youtube

sâmbătă, 13 aprilie 2024

Fericirea - de Nicolae Geantă

Danemarca a câștigat în anul 2024 titlul de cea mai fericită țară. Adică danezii sunt locul I la fericire pe glob. Pentru cine nu a fost pe-acolo poate. (Eu care am călcat Danemarca de mai multe ori nu am văzut deloc fericire pe străzile lor! Ba dimpotrivă!) Ei bine pentru fericire danezii folosesc cuvântul „hygge”. Care înseamnă să apreciezi simplitatea. Atunci de ce își mai complică viața cu camere de luat vederi în toate intersecțiile?

Vecinii lor suedezii pentru fericire folosesc cuvântul „lagom”, care înseamnă nici prea mult nici prea puțin. Oare poate fi fericirea minimalism?

La indieni fericirea este „nirvana”. Adică o stare de liniște perfectă. Iar africanii au fericirea „ubuntu”. Care sună „eu nu pot fi fericit dacă voi toți ceilalți sunteți triști!” Asta da filosofie de viață!

Japonezii de la capătul lumii spun că fericirea este „ikigai”. Asta se traduce „motivul pentru care te trezești dimineața”. Chiar așa, pentru ce se trezesc japonezii dimineața? Că toți sunt workaholici?

Filosofii au complicat fericirea atât de mult încât nu se mai poate ajunge la ea! Dar Solomon spune că „cine cugetă la Cuvântul Domnului găsește fericirea și cine se încrede în Domnul este fericit” (Proverbele 16:20)

Ce cred eu despre fericire? Găsesc un motiv de bucurie în fiecare zi. Nu pentru că viața e mereu bună, nu că nu am zile cu nori negrii deasupra capului meu. Ci găsesc fericirea zilnic pentru că orice s-ar întâmpla Dumnezeu este întotdeauna bun!

În fiecare zi mă trezesc cu gândul să ridic tristețea din inima celor din jur și s-o urc pe crucea lui Hristos să fie răstignită!

Nicolae.Geantă

luni, 8 aprilie 2024

Total solar eclipse. USA, April 8, 2024

click here

 https://www.instagram.com/reel/C5g1gHlIz0s/?utm_source=ig_web_button_share_sheet&igsh=MzRlODBiNWFlZA==



Atitudinea și găurile negre - de Nicolae.Geantă

Stephen Hawking, 
considerat de marea pleiadă a oamenilor de știință un geniu similar cu Albert Einstein, a fost un renumit astrofizician englez care a suferit de o dizabilitate rară (o boală progresivă de neuron motor, afecțiune cunoscută sub numele de scleroză laterală amiotrofică) ce l-a ținut de la 22 ani la 76 de ani imobilizat la aparate și cărucior cu rotile! Deși medicii i-au prezis că va mai trăi doar 2 (doi) ani, Stephen H. a mai trăit încă 54! În loc să mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a prelungit „firul vieții”, Hawking a spus tot timpul că „Dumnezeu nu există”. A fost un ateu care a batjocorit continuu tot ce ține de divinitate. Una dintre sintagmele sale a fost că „religia este un basm pentru cei care se tem de întuneric” (la aceasta prof. univ. dr. John Lennox i-a dat replica pe măsură: „ateismul este un basm pentru cei care se tem de lumină!”). Stephen Hawking, profesor și cosmolog la Universitatea din Cambridge, a avut o serie de prelegeri la BBC în urma căruia a apărut un volum „Găurile negre” (în România tipărit la Ed. Humanitas, 2019), pe care firește că l-am citit cu markerul fosforescent în mână! Acei care citesc, știu desigur că „o gaură neagră este o zonă a spațiului în care tracțiunea gravitației este atât de puternică încât nici lumina nu poate scăpa”. Adică un fel de pâlnie în care cazi și nu mai ieși! Și în plus e o gaură invizibilă! Ceea ce m-a impresionat la astrofizician a fost faptul că descris gaura neagră ca „o cale de acces către un alt univers!” „N-ai mai putea reveni în Universul nostru”, zicea SH. „Ar putea fi ceva la capătul celălalt!” 

Aș fi vrut să-i scriu celebrului ateu: „Perfectă dreptate domn' profesor. Ca orice gaură neagră prin care intri și nu mai ieși, și Moartea e tot o gaură neagră! Dincolo de ea intri în alt Univers! Adică în prezența fizică a Lui Dumnezeu. De unde nimeni nu mai poate reveni. Da, este ceva (sigur) la capătul celălalt: Judecata. Sau Răsplata. Pentru tot ceea ce am săvârșit aici fiecare când am trăit în trup!” Nu i-am scris pentru că nu am mai avut cui. Domnul Hawking plecase de mult pe calea fără întoarcere. Trecuse prin „gaura neagră”. În Universul în care niciodată nu a crezut.

Atitudinea profesorului Hawking față de găurile negre a fost pozitivă. Spunea domnia sa că nu trebuie să ne temem de ele (adică de întuneric). Pentru că „putem ieși din găurile negre!” Dar aici fizicianul își contrazice credința atee. Nimeni nu iese din întuneric la întuneric! Dar mister Hawking a fugit de Lumină! Întrebare: „Oare unde am putea ieși din întuneric decât la Lumină?”

Pentru toți enoriașii domnului Hawking: Noi nu credem în Dumnezeu pentru că ne temem de întuneric. Noi credem în El pentru că iubim Lumina! Întunericul nu există! Întunericul e absența luminii!

Nicolae.Geantă

duminică, 7 aprilie 2024

Cum spunem Adevărul - de Nicolae Geantă

E duminică. Sunt în biserică. Și am primit un mesaj. Scurticel. Interesant. Scris de Nicolae Steinhart în pușcărie. În cunoscuta-i operă „Jurnalul Fericirii”. "Hristos nu se arată idealist în grăirile sale.

Lucrurilor le spune pe nume: curvă, curvie... Niciodată nu edulcorează, nu îndulcește și nu recurge la perifraze, la eufemisme. Adevărul în toată asprimea și virulența lui. Ca pe masa de operație, ca la picioarele eșafodului. Nici un văl, nici o iluzie, nici o cocoloșire. Pentru că numai având realitatea crudă în față ne putem cutremura și o putem părăsi, transfigurând-o." 

Azi predic tocmai despre „Lupta cu fake-urile”. Ce spune Steinhart mi-ar putea folosi. Dar mi-a venit în minte că săptămâna aceasta m-am rugat dimineața în mașină: „Doamne, te rog să mă ajuți să aplic dragostea nu dreptatea!” Pun mâna pe telefon și îi scriu celui ce mi-a trimis mesajul: „Adevărul trebuie spus. Dar, dacă îl spui ucigător nu e primit de oameni! Apoi, noi nu suntem ISUS. Viețile noastre nu au atins perfecțiunea. Și atunci ne este recomandat: spune adevărul / realitatea cu dragoste!”

Am întâlnit prea ades oameni care spun Adevărul condamnând. Dar consecința este că cei ce l-au auzit l-au respins. Și Adevărul și pe Dumnezeu! Nimeni nu primește un Adevăr atunci când e rostit cu agresivitate. William Blake zicea că adevărul spus cu intenția de a răni este mai rău decât o minciună!

