv. Parțial are dreptate. Nimeni nu poate repara o inimă ruptă. Nici medicii, nici psihologii, nici filosofii... Și nici atât cel ce a distrus-o!

Totuși, există un restaurator de inimi: Hristos! El ia cioburile și le lipește cu... sânge! Am spus mai de mult că inima cea nouă devine mult mai valoroasă (vezi aici). 

Însă, astăzi, vreau să vă spun ceva și mai măreț: Chiar dacă în urma lipirii cioburilor inima nu se mai face netedă ca o oglindă, între bucățelele adunate se nasc vitralii. Prin care lumina lui Dumnezeu strălucește și mai minunat! 

Inimi cu vitralii au... sfinții! Probabil nu la voia întâmplării un copil a scris la școală că „sfinții sunt oamenii aceia prin care trece lumina!”

Luminați! Fiți vitraliile lui Hristos! Sunteți chemați să-L prezentați pe Dumnezeu colorat. Cum ce culoare are Dumnezeu? Toate culorile...

Nicolae.Geantă
Prahova&Somerset

14 februarie nu e despre dragoste… - de Nicolae Geantă

Milioane de oameni cad în capcana relațiilor pasagere, transformându-și trupul într-o marfă. Persoana umană capătă o valoarea de schimb. Sufletul se vinde pentru o doză ieftină de dopamină.

Bărbatul învață să exploateze corpul femeii. Femeia e instigată să-și domine și să-și manipuleze bărbatul. Ce rezultă? Tortura reciprocă dintre parteneri”, spunea Mihai Neamțu!

Poate fii dragostea o tortură? Da, poate. Mai ales atunci când te joci cu ea, când o chemi nelatimp! Eclesiastul - cel mai deștept om al planetei, ne sugera cândva: “Nu stârniți, nu chemați dragostea până nu vine ea! Dragostea este mai tare ca moartea!” A gustat cineva din moarte?

Dragostea tip Valentine’s Day este trecătoare. Și toxică! Nu poți uni cu adevărat numai o zi! Dragostea e permanentă! 

Concludem. Dragostea nu e 14 februarie! E Ioan 3:16. Restul sunt povești de iubire!

Fugiți de îndrăgostirile efemere! Aduc un strop dulceață dar garnisit cu tone de amărăciune!

Nicolae.Geantă

Taunton, Somerset

Planificarea depinde de oameni, dar succesul depinde de Dumnezeu! - de Nicolae Geantă

Medicul Luca, autorul cărții „Faptele Apostolilor”, spune la un moment dat că, în timpul călătoriilor sale misionare, Apostolul Pavel în timp ce vizita Listra și Iconia - unde „frații” îl vorbeau de bine - Duhul Sfânt l-a oprit să le vorbească (FA 16:6). Prin urmare Pavel împreună cu Sila au plecat spre Bitinia din Asia Mică. Dar nu au putut intra căci „Duhul lui Isus nu le-a dat voie” (FA 16:7). Atunci au plecat la Troa (lângă strâmtoarea Dardanele), unde Pavel a avut o vedenie în care un om care îl ruga să treacă în Macedonia și să îi ajute! Prin urmare Pavel și Sila ajung la Filipi - cea mai mare cetate macedoneană a vremii - unde după câteva zile de predicare pe malul unui râu sunt... arestați! Apoi, în închisoare se convertesc la creștinism temnicerul și casa lui, care împreună cu Lidia și casa ei (deja convertiți în prima zi de vizită a lui Pavel), au format prima biserică europeană: cea din Filipi (azi ruine în comuna Krinides, Grecia).

După ce am citit textul, m-am gândit că în viață, ca și Ap. Pavel întocmim planuri. Planificăm. Dar nu mereu reușim. Eșuăm. Inclusiv acolo unde suntem iubiți! Nu izbutim atunci când planurile - oricât ar fi de bune - sunt întocmite de noi, ci nu de Cer! Oare de ce? Simplu: planificarea depinde de oameni, dar succesul depinde de Dumnezeu...

