Citiți să vă doară - de Vladimir Pustan

“Creștinii trebuie să știe puțină carte, cât să poată citi Sfânta Scriptură”, zicea Tertulian. El nu prevedea faptul ca va veni o zi când toată lumea va ști carte, dar puțini vor mai citi Scriptura în special.

Comunicăm cu emoticoane, dacă mai comunicăm. E m-au ușor să pui o fotografie pe Facebook decât să scrii două rânduri. 

Citiți ca să știți. Cine știe multe are multe dureri. E bine să vă doară. Dacă nu mă credeți, întrebați leproșii. Ei nu simt nicio durere și nu își dau seama când le mai cade câte un deget!

Citiți ca sâ știți de unde veniți. John Fowles spunea cu tristețe: “ Nimeni din familia mea nu a avut o aplecare spre citit. Se pare câ vin de nicăieri! acum nimeni nu va mai arde cărțile lui Don Quijoute. 

Dumnezeu S-a descoperit printr-o carte care trebuie citită și trăită. Citiți ca să trăiți frumos pentru câ lumea e plină de cretini educați! Dar și ei sunt pe cale de dispariție, iar în curând îi vor înlocui barbarii!

Vladimir_Pustan

Zece motive să taci - de Nicolae Geantă

 „Chiar și un prost ar trece de înțelept dacă ar tăcea, și de priceput dacă și-ar ține gura” 
(Proverbele 17:28)

Tăcerea. Se mai poate păstra? Atunci când treci prin provocări? Mai poți tăcea atunci când ești în jugul defăimării, când gesturile ceilulat îți fură pacea și îți face inima ca apa? Și mai ales poți să taci atunci când tu ai dreptate?

Arabii au un proverb: „Cuvântul e de argint, tăcerea e de aur!” Și totuși pentru cei mai mulți dintre noi aurul e mai ieftin decât argintul! Asta nu sună a înțelepciune! Ci a lipsei ei!

Taci când ești furios! Apostolul Iacov spune că „limba este o lume de nelegiuiri”. (Iacov 3:6). Cuvintele aspre devin un foc care aprinde „roata vieții”. Mereu, dar mereu, ce spune limba la furie spinarea plătește în durere!

Taci când ești provocat! Când cineva te determină să reacționezi! Calmul tău este singurul răspuns cu care adversarul nu se poate contrazice. Nu știi că tăcerea este unul dintre argumentele cel mai greu de combătut? Tăcerea e răspunsul celor înțelepți dat celor nebuni!

Nu vă certați pe drum! – Nicolae.Geantă

Când frații lui Iosif au plecat înapoi la tatăl lor încărcați cu grâu, pâine și merinde, acesta le-a poruncit: „să nu vă certați pe drum!” (Gen. 45:24). Dar de ce să se certe? De ce să se acuze reciproc? Pentru că Beniamin fusese mai avantajat? Pentru că Simenon stătuse o vreme în Egipt arestat? Pentru că Ruben nu fusese inițial de acord cu ei și totuși cei 10 îl vânduseră rob în Egipt! Nu știm… Dar știm un principiu elocvent: Dumnezeu hotărâse viața lui Iosif! Deci orice dispute n-ar fi venit de la El!

Încă avem certuri „între frați”! Pe drumul spre Cer! Paradoxal fiecare susține că are dreptate! Dreptatea nu vindecă, ci dragostea! Chiar dacă cineva ar trebui mustrat, trebuie făcut cu dragoste. Pastorul Mihăiță Dănilă spunea că mustrăm oamenii cu asprime pentru că nu îi iubim! Da, Hristos spune că „mustră și pedepsește pe cine iubește?” (Apoc. 3:19). (Înainte să începi o discuție contradictorie cu fratele tău vâră-te puțin în bocancii lui!) Chiar așa, dumneavoastră cum mustrați pe cineva pe care-l iubiți? Cum îl certați?

Dumnezeu cu simțul umorului și Dagon cu dizabilități – de Nicolae.Geantă

Israel a pierdut Chivotul Domnului în lupta cu filistenii (1 Samuel 5). „Lada” aceea aurită care asigura prezența lui Dumnezeu. Shekina Acestuia. Shekina e modul unic al aspectului imanent al dumnezeirii. Cum ce e aceea imanență? Este prezența și acțiunea divinității în interiorul creației Sale!

Faptul că filistenii au capturat evreilor Chivotul Domnului i-a făcut să creadă cu au învins nu doar pe Israel, ci și pe… Dumnezeu! Prin urmare au dus chivotul la Asdod, în casa lui Dagon, zeul lor suprem. [În mitologie ni se spune că Dagon era tatăl lui Baal, și era o creatură dublă: jumătate om și jumătate pește! Dag (ebraică) = pește!] Apoi, filistenii au adus ofrande și mulțumiri zeului lor, cocoțat pe-un înalt piedestal! Da, Dagon privea de sus pe Iehova! Arogant. Mândru. Dar, totdeauna cînd vine mândria vine și căderea!

Dimineața, filistenii au trecut de la extaz la agonie: Dagon era căzut înaintea Chivotului Domnului cu fața la pământ, avea capul și mâinile tăiate și așezate pe prag! Cine zice că Dumnezeu