Da, recunosc, Adevărul trebuie spus. Dar... în dragoste. Chiar și cu ereticul trebuie să comunici politicos! Dacă vrei să se schimbe. Unii îmi puteți argumenta că și Domnul Isus a folosit biciul. Vă răspund cu o întrebare: Ați vrea să-l folosească și împotriva dvs?

Spune Adevărul așa cum ai dori dumneata să îl auzi...

Nicolae.Geantă

sâmbătă, 6 aprilie 2024

Natasha - de Nicolae.Geantă

Am remarcat-o pe Natasha nu numai pentru că învăța extraordinar de bine. Ci și pentru că era o fată drăguță, cu mult bun simț. Și zâmbea permanent. Nu avea smartphone. Și nici laptop. Căci provenea dintr-o familie tare modestă. Venea dimineața devreme și pleca mai târziu decât toți ceilalți colegi. Își petrecea vremea prin bibliotecă, prin centrul de documentare, pe computerele școlii... Sau în pauze făcând exerciții la mate colegilor. Nu a refuzat pe nimeni. Și accepta toate responsabilitățile ce i se ofereau. Era șefă de clasă. Și șefă de promoție.

Într-o zi a venit la mine foarte tristă. Cu ochii ei mari negrii înlăcrimați. Eram în fața biroului directoarei. „Ce s-a întâmplat Naty?”, „Visul meu de a urma Academia de Poliție s-a năruit! „Am fost azi să mă înscriu și m-au respins la proba medicală domnuuuu' !”, „De ce?”, „Au spus că am o problemă la ochi!”. Plângea. Ce să-i faci unei fete de-a doișpea căruia visul carierei i s-a făcut scrum în câteva secunde? Am luat-o în brațe și am început și eu să plâng odată cu ea. Apoi i-am șoptit la ureche: „Nu fii tristă Natasha! Dumnezeu nu greșește niciodată! Te asigur că ți-a pregătit ceva mult, muuult mai bun!” Ea suspina și mă mângâia pe spate. Eu îi spuneam despre un Dumnezeu bun. Chiar dacă pierduse. Nu știu dacă m-a crezut, dar eram sigur că Domnul avea alt plan (măreț) cu o fată foarte deșteaptă. Mai ales că începuse să-L iubească, să-L cunoască pe Hristos. O văzusem adesea în băncile liceului cum sorbea orice cuvânt când le vorbeam despre Mântuitorul.

A luat cea mai mare notă la bacalaureat din istoria liceului. Apoi s-a dus la facultate. Am mai vorbit cu ea destul de rar la telefon. Anul acesta într-o zi mi-a declarat: „Sunt inginer petrolist. Dar activez și în cadrul unui departament PetrOmbudsman unde facem workshop-uri pentru studenți și elevi. O să vin într-o zi și la noi la liceu...” Iar într-o dimineață era în... cancelarie. Înaltă, slăbuță, elegantă. Schimbată radical. Și extrem de politicoasă. Nu ne văzusem de aproape 9 ani! Eu mai făcusem ceva păr alb pe la tâmple. Ea dintr-un copil devenise acum o lady.

După ce a ținut două workshop-uri cu colegii ei, am invitat-o special să vorbească și elevilor mei. A acceptat. Chiar dacă era obosită. Zâmbind evident. Fără zâmbet nu cred că ar putea trăi. „Știți, le-a zis liceenilor mei, în urmă cu mulți ani stăteam aici în bancă, la fel ca voi. Și când îl auzeam pe domnul Geantă cum ne vorbea mă emoționam la fiecare oră. Și-mi spuneam: Oare voi reuși vreodată în viață să pot și eu să vorbesc ca domn' profesor? Fără să mă tem? Să transmit celor din jur emoții ca el? Și, azi pot să spun: am reușit! Vorbesc fără frică. În săli de clasă, de conferințe, în amfiteatre. Vorbesc fără teamă la sute de oameni odată... Îi mulțumesc lui Dumnezeu că l-am avut profesor. Și că m-a inspirat... Aveți un potențial mare în voi! Trebuie să luptați până reușiți!”

Mi-au dat lacrimile. Natasha îmi călca oarecum pe urme. Am întrebat-o dacă își aduce aminte când i-am „profețit” că Dumnezeu va avea un plan măreț cu ea? „Sigur că da!”, „Și crezi că dacă erai la Poliție azi ai mai fi putut să faci ce faci? Ai mai fi fost atât de liberă? Ai mai fi vorbit în amfiteatre tinerilor?”, „Nici vorbă. Dar știu că Dumnezeu mi-a purtat și-mi poartă de grijă!”

A plecat din nou la job-ul ei. Departe, la peste 100 de km de casă. Gata să ajute firma, ori alți tineri să-și găsească drumul potrivit pentru viață. Când am urcat în mașină să pornesc spre casă m-am gândit că Nathasa e ca o lumânare nouă aprinsă de la o lumânare ce-a ars mai mult de jumătate. Și, odată aprinsă, Natasha e lumânarea ce aprinde mii de lumânări!

Investiți în oameni! (Mai ales în cei cu potențial!) Într-o zi veți plânge de fericire! Nu singuri, ci alături de mulți alții pe care ei i-au ridicat! 

Hristos a investit în 12 ucenici. Apoi aceștia au schimbat lumea. Fă în așa fel încât să schimbi în cei din jur și tu ceva. În bine...

Nicolae Geantă

Studiu american: „Cine a distrus generația Z”

 https://www.g4media.ro/cei-patru-factori-care-au-provocat-criza-de-sanatate-mintala-in-randul-generatie-z-din-sua-iphone-netul-de-mare-viteza-camera-frontala-si-viralizarea-continutului-pe-retelele-sociale.html


sâmbătă, 30 martie 2024

Te iert! Dar... schimbă-te! – de Nicolae.Geantă

Odată, la o întâlnire științifică, după ce m-a făcut cu ou și oțet, un septuagenar cam ateu, a mai stat câteva clipe la masa de protocol, apoi s-a ridicat în picioare, și-a dres vocea și a precizat: „Îmi cer scuze dacă v-am stricat evenimentul! Dar eu acesta sunt și așa voi rămâne!”

Să fiu sincer cu dvs? Eu nu i-am primit cererea asta de iertare... Pentru că scuzele nu reprezintă nimic dacă mai departe comportamentul rămâne același!

Ți-ai cerut vreodată iertare și ai continuat să „dai cu piatra-n baltă?” Ai trecut vreodată prin dușul asta rece, când cineva pe care l-ai iertat a continuat mai departe cu același ritm de... ticăloșie? (Scrie mai jos în comentarii!)

Știu, Domnul Isus a spus să iertăm de 70 de ori câte 7! Dumnezeu e iertare în esență! Și totuși, inclusiv Tatăl ceresc într-o zi va trage linie! De aceea te îndemn: dacă te-a iertat - Dumnezeu sau oricine - luptă să-ți schimbi caracterul!