Când regele David era pe moarte, i-a dat fiului său Solomon următorul sfat: „Păzește poruncile Domnului Dumnezeului tău, umblând în căile Lui și păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui și învățăturile Lui, după cum este scris în legea lui Moise, ca să izbutești în tot ce vei face și ori încotro te vei întoarce” (1 Împărați 2.3). Ce putem constata noi aici? David nu recomandă lui Solomon succesul care vine din forță militară, financiară, poziție sau rang înalt. Nici cum să adune bogății din alte regate ori să-și doboare dușmanii în bătălie. Ci simplu, formula pentru succes era să-L urmeze pe Dumnezeu și să-L asculte!

Știu, sunt oameni care spun că au succes în viață și în afara lui Dumnezeu! Se prea poate. Dar îi previn: triumful acela e primul pas spre faliment! Priviți la Iuda, Caiafa, Voltaire, Stalin, Ceaușescu... Satana. Finalul lor a vorbit despre eșecul lor! Succesul fără Dumnezeu este eșec!

Fă planuri! Dar aplică-le călăuzit de Duhul lui Dumnezeu!

Nicolae.Geantă

Prahova & Somerset

Cu pași mărunți înainte! - de Nicolae Geantă

În prima zi a anului am ales un moto potrivit pentru 2026, primit de la prietenul meu Emanuel: „... am vestit un post de smerenie înaintea Domnului nostru ca să cerem de la El o călătorie fericită pentru noi, pentru copii noștri și pentru tot ce este al nostru” (Ezra 8:21). Și, după ce m-am rugat, mi-am amintit că singur poți merge repede, dar împreună ajungi departe! Așa că m-am decis să înaintez și de-ar fi să o fac târâș! Și să trag și pe alții după mine!

Au trecut câteva săptămâni și am citit un text despre un om credincios care trebuia să ajungă la o biserică aflată pe vârful unui munte. Privind de jos, drumul i s-a părut lung și anevoios. Descurajat, s-a oprit și a spus: „Doamne, nu pot face toată această cale. E prea mult  pentru mine”. Atunci a auzit în inima lui un glas blând: „Nu-ți cer să vezi tot drumul, ci doar următorul pas”. Omul a făcut un pas mic. Apoi încă unul. Câteodată se oprea, obosea sau aluneca, dar de fiecare dată se ruga și continua. Nu alerga, nu se compara cu alții, ci mergea încet, ținându-și ochii la picioare și inima la Dumnezeu. Când soarele a apus, a realizat că ajunsese sus, fără să-și dea seama când. Atunci a înțeles că nu pașii mari l-au dus la capăt, ci credincioșia în pașii mici, făcuți zi de zi cu Dumnezeu.

Știam că atunci când pui mâna pe plug nu trebuie să te uiți înapoi. Iar când pleci să cucerești un vârf nu trebuie să mai privești în vale. Dar eram sceptic că pot înainta cu pași mărunți! Când umbli cu Hristos nu ți se cere grabă. Nici perfecțiune. Ci doar înaintare cu credință. Chiar cu pași mici. Psalmul 37:23 spune că „Domnul întărește pașii omului, când Îi place calea Lui”.

Faceți pași înspre Dumnezeu. Mărunți. Dar mulți. În drumul spre cer nu se contabilizează viteza! Nici un număr anume de pași efectuați. Ci trecerea liniei de sosire!

Călătorie fericită! 

Nicolae.Geantă
Prahova & Somerset

Florin, Nicu și... Dumnezeu - de Nicolae.Geantă

Când eram prunci ori adolescenți era eroul nostru. Toți picii României visam să fim Mărgelatu. Ori ca bărbatul acela șarmant, român neaoș, cu vorbe alese, domoale, cu bun simț și plin de curaj. Contagios…

L-am întâlnit preț de câteva minute pe Schwechat International Airport. La Viena.

Era plin de viață, blajin, tot frumos, dar vârsta își pune cuvântul. I-am spus că „Dumnezeu ne ține în viață atâta vreme cât mai scrie o poveste cu noi! Apoi ne cheamă acasă! În fond, toți vom pleca!” Apoi l-am binecuvântat cu sănătate în Numele Celui Răstignit pe Golgota. M-a binecuvântat și el, cu lacrimi în ochi. Am purtat o mică discuție, apoi i-am oferit un cadou: volumul „Lui Dumnezeu îi place să lipească cioburi!” O carte a mea. Mi- a strâns mâna. L-am binecuvântat din nou. „Mulțumesc frumos părinte!”, a șoptit! Da, da, știe să respecte valorile.

L-am lăsat pe scaunul său și m-am retras într-un colț. Zeci de ochi curioși mă priveau pe furiș. Iar eu îl priveam (tot curios) pe marele maestru! Pe Florin Piersic. Care și mai curios decât toți a început să  citească din cartea mea!

L-am văzut zâmbind. Venise vremea ca și eu să îl încânt pe el! Când am urcat în avion m-a întrebat unde mă găsește după ce citește cartea? Căci vrea să mă mai caute. 

Dumnezeu să se îndure de omul Florin Piersic! Și să îl ajute să calce pe calea veșniciei!

Hai, înălțați și dumneavoastră cu mine o rugăciune cu mine pentru el!

Și... „La Mulți Ani Florin Piersic!” Hristos să îți mântuiască sufletul maestre!

Nicolae.Geantă

Duhul Sfânt nu are substitute – de Nicolae Geantă

Undeva într-o biserică din diaspora. Duminica dimineața în jur de 8,45. Abia intrasem pe ușă. Cineva m-a invitat spre Starbuck. Destul popor. Un bătrân vine spre mine zâmbind. Avea în mână o cafea uriașă. „Frate, mai bem câte o cafea să nu adormim în biserică!”, îmi șușotește fără să-l fii întrebat nimic! „Foarte rău frate!”, îi răspund necunoscutului. „Da’ ce, dvs aveți vreo problemă cu consumatorii de cafea?”. „Deloc. Dar la Biserică nu cafeaua ne ține treji. Ci Duhul Domnului, predica, rugăciunea, închinarea!” Nu am vrut să spun mai multe (poate se supăra), așa că am intrat în sanctuar.

Când am ajuns în camera mea, după ziua aceea încărcată, mi-am adus aminte de întâmplarea amuzantă. Și am povestit-o fetelor mele. Apoi mi-a fulgerat prin cap ceva scris de Reinhard Bonnke: „Cu cât avem mai puțină lucrare a Duhului Sfânt, cu atât avem mai multă nevoie de prăjituri și cafea pentru a menține Biserica în funcțiune!” Și continuă Bonnke: „Nu am nimic împotriva cafelei și a prăjiturilor, dar adevărul rămâne că Duhul Sfânt nu are înlocuitor. Prezența și lucrările Lui vorbesc de la sine!”

Nu neglijați zăvoarele mici! - de Nicolae Geantă

Azi, într-o discuție cu liceeni mei, mi-am adus aminte de cucerirea Constantinopolului. Cel mai mare oraș al vremii (la 1453 orașul de pe Bosfor avea peste 400.000 locuitori, echivalentul poate a unei metropole de 20 de milioane astăzi!), a căzut în mâna otomanilor nu pentru că nu a opus rezistență, pentru că nu avea armată, armament sau ziduri de apărare. Orașul a fost distrus pentru că un soldat a uitat să tragă un... zăvor la o poartă! Nu a blocat o mică intrare! O neatenție nesemnificativă a generat o catastrofă uluitoare! Constantinopolul a fost distrus pentru că un zăvor nu a fost pus!

Ca și soldatul din povestea de mai sus, mă gândeam că tot așa neglijăm și noi lucrurile mici. Fiindcă noi nu cu viciile mari avem probleme. Ne putem stăpâni să nu furăm, să nu curvim, să nu strângem pe cineva de gât când ne urcă tensiunea în dispute... Noi în erorile mici avem scăpări capitale: un cuvânt care devine o săgeată otrăvitoare, o privire crudă tip Ștefan cel Mare, o minciunică, o ignoranță a binelui, lipsa unui zâmbet... Un mic orgoliu. O glumă proastă. Un gând stricat... 