PS: Cineva zicea că dezamăgirile te fac să deschizi ochii mai mult decât o mie de sfaturi! 

Nicolae.Geantă

În cufărul unei fetițe – de Nicolae.Geantă

30 Martie. 24 grade Celsius. Au înviat muștele. Iarba crește privind-o la ochi. Un crin a crescut de ieri până azi vreo cinci centimetrii. Îmi trebuie un cablu. Singur am în pod. Podurile caselor românilor sunt curbate. Fiindcă ascund... nimicuri! (Dar noi le citim comori). Podurile caselor sunt veritabile talciocuri. Cu lucruri puse undeva... bine. Cotrobăindu-le te vezi prin Aksaray. Sau Kampala. Oare de ce păstrăm nimicurile în viață?

Am găsit un cufăr plin de praf. Cufărul lui Fivi, de acum 22 de ani! Prăfuit. Îmbătrânit. L-am deschis. Dintr-o dată m-a bușit nostalgia. Da, nostalgia e ca un tren pe cărbuni care vine din spate fără șuier. Deodată te trezești tăvălit sub roțile ei. Oare o fi bună la ceva nostalgia? Căci ea vede trecutul favorabil și viitorul negativ.

Ce poate păstra o fetiță de-a cincea într-un cufăr? Toate caietele din clasele a cincea și a șasea. Dar și altele de mai târziu. Cărți de comentarii. Culegeri de teste. Exerciții la matematică. Doamne câte foi! Nicio păpușă! Un mic clasor cu timbre. Poate 50-60. Carnetul de elev cu toate notele trecute, semnate și de profesori și de părinți. Abonamente de autobuz. Schițe de desene. Caricaturi. Într-una cineva a încercat s-o imortalizeze. Alături de un pici evident. E vârsta la care fetițele nu se gândesc numai la păpuși. Ci fac fluturi. Apropos, printre hârtii era chiar un fluture roșu uriaș! Kupu-Kupu. Un flyer dintr-o bookmark. Extemporale. Toate extemporalele! Puse pe clase, pe materii! Mărțișoare. Interesant: unele tot cu fluturi! Cartea de cântări creștine „Calea Credinței”. Lipită cu scotch, zgâriată, colorată. Altădată familiile cântam din cărțile bisericii seara acasă cu copiii! Astăzi... fără videoproiectoare murim! Nu, Biblia nu era acolo. Biblia nu poate fi niciodată păstrată în cufăr! Biblia o porți cu tine pretutindeni. Și mai ales în inimă. Biblia îți crește o pereche de aripi zi de zi. Pe dinăuntru...

M-a emoționat până la lacrimi cufărașul unei fetițe. Caiete, timbre, fluturi, carnetul de note, vocabulare, exerciții la mate. Câteva mărțișoare, insigne, legitimații de la concursuri. O factură de la primul computer pe care i l-am cumpărat acum 20 de ani de la second-hand! Un ziar în care Steaua devenise campioană! Sute de texte decupate de prin reviste și așezate în plicuri! Lucruri care o vor face fericită privindu-le într-o zi când va spune: „A fost odată!” Sau pe care le arunca la coș deoarece nimic nu e folositor! Ehehe, câtă istorie ascunsă în cufere nu s-a pierdut prin gropile de gunoi ale comunităților umane!

Când am coborât m-am gândit că fiecare dintre noi purtăm în spate un cufăr cu lucrurile făcute în trecut. Într-o zi, când îl vom deschide în fața lui Dumnezeu, cufărul va deveni cartea noastră de vizită. Și, în funcție de ce am adunat, vom etala Domnului comori sau... nimicuri!

Cufărașul lui Fivi nu conținea nimic condamnabil. De aceea m-am gândit că nostalgia nu te lovește decât cu fericire! Cu zâmbet. Dacă trecutul te lovește cu dureri, acela nu-i nostalgie, este coșmar! Străduiți-vă să vă umpleți cuferele vieții cu fapte ce vor aduce bucurii! Altminteri, se va umple involuntar cu fapte care aduc regrete.

Nicolae.Geantă

luni, 25 martie 2024

Oameni care mi-au influențat viața: Domnul Ioan Ianoș - de Nicolae Geantă

Domnul profesor universitar Ioan Ianoș este cel mai influent profesor de Geografie Urbană din România și printre cei mai titrați în acest domeniu din Europa! Cu trei titluri de Doctor Honoris Causa, fost secretar de stat în Educație, fost președinte al Comisiei ARACIS, unul dintre artizanii proiectului Regionalizarea României, fondator al Centrului Interdisciplinar de Cercetări Avansate asupra Dinamicii Teritoriale (CIDADIT, 2003), autor a zeci de cărți și sute de articole academice, coordonator al școlii doctorale „Simion Mehedinți” a Universității din București - unde în anul 2009 am obținut doctoratul în Geografie Urbană sub îndrumarea domniei sale!, vineri a fost invitatul meu la Ploiești pentru o Conferință inedită despre Satul Românesc. Știți cu ce a venit? Cu trenul…

Chiar dacă ne cunoaștem de peste 26 de ani, sunt încă uimit și astăzi de ce un „titan al științelor geografice” este prieten cu mine, și de ce m-a ajutat în dese rânduri în (mică mea) carieră științifică?

În ciuda pozițiilor sale înalte, în tot acest sfert de veac m-a tratat cu deosebită dragoste, m-a încurajat și m-a împins spre realizarea unor lucruri pe care nu mi le-am imaginat vreodată că le pot finaliza! „O să te descurci!” Când am susținut teza de doctorat m-a făcut să plâng cu declarația sa în fața unui întreg Amfiteatru: “Nicu Geantă este peștele pe care l-am aruncat în acvariu și a învățat să înoate singur!”

Poate sunteți curioși cum ne-am împrietenit? Ei bine la cursul de „Geografia Religiilor”, introdus la finalul anilor ‘90 de domnia sa (azi nu mai există). După aproape un semestru de discuții (l-am bombardat cu Q&A, într-o zi, în biroul său mi-a zis față de alți profesori: „Nicule, cursul asta trebuia să-l predai tu! Știi mai multe ca mine!” Nu mi-a venit să cred urechilor. Un om care era în Comisia Mondială de Urbanism să-mi spună asta… Și culmea, tocmai mie, un student? Șocant!

Profesionist, inovator, iubitor, seriozitate maximă, good helper, influencer, părinte spiritual pentru zeci de doctoranzi, globetrotter neobosit, invitat să susțină cursuri la diverse universități din țară și străinătate, domnul profesor Ianoș a fost mâna lui Dumnezeu pentru mine în cariera didactică! Da, Dumnezeu l-a scos în calea mea! Ori pe mine în calea domniei sale…

Mulțumesc Domnului pentru dvs domn’ Profesor! Și mă rog, în fiecare zi, ca Hristos să v-ajute să primiți veșnicia! Un om ca dvs nu trebuie să rateze Cerul!

(Nicolae.Geantă,

un anonim din Subcarpații Curburii)

vezi și https://www.instagram.com/reel/C48uI21od2O/?utm_source=ig_web_button_share_sheet&igsh=MzRlODBiNWFlZA==

joi, 21 martie 2024

Sunt rromă. Nu mănânc litere. Le studiez...

... Când treceau pe lângă mine oameni cu faţa albă, mă uitam lung la ei și mă întrebam serios ce-or fi făcând ei de au pielea albă …au meritat prin ceva anume, s-au nevoit ei prin ceva în faţa lui Dumnezeu ? Pielea lor albă era o răsplată a unor eforturi personale sau cum …dacă nu era așa de ce se purtau atât de urât cu noi, sărăcimea, țigănimea?! De ce scrâșneau din dinți şi rosteau un abia auzit ,,țigani nenorociți” când treceam pe lângă ei, dacă s-ar fi născut ei în locul nostru şi noi in locul lor?

N-am reuşit să inţeleg atunci. M-am revoltat împotriva acestui “dat” al lui Dumnezeu considerîndu-l un stigmat nedrept de care am fugit toată viaţa. A trebuit să termin a doua facultate ca să inţeleg că ,,țigan nu te naşti, țigan devii “! atunci cînd furi, cînd minţi, cînd ucizi, atunci devii rob. De născut ne naştem toţi liberi! Din dragoste pentru noi oamenii, Dumnezeu a rînduit fiecăruia o familie, o ţară, o culoare a pielii …. Abia după ce l-am cunoscut pe Dumnezeu am încetat cu acuzaţiile şi am putut sa-I mulţumesc pentru familia de țigani săraci în care m-a aşezat.

Apoi am ales eu singură un alt stigmat oricît de urât ar suna şi oricăt de urât m-ar privi oamenii: acela de credincios. Sunt mândră că sunt copilul lui Dumnezeu. Sunt mândră că tatăl meu pământesc a fost un țigan sărac, ghebos, care cânta extraordinar la acordeon, plin de dragoste pentru copiii săi, așa cum sunt recunoscătoare pentru Tatăl meu ceresc care, din dragoste pentru noi, ne-a dat voie să ne numim copiii Săi.

Pe scurt: sunt mândră de stigmatele mele căci unul (țigănia) l-a hotărât Dumnezeu pentru mine pentru viața aceasta şi, celălalt, (credincioșia), l-am hotărât eu pentru Dumnezeu pentru viața veșnică! " 

pentru tot articolul click aici

luni, 18 martie 2024

Peace - femeia ce se deplasa ca un câine - a primit un cărucior cu rotile! – de Nicolae.Geantă


Vă mai aduceți aminte de femeia care se deplasa în patru labe în Karamoja, Uganda? Trasă de cămașă ca un câine de lanț? Mulți m-au întrebat de ce merge așa, dacă e vreun ritual, dacă face asta să capete atenție... Le-am spus că femeia are probleme cu picioarele și pe deasupra nu vede mai deloc (e oarbă de un ochi, cu celălalt vede foarte încețoșat). Pentru mine deplasarea ei în patru labe prin savana semideșertică a fost cea mai șocantă ipostază ce-am întâlnit-o în Africa! Înainte să plecăm din satul său – Lorikowka – noi i-am promis un cărucior cu rotile. Ei bine, ieri, Peace (căci așa o cheamă pe femeia cu dizabilități) a primit un cărucior în aplauzele și uralele nepoților și copiilor săi. Căruciorul a fost donat de Fundația
Forever Aqua Mission Uganda, coordonată de Marian și Rodica Volintiru, și a fost dus special din Kampala de către Ivan, partenerul fundației din Uganda. Bucuria femeii a fost ceva ce nu se poate descrie cu cuvinte! Fundația Forever Aqua Mission mulțumește și pe această cale tuturor celor care ați participat cu sponsorizări la acțiunile făcute de noi pe teritoriul Ugandei. Mulțumim și celor ce v-ați rugat! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Nicolae Geantă, Marian Volintiru, Ivan Twinobusingye

Spre ce munți ne ridicăm ochii? – de Nicolae Geantă

 Când am fost în Africa cineva mi-a spus explicația unui pastor despre Psalmul 121. Zicea că versetul 1 care începe cu întrebarea retorică: „Îmi ridic ochii spre munți... De unde îmi va veni ajutorul?”, în contextul în care s-a ascris a doua cântare a treptelor, „munții” erau considerați și oamenii bogați sau sus puși. Nobilii. Ofițerii. Politicienii. Preoții cei mai de seamă. High-life-ul societății. Și, zicea pastorul american, când cineva avea o problemă mare se uita la „munții sociali” și aștepta ajutorul. Mâna întinsă. Sprijinul prin care te pot scoate din necaz. (Evident că pastorul spunea că ajutorul vine dela Dumnezeu, și concluzia era că niciun munte social nu se poate compara cu ajutorul Tatălui ceresc).

Chiar dacă pare verosimilă, teoria teologului transatlantic nu m-a dat pe spate. E drept, se poate să vedem oamenii cu poziții pe niște munți. E drept că ei pot interveni și face „minuni” în viețile multora. Dar nu cred că autorul Psalmului (poate chiar David) a vrut să spună asta. Ci mai degrabă a vrut să condamne modul greșit de închinare al evreilor! Dacă citiți cărțile istorice veți vedea că pe munți evreii au construit altare idolilor. Ca și popoarele din jurul lor. Populația antică ridica altare pe înălțimi. Pe munți. Le dedicau unor zei și strigau la ei pe crestele montane așteptând intervenția acestora. Iar autorul Psalmului 121 nu a scris dezamăgit de (ne)ajutorul uneo clase sociale. Ci a scris ironic la adresa zeilor de pe munți. Ajutorul nu vine de la ei. Pentru că sunt idoli. Și idolii sunt fabricați de oameni. Ajutorul vine de la Dumnezeu. El e Creatorul tuturor lucrurilor. El e deasupra tuturor „munților”. Și-a tuturor problemelor.

Unii pastori  spun că „munții” reprezintă încercările, greutățile. Nu facem polemici. Dar „ajutorul care vine de pe munți” se referă la idolii ridicați acolo. În contrast cu Dumnezeu, ei nu ne pot păzi oriunde, oricând. Și nici pe oricine...

Nu vă faceți idoli! Nici financiari, nici educaționali, nici militari, nici politici. Și nici atât religioși. Și mai ales nu-i urcați pe munți. Oricât de sus ar fi idolii nu ne pot păzi! Nici ziua, nici noaptea, nici la plecare, nici la venire. Pentru că un idol e totuna cu nimic! Dacă nu mă credeți puneți-i la probă când ați ajuns în încercare! Evreii i-au pus. Prin urmare s-a ales praful de națiune...

Ridică-ți ochii spre Dumnezeul cel viu. Oricând. E oriunde. Gata să ajute. Dar fiind Gentlemen, nu intră forțat în viața noastră. Închinarea nu se face forțat. Și nici colaborarea cu El. Ci benevolă.

Nicolae.Geantă

duminică, 17 martie 2024

lumea Nouă - de Adriana Stoicescu

Bun venit în mirifica lume Nouă….

În lumea în care profesorii sunt bătuţi de nişte puştani de 15 ani, care au învăţat acasă că asta înseamnă democraţie şi libertate: să baţi pe oricine, oriunde.

Doar să baţi.

Suprema dovadă de “măreţie” a noii fiinţe umane este imbecilitatea agresivă şi urlătoare.

Bun venit în lumea în care consumul de droguri ar trebui legalizat, pentru că altfel tinerii se simt oprimaţi şi li se încalcă dreptul fundamental la a face “ce vrea muşchii lor”.

În lumea Nouă în care ne grăbim să facem comitete şi comisii de “analiză a factorilor care conduc la violenţă în şcoli” pentru că nimeni nu are curajul să urle: educaţi-vă copiii acasă!

A, dar, staţi…

Părinţii, cei care ar trebui să îşi educe progeniturile, nu ei sunt cei care îi învaţă pe dascăli tabla înmulţirii în lumea Nouă?

Nu sunt ei cei care dau în judecată profesorii pentru nota domnului Goe, care nu ştie să numere dar cântă Macarena, că e cool?

Nu v-aţi plictisit să ascundeţi gunoiul sub preş?

Lumea Nouă e lumea nesimţirii absolute, a grobianismului, a idioţeniei botoxate.

A înjurăturii ca formula de salut, a pornografiei ca “formă de exprimare”, a hoţiei şi minciunii ca politică de stat.

Lumea Nouă e lumea care nu are nevoie de carte şi de dascăli, ci doar de bani căzuţi din cer.

Şi multă, infinită, nepieritoare prostie.

Dragi dascăli, să ne iertaţi pe noi, ăştia de mai citim.

Nu suntem în stare să ne apărăm pe noi, darămite pe alţii.

Vă iubim din vorbe, dar ne ascundem când ar trebui să ieşim şi să facem scut în jurul vostru, al celor care ne-aţi ajutat să devenim Oameni.

Din lumea asta Nouă scapă cine poate...

Adriana Stoicescu, judecător

vineri, 15 martie 2024

Germania wo? - de Nicolae Geantă

Germania. Țara lui Guttenberg. A lui Martin Luther și Filip Melancton. Reforma protestantă. A Europei. A planetei. 2024. Creștinii minoritari! Catolicii și Protestanții împreună nu mai strâng 50% din populație! (În 1990 erau 72%!). În fost DDR. Sau ex-RDG. 40% din germani sunt non-confesionali. Ateii depășesc 75-80 % în Est! Și cresc ca iarba și în restul teritoriului. Între timp bisericile se închid, la presiunea laicului hirotonisesc femei (!), ordinează elghebetequ-iști, căsătoresc persoane unisex, beau bere și vizionează meciuri în adunare, au amenajat spații de fumat (!) în incintă sau în afara sediilor, au renunțat la misiune, la rugăciune, la întâlnire în Sâmbăta de Înviere! Nu mai sunt pline bisericile nici la Paști, nici de Crăciun. Ba mai mult în mai 2021 la Berlin creștinii, evreii și musulmanii au pus piatra de temelie a primei case de rugăciune comune!!! Rugăciune la cine? Sau poate e un fel de carnaval religios... Este oare sfârșitul bisericilor pentru nemți? 

Germania nu mai e de mult un etalon pentru creștinism. Credința nemților moare încet-încet. Zi de zi. Nu știu dacă ce trăiesc ei sunt consecințele bunăstării, ale spălării de creier comuniste, hedonism sau nota de plată a Holocaustului. Mai degrabă este blestemul păcatului! Consecințele lui. Cine întoarce spatele lui Dumnezeu se pedepsește singur.

Marea dilemă pe care o am eu cu privire la nemțălăi este „Cine se implică pentru salvarea lor?” Cine oprește tăvălugul care e gata să-i terciuiască pe toți? Pentru că, oricât de mare putere (economică, financiară, politică etc) ar fi, Germania nu se poate salva singură!

PS: Wo = încotro?

Nicolae.Geantă

sâmbătă, 9 martie 2024

Păcatul se iartă. Dar consecințele... - de Nicolae.Geantă

Cred că vă mai aduceți aminte cu toții că în Cartea de Citire, din clasele primare ale anilor '60-'70, era o poveste cu un băiat care făcea rele. și la fiecare boroboață tatăl său bătea un cui în ușă. Când fiul s-a „pocăit” și-a propus să facă numai fapte bune. Și tata să scoată cuiele din ușă. După ce a scos ultimul cui, fiul a strigat fericit. Tatăl însă i-a replicat: „Fiule, cuiele le-am scos. Dar găurile... au rămas!”

Mă gândeam zilele trecute că o mulțime dintre oameni care fac gafe monumentale se pocăiesc. Dar consecințele rămân. David s-a pocăit de curvia cu Bat-Sheba. Dar consecințele au fost uriașe. Patru prunci i-au murit, o fată fecioară i-a fost violată. Etc. Samson s-a pocăit pe dalele închisorii. Dar a rămas orb, cu ochii scoși până în ziua morții lui. Ezechia s-a pocăit pentru fudulia sa de a arăta vrăjmașilor visteriile Templului. Dar mai târziu țara a fost prăduită datorită nesăbuinței sale. Nu știm dacă după uciderea lui Abel, Cain a avut vreun regret. Dar știm că abaterea sa are consecințe până în ziua de astăzi. Păcatele sunt iertate, dar consecințele rămân.

Un bărbat s-a pocăit după ce a scos ochiul altui bărbat. Dar ultimul a rămas orb toată viața. Un soț s-a pocăit pentru aventura avută cu altă femeie. Dar aventura a lăsat în urmă un copil fără tată și o mamă părăsită. După o dispută aprinsă în biserică frații s-au împăcat. Dar consecințele au rămas în mintea comunității. Chiar copiii mei au rămas și acum în minte cu batjocurile la care am fost supus de unii „frați” pentru păcatul că Dumnezeu „m-a botezat într-o zi cu Duhul Sfânt!” 

Acasă, la muncă, pe stradă și în biserică putem genera probleme. Greșeli uriașe. Păcate. Apoi noi ne cerem iertare. Ne pare rău. Ne pocăim. Ne reabilităm. Dar consecințele continuă... 

După ce viața ipocrită a unui creștin cu renume a fost dezvăluită, un ateu a declarat: „Dacă nu aș fi fost deja ateu, viața acestui om m-ar fi determinat să devin unul!”

Luptați-vă să nu păcătuiți. Păcatele vă pot fi iertate. Dar consecințele lor pot distruge în continuare vieți. Reputație. Și, ce e foarte grav, vor lovi în Împărăția lui Dumnezeu! Știți ce se spune despre David după ce a venit prorocul Natan la el și a recunoscut după ce a curvit cu femeia altuia și apoi i-a ucis soțul nevinovat? A făcut pe vrăjmașii Domnului să-L hulească!”

Luptă. Trage de tine să nu faci păcate. Tu poți scoate „cuiele” dar  nu uita „găurile vor rămâne!” Poate tocmai de aceea Isus Hristos a rămas cu găurile piroanelor în mâini...

Nicolae.Geantă

joi, 7 martie 2024

După ce a învins pe uriașul Goliat, David a început să fie urât de regele Saul. Nu făcuse niciun rău. Ba dimpotrivă, devenise erou. Dar pentru asta intrase în iureșul luptei în timp ce Saul se ascundea la umbră!

Hristos a fost urât de farisei și mai marii norodului nu pentru că a făcut ceva rău. Era mai popular decât ei. Știa să se apropie de inima norodului.

Uneori primim reproșuri de la oameni. Alteori suntem terfeliți. În ciuda faptului că nu facem nimic rău. Ei nu ne urăsc, nu ne detestă că am fi făcut ceva reprobabil. Ci faptul că am făcut ceva mai bine decât ei!

Nu odată am trăit asta pe pielea mea...

Când am fost pus la colț fără vină, pentru că am depășit pe cineva și el nu a suportat, am învățat o lecție fundamentală: dacă urăsc, dacă ripostez, voi duce o povară prea greu de suportat! Ura rănește pe cel care urăște mai mult decât îl rănește pe cel urât!

(Nicolae.Geantă)

miercuri, 6 martie 2024

Apăsare - de Mihaela Mănescu

În odaia mea săracă și sihastră
Mă închin cu fața la pământ
Și Te-aștept, din zarea Ta albastră,
Să cobori în duhul meu înfrânt.

Iarăși n-am ce să-Ți aduc pe-Altare;
Numai lacrimi calde de pribeag.
Mă proștern, Isuse-n remușcare
Ridicând al renunțării steag...

Pe cărarea strâmtă către Casă,
Prin amurgu-ntunecat și slut,
Mi-a furat podoaba de mireasă
Un tâlhar de vise din trecut.

Cum să mă întorc așa la Tine?
M-ar ucide îngerii pe drum
Dac-aș îndrăzni s-aduc cu mine
Rănile ce-mi sângerează-acum.
Chinuit de vină, în tăcere,

Mă închin cu fața la pământ...
Vino, Doamne, să-mi mai dai putere
Și iertare și un strop de miere.
Spune-n dreptul meu doar un Cuvânt...

 mihaela mănescu

luni, 4 martie 2024

Kampala colors – de Nicolae Geantă

Cocoțată pe 7 coline. Ca vestita Romă. Dar în plin climat ecuatorial. Doar e la 0 grade și 19 minute Nord. În continuă vară. Mereu peste 25 de grade Celsius. Situată la 1190 m altitudine. Ceva mai sus decât Predealul românesc. Străjuită la sud de Lacul Victoria. Cel mai mare lac din Africa și al treilea de pe glob ca suprafață. Cu cea mai mare creștere demografică a unui oraș african. Da, peste 4,04 % pe an! Cu case azvârlite pe dealuri și în văi. Vile și mahalale. Stup. Case din cărămidă, lipite cu lut, și clădiri cu sticlă. Bogați și săraci. Limuzine scumpe și boda-boda (motociclete ieftine indiene). Cu cocotieri, palmieri, plantații de banani, dar și cu milioane de celofane, pet-uri și gropi. Căci da, cel mai vestit oraș al Africii de Est are autostradă pe centura de vest, bulevarde bine asfaltate și străzi ce arată ca după bombardament. Uneori, după o ploaie ecuatorială de câteva minute, inundațiile ajung chiar în... magazine! Mai ales dacă ai șansa să fii cu prăvălia în partea joasă a șoselei. Ori mai ales a orașului. Unde sunt chiar mlaștini. Și deci mosquitos (Cum ce sunt? Țânțari!) Claxoane, muzică, tamburine și strigăte. Poliție înarmată, cu fluiere, și unii cu bețe lungi cu care mai altoiesc motocicliștii rebeli. Circulația? În toate direcțile dintr-un foc. Iar paza la magazine cu...pușca! E drept veche. Dar și gloanțele din secolul trecut ucid.

Da, ați ghicit, despre Kampala e vorba. Capitala Perlei Africii. A Ugandei. Un oraș efervescent. Viu colorat. Care m-a captivat de când i-am trecut frontiera/pragul. Un oraș așa de animat cum nu am mai călcat în 55 de ani nicăieri pe planetă! De la Golful Persic la Pacific. Probabil doar Napoli poate concura cu Kampala la „life color”. Mercer, o firmă de consultanță newyorkeză, a clasat Kampala pe locul I, drept cel mai bun oraș de locuit din Africa de Est. Înainte de Nairobi (Kenya) și Kigali (Rwanda).

Am spus despre Kampala că e urcat pe coline. Old Kampala a fost nucleul inițial. Unde, pe vechiul deal al urbei de azi s-a aflat Fort Lugard – sediul inițial al autorității britanice. În Protectoratul Ugandei. Aici a fost cândva rezervația de vânătoare a regelui Bugandei (regelui i se spunea „kabaka”). Dealul înalt era cunoscut ca „Hill of the Impala”. Bugandezii l-au tradus ca „Akasozi ke’Empala”. Apoi a fost prescurtat K’empala, iar azi se numește Kampala. „Kasozi” înseamnă „deal”. Iar „empala” este pluralul de la „impala”, o specie de antilope. Deci Kampala ar fi tradus „Dealul Antilopelor!” Celelalte coline sunt denumite Mengo, Kololo, Nakasero, Namirembe, Rubanga și Makerere. Dar orașul, care e inima Ugandei și a districtului Wakiso, mai cuprinde ceva divizii: Rubanga, Nakawa, Makindye, Kawempe și Central Kampala. Eu am locuit în Nira. În nord.

La mulți ani Sefora!

 

Happy Birthday Sefora!

Dacă fericirea ar putea purta un nume, atunci ar trebui să se numească Sefora. Multe fete fac pe tați lor fericiți, dar tu mă faci să radiez! Lumina nu vine decât din lumină.

Îi mulțumesc Domnului că s-a gândit la mine când a hotărât să mi te trimită cadou, acum 25 de ani. Tu ești darul Lui nu numai pentru casa noastră. De aceea, tu printre noi, e o idee grozavă a lui Dumnezeu.

Mă rog Tatălui Ceresc, care ți-a întocmit mădularele, să te protejeze cu aripile Sale! Să te înconjoare cu îngeri pe dinainte și pe dinapoi! Să ningă peste tine fericire cât zăpezile din Alaska. Să îți dea putere de Leviatan, curaj de tigru și înțelepciune de rabin!

Domnul să te facă un izvor de iubire. Oricât ai risipi, dragostea e interminabilă. Să te călăuzească să faci pentru oameni ce a făcut Moise pentru evrei: să-i scoți din pustiu!

Domnul Hristos să îți îndeplinească toate visurile! (Să ai visuri mari, XXL. Dumnezeu e foarte generos, să știi). Să îți crească aripi de înger și într-o zi să zbori. În veșnicie. El nu te-a creat să te bucuri numai pe Pământul trecător!

„La Mulți Ani” de ziua ta! Și toate binecuvântările sfinte forever!

Tati,

NkG   

 (tații adevărați sunt tații de fete!)

miercuri, 28 februarie 2024

Jurnal de la Tailoring School Kampala – de Nicolae.Geantă

Se spune că lucrurile frumoase se sfârșesc repede. Oare de ce?

Luni ne-am trezit înainte de 7 fix. E ultima zi de misiune în Uganda. Apoi vom pleca fiecare la casa lui. Marian în Vancouver, eu în Prahova și Ivan prin estul Kampalei. Așa e și biserica. Răspândită. Universală. Am părăsit resortul Elissa din Kira (un fel de Buftea a Kampalei) pe la 8 fix. Fără să luăm breakfast-ul. Oferta lor era oricum extrem de subțirică. Apoi, odată porniți pe drumurile Kampalei ar fi trebuit să mergem cu punga sub nas.

Periferia capitalei e ticsită la prima oră a dimineții. Degeaba scriu unii pe Internet că în Kampala locuiesc vreo 1,8 milioane de persoane. Sunt mai mult ca sigur că depășesc 3 milioane. Mai ales că mulți dintre ei nici acte nu au măcar. Numai boda-boda (motocicletele) se zice că ar fi 3 milioane! Poate că e exagerat, dar când ești la fața locului nu mai cauți argumente numerice. Vezi live. Oamenii vin din toată țara în Kampala. Ba chiar din Tanzania sau Rwanda. Căci în capitala Ugandei mai găsești ceva de lucru, mai faci o afacere... Deci ai o viață mai bună.

Boda-bodiștii mă uimesc din nou. Deși i-am tot văzut cvasicontinuu de vreo 10 zile, tot mă șochează încărcăturile pe care le deplasează. Unul căra o juma de căruță de trestie de zahăr, altul un frigider. Și unul vreo 200 kg de banane! Un altul ducea trei prunci la școală, o femeie e în spatele soțului ei cu un braț mare de verdeață (i-am spus lui Marian Volintiru că e leuștean). M-a școcat faptul că o tânără avea în brațe un baby, învelit cu o păturică! Iar alta ținea între ea și conducătorul „mobrei” un prunc de cca 1 an! E inimaginabil ce activități se fac în Uganda cu motocicletele. Am văzut pe cineva care scăra o jumate de metru cub de scândură!

Întotdeauna cineva o duce mai greu decât tine - de Nicolae Geantă

Când am trecut prin mahalalele Kampalei și am văzut ce viață chinuită au adulții și copiii ugandezi - lipsuri, mizerie și foamete - am crezut că am ajuns în locul cel mai de jos al lumii! Și când am văzut un copil care își mătura camera (2/1.5 m) în care nu avea absolut nimic decât pământ pe jos (pe care dormea) am refuzat să cred că atât de săraci pot fii unii dintre semeni. Fie ei de altă culoare decât noi. Apoi am ajuns în Karamoja și am văzut oameni și copii care locuiesc în mici bordeie (manyatas) construite din bețe și lipite cu pământ roșiatic. Aici a mânca odată pe zi e un lux. Și m-am gândit că locul cel mai de jos am omenirii e în Uganda de Nord-Est. Până-ntr-o zi, când în lumea de karamajongi am văzut o femeie ce se târa în patru labe, condusă, mai bine zis trasă de bluză, de o alta. Avea probleme și cu picioarele și cu ochii. Să fii olog mai e cum mai e, dar să fii și olog și orb chiar... e capătul lumii.

Apoi mi-am adus aminte că am citit undeva că un bogat a privit pe fereastră și a văzut un sărac luând ceva din gunoi. Apoi a gândit: „Mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt sărac!” Săracul, și-a ridicat privirea și a văzut un nebun, în zdrențe, hoinărind pe stradă și a gândit: „Mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt nebun!” Nebunul a văzut o ambulanță trecând cu sirenele puse și a zis în sinea sa: „Mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt bolnav!" Între spital, un bolnav a văzut un cadavru cărat pe o targă, sub un cearșaf. Și bolnavul a spus în sinea sa: „Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt în viață!”

M-am gândit că prea ades cu toții ne lamentăm de problemele zile. Uneori disperați chiar, comentăm că Dumnezeu nu ne răspunde la întrebări, la cerințe! Dar dacă am privi mai atenți la amănuntele din jur am constata ceva alarmant: întotdeauna este cineva care o duce mai greu decât noi! Dumnezeu ne răspunde prin ei...

A trebuit să ajung în inima Africii, să vizitez cei mai săraci oameni de pe planetă, să scriu câteva povești despre ei, pentru ca unii prieteni ai mei să îmi spună că s-au analizat și și-au dat seama că o duc destul de bine, că nu au dat slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce au... Vorba lui Marian Volintiru: „Being happy does not mean having a lot!” (A fi fericit nu înseamnă să ai mult).

Întotdeauna o să găsești pe cineva care o duce mai rău decât tine! Mulțumește-i lui Dumnezeu pentru orice situați în care ești. Pavel zice „pentru toate lucrurile!” Numai morții nu pot mulțumi pentru nimic! Nu permite stărilor prin care treci să te declare „mort”!

Nicolae.Geantă

duminică, 25 februarie 2024

Jurnal din școala primară Accerer - de Nicolae Geantă

Undeva la sud de Moroto, printre “bushlands”-urile savanei semideșertice, te întâmpină un gard de plasă străjuit cu sârmă ghimpată, și o poartă mare de fier. Plus un gardian care are biroul sub un copac fără frunze! Când ne vede deschide generos, cu gura mare ca limbile de ceas la ora zece și zece. Apoi intrăm într-o curte plină de laterit (cum ce e?; sol de savană) roșu, peste care sunt așternuți centimetrii de praf. Verdeață? O fi fost în jurasic. Acum e doar ceva aloe. Ori tabla de pe unele clădiri. Curtea e uriașă. Mii de metrii pătrați. Are mai multe clădiri, 5 sau 6, din care vreo două la distanță de peste 100 m. Pe afară dau bine, dar înăuntru… Nu, nu e unitate militară, nici vreun azil de bătrâni. Ci o… școală! O școală de karamajongo unde învață 842 de copii! Înaintea clădirii în care este cancelaria și secretariatul sunt doi recipienți negrii, mari, probabil 2-3 tone, care ar trebui să conțină apă. Cu robineții ruginiți. De așteptare. 


Am intrat direct din praf în secretariat unde o tânără ne-a zâmbit larg și ne-a urat “Welcome”. Office-ul duduii nu are mai mult de 3x3 m, pereții sunt scorojiți, de parcă ar fi casa lui Jartilă care a murit acum 40 de ani! Peste găuri și nezugrăveală sunt niște postere mari scrise de mână. Orarul, profesorii, anumite reguli. Măsuță ei înghesuită cu hârtii și cartoane colorate e de maxim 80 cm. Din lemn ponosit. Probabil zvârlită de vreo firmă. E drept, clădirea e din cărămidă, tencuită, pe afară chiar vopsită curat, galben cu maron. Office-ul directorului e la fel de restrâns. La biroul mult mai generos, stă profesorul Elanyu Josef, “prezidentul” Acherer Primary School, îmbrăcat într-o cămașă roșu țipător presărată cu frunze galbene, negre și albe. Are un laptop dar nu cred că școala are curent. N-am văzut niciun fir, nicio priză. Pe birou o față de masă în pătrățele galben-albastre, mai ascunde de ponoseala lemnului. Are un raft ticsit de cărți noi, și ele și raftul, și un șifonier vechi de parcă ar fi o mobilier țărănesc din secolul 19. Mă poftește pe un scaun, lângă neușa ce vine din secretariat. Adică ușa care lipsește. Lângă mine e un maldăr uriaș de cartoane galbene, scrise de mână, probabil ceva material didactic. Suporturi de curs. Pe peretele din fața mea este un banner cu nu știu ce firmă, iar în colțul biroului niște lăzi de carton cu tot felul de acte! În spatele domnului director este un avizier cu baza de date a școlii, și în spatele meu altul cu… formule! Pe peretele dinspre est este poza președintelui Ugandei. Încadrată între două nefereste. De fapt spațiile de ferestre sunt, grătare din fier sunt, dar geamurile lipsesc. Nu doar la directorat! Ci în toate clasele de curs!


Directorul Joseph ne spune că acum are în școală peste 800 de copii. Unii sunt înghesuiți câte 100 sau mai mult în clasă. Marian Volintiru a numărat o clasă de copii mai mici unde în bănci ar fi fost 250! 12 bănci, 3 rânduri, câte 7 în bancă. Unii dintre copii sunt desculți - cei mai mulți, alții au sandale. Dar tricourile sunt în toate culorile. Prăfuite! În Karamouja fiind polul sărăciei. Și al aidității ugandeze. Vreau să vă mai spun că în Uganda, în orașe, sau în zonele mai civilizate, toți elevii, de școală primară, generală, liceu și chiar și studenții au uniformă obligatorie! Nu ai uniformă nu te duci la școală. Nu cred că vreunul dintre ei ar avea două rânduri de cămăși, sarafane, fuste, sau pantaloni. Și totuși niciun comitet de părinți nu vociferează!


Cât cântărește o felie de pâine - de Nicolae Geantă?

Karamouja. Într-o dimineață mi-am prăjit două felii de pâine. Dar cineva m-a sunat din țară, m-am oprit din micul breakfast ugandez, apoi m-am dat la alte treburi și fiind într-o continuă viteză o felie a rămas nemâncată. Când eram gata de plecare încă mai era pe masă. “Ce fac cu ea Marian?” , “Ia-o, că o dăm unui copil pe stradă?”. “What? O felie de pâine?”, “Nicu, aici pentru mulți copii poate asta e singura mâncare a zilei!”

În ziua aceea am împărțit nu o felie, ci mii de felii de pâine. Nu doar copiilor la școală, ci și unui sat întreg și unei biserici întregi! Da, câteva felii de pâine (100 grame) aici echivalează nu cu o shaorma mare, la noi, ci poate cu un tiramisu de un kilogram!


Cât cântărește o felie de pâine? În România poate 50 de grame. În Canada ceva mai puțin (slim feat). În Siberia o jumătate de kilogram. Dar în Karamoja Ugandei o felie de pâine cântărește o zi sau două de hrană!


PS: Mai e cineva care face mofturi? În România! And wherever the Romanians are…


Nicolae.Geantă

Rupa, Karamouja

joi, 22 februarie 2024

Jurnal de Loputuk - de Nicolae.Geantă

Africa, oricât de cercetată ar fi e o continuă necunoscută. Încă are unghere wild. Nu doar climatice, geografice, ci și sociale, economice, culturale. Oricâte ai știi despre Africa tot mai descoperii zilnic ceva. E o enciclopedie trăită. Așa aveam sa descopăr și eu în ultima zi de stat integral în Karamoja.

Dimineața la 5 m-am trezit cu o durere groaznica de rinichi. Doamne, dacă fac vreun blocaj renal în Moroto? Nici măcar nu știu ce fel de spital ar avea. Dar, după pastile luate cu rugăciune (da, pastilele se iau cu rugăciuni nu cu apă, dacă încă nu știați), la ora plecări prin sate eram refăcut. Am avut o zi lungă de miercuri. Întâi am fost în Moroto să cumpărăm dulciuri pentru copii. La un en-gross. Căci toți iau marfa de acolo și urcă prețul apoi. Negustorie. Apoi am plecat spre șoseaua de Kenya, și am coborât pe un drum de savană nou (cred că tot chinezii s-au băgat și p’aici), pe un platou întins cât Depresiunea Brașovului. Savana e aridizată complet. Numai tufișurile de mărăcini mai sunt verzi. Din cauza spionilor animalele nu le pot devora frunza. În rest, răzleț Acaccia Abisinia. Uitasem, și tufe de guma arabică. Pastor Bernard a rămas uimit când i-am spus ce e. El știa numai că “have milk”. Hamidu Kayamba, șoferul nostru musulman, a făcut ochii cât cepele când i-am arătat ca Google Lens îți poate recunoaștere orice plantă după ce o fotografiezi cu telefonul. (Am încercat uneori să verific dacă nu mă înșel. Sau atunci când habar n-am despre vreo plantă!).


Limba oficială a lui Dumnezeu - de Nicolae.Geantă

Azi a fost ziua internațională a limbilor materne. Fiecare țară are o limbă cu care se mândrește. Limba maternă e mândrie națională. Românii zic că limba lor e o comoară. Ungurii se cred cei mai importanți. Iar englezii buricul pământului. Până și ugandezi cred că luganda e cea mai importantă limbă africană deși majoritatea dintre ei vorbesc… uglish! O engleză ugandizată. Probabil toți mint. Sau toți au dreptate! Dar, limba maternă, a națiunii, nu e doar o mândrie. E liant. Face unitate.

Spuneam de dimineață la RVE Suceava că limba este comoara pe care părinții o transmit copiilor. Comoara îmbogățește.


Și totuși în lume sunt multe limbi. Dar pentru a te face înțeles exista una, mai des cunoscută, numită lingua franca. Au fost cândva greaca și latina, iar astăzi e engleza. Limba internațională de comunicare. 


“Cum v-ați descurcat cu ugandezi frate Nicu?”, m-a întrebat, la radio, Florin. “În niciun caz n-am știut luganda, nici swahili (lingua franca în Africa Central-Estică). Și nici marinărește. Am vorbit cu ei în engleză. Și, chiar dacă nu mi-au înțeles toate vorbele, am vorbit cea mai internațională limbă: iubirea! 


Care e cea mai importantă limbă? Dragostea. Dacă iubești oamenii te vor înțelege. Dragostea se poate vorbi oriunde pe glob. Cu oricine.


Am spus că limba e comoara părinților lăsată moștenire copiilor. Dragostea e limba oficială a lui Dumnezeu. E tezaurul lăsat moștenire Bisericii. Care are datoria să o împartă la cât mai mulți.


Vrei să te înțeleagă cei din jur? Fii plin de iubire! 


Nicolae.Geantă

Olilim, Napak, Uganda