Comportamentul nostru are automatisme. De aceea e important să știm cum funcționăm. 

Greșelile mici fac loc greșelilor mari. Sunt ca o gaură de burghiu într-o barcă!

Adesea ne mărturisim greșelile mari dar le ascundem pe cele mici. Ascundem lepra sub un plasture! Se va întinde!

Neglijăm avertismentele! Nu doar Titanic s-a scufundat pentru un moment de neatenție!

Suntem ca o cetate asediată. Zi de zi. Aveți grijă să nu uitați zăvoarele netrase! Mai ales pe cele mici! Cele mai mari eșecuri ale lumii au fost generate de neglijențe mici. O banală nesupraveghere a lui Adam asupra Evei a dus la izgonirea lor din Rai!

Nicolae.Geantă

Deșertul ca binecuvântare - de Nicolae.Geantă

Ioan Botezătorul a locuit în deșert. În pustiul Iudeii. De-a lungul Mării Moarte. Unii spun că e un loc îngrozitor de singuratic. Atât de liniște încât îți auzi cum bate inima. E isihia. Norris Chumley prezintă isihia drept „prezența lui Dumnezeu în liniștea sufletului”. „Liniștea omoară simțurile din afară și le trezește pe cele dinăuntru”, spunea Isaac Sirul. Îi auzi pașii călcând prin altarul inimii tale, pregătit pentru marea deratizare de patimi. Apoi îți așezi și inima și mintea.

Pentru Ioan deșertul nu a fost un amvon! Ci tăcerea prin care s-a făcut mai auzit glasul lui Dumnezeu. Și totodată el mult mai auzit de Dumnezeu. Acolo a înțeles că trebuie netezită calea Domnului. În zgomotul lumii prea multe pietre o astupase...

Pentru Ioan deșertul a fost odaie de rugăciune! Există un loc unde Însuși Dumnezeu coboară și luptă lângă tine! Există un loc unde poți atinge ochii orbilor pentru a le da vederea perfectă. Există un loc unde poți trezi captivii pe moarte, legați în lanțurile nopții! Există un loc tainic... E locul de rugăciune. „Niciun om  nu e mai mare decât viața lui de rugăciune”, striga Ravenhill.

Pentru Ioan deșertul a fost arenă de luptă! Aici a învățat să învingă răul, răii, demonii și pe el însuși! Seneca spunea că „cea mai grea luptă o duci cu tine!” Moise s-a antrenat în deșert. David s-a antrenat în deșert. Hristos s-a antrenat în deșert. După ce-au ieșit de acolo au schimbat lumea! Poate de aceea noi nu mai schimbăm pe nimeni. Deșertul în carne te ține slab, dar în Dumnezeu te face titan!

Pentru Ioan deșertul nu a fost o fugă. Ci o școală. Evanghelistul Luca spune că „A stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel”. Trebuie să învățăm că nu putem ieși în fața oamenilor decât în ziua când suntem pregătiți!

Pentru Ioan deșertul n-a fost o pedeapsă. Ci o binecuvântare. A învățat să fie util pentru Cer. Știai că din deșert Cerul se vede mai limpede? A fost util, chiar dacă după ce a părăsit pustiul, în afara lui a mai trăit puțin, plătindu-și îndrăzneala cu capul pe-o farfurie. Așa sunt prețuiți sfinții de cei ce n-au trecut prin pustiu!

Nu te înspăimânta când treci prin deșerturile vieții! Ele scot tot ce e mai bun în tine! Dar poate crește ceva în deșert? Da, a crescut cel mai mare om care s-a născut vreodată din femeie! „Și totuși cel mai mic în Împărăția Cerurilor este mai mare decât el”, a zis Isus.

Nicolae.Geantă
Prahova&Somerset

Un gest mic poate fi „aghiasmă” în viața cuiva!

Era Boboteaza. Un frig cumplit mușca din oameni ca o fiară flămândă, iar aerul era atât de rece încât părea că și rugăciunile îngheață înainte să ajungă la cer. În curtea micii biserici de sat, oamenii stăteau la coadă pentru aghiasmă, înveliți în paltoane groase, cu gândurile ascunse sub căciuli și eșarfe.

La capătul cozii, aproape invizibilă, stătea o femeie tânără. Avea în jur de douăzeci și ceva de ani, dar viața o îmbătrânise înainte de vreme. Un batic uzat îi acoperea părul, iar în brațe ținea un copil învelit într-o pătură subțire, prea subțire pentru gerul acela necruțător. Copilul era abia născut. Dormea liniștit, strâns la pieptul mamei, ca și cum acolo, în bătăile inimii ei, ar fi fost singurul loc sigur din lume.

Femeia nu cerea nimic. Nu se plângea. Nu întindea mâna.

Stătea dreaptă, cu ochii în pământ, încercând să-și adune trupul în jurul copilului, să-l apere de frig, de priviri, de lume. Oamenii din fața ei o vedeau, dar nu o priveau. Unii se fereau puțin, alții șușoteau. Nimeni nu-i făcea loc. Nimeni nu o întreba dacă îi este frig. Nimeni nu se gândea că poate nu are nici măcar o sticlă în care să-și pună aghiasma.

Timpul trecea greu. Gerul devenea tot mai crud. Iar tăcerea din jurul ei era mai dureroasă decât frigul.

Și atunci, din mijlocul cozii, o bătrânică mică de statură, cu spatele ușor încovoiat și cu mâinile crăpate de muncă, a ridicat privirea. O chema Anișoara. O știa tot satul ca fiind o femeie sărmană, dar cu o inimă mare, una dintre acele inimi care au învățat să bată pentru alții mai mult decât pentru ele.

A văzut-o pe tânără. A văzut copilul. Și a înțeles tot fără să întrebe nimic.

— Mamă… a șoptit bătrânica, făcându-i semn cu mâna. Vino aici, lângă mine.

Boboteaza, reset-ul și… căldiceii – de Nicolae.Geantă

Un actor transilvănean zicea că de Bobotează se întâmplă ceva tainic, chiar dacă nu se vede: „liniștea capătă greutate, omul pentru o clipă e invitat să se așeze, Cerul se deschide…”  Pentru că da, atunci când s-a botezat Domnul Hristos Isus – Mielul care ridică păcatul omenirii (Singurul care poate face asta!) – Tatăl a deschis Cerurile! Boboteaza vorbește despre Ceruri, nu despre butoaiele cu apă!

400 de ani ușa Cerului fusese închisă. Dar, odată cu botezul Domnului Isus, Împărăția Cerului se ia cu năvală! Și-atunci, la Bobotează, o pleiadă de evrei au alergat la Iordan. La Ioan. Să se boteze! Înainte, botezul nu era practicat decât de Neamuri. Dar evreii aveau numai buletin de Israel. Inima și credința era de… Neamuri. Trebuiau resetați!

Când vin noroadele, păcătoșii de rând, Ioan Botezătorul le spune că e loc și pentru ei în Cer, dar „să împartă din ce au cu ceilalți!” Să fie darnici, nu scârțari. În Cer nu ajung cei cu buzunare lungi, ci cei cu inimă largă! Când vin vameșii – acei perceptori fiscali extrem de urâți de popor, Ioan nu îi respinge. „E loc în Cer și pentru unii ca ei! Dar să nu colecteze mai mult decât le cere Fiscul!” Când vin ostașii romani, pe care evreii îi vedeau la rotisor în iad, Botezătorul nu îi respinge. „E loc și pentru ei, dar să nu stoarcă pe nimeni cu amenințări!” Dar când vin fariseii și saducheii Ioan Botezătorul îi ceartă: „Faceți roade vrednice de pocăința voastră! Voi credeți că botezul e doar înmuiere în apă fără să vă schimbați inima? Fără să vă resetați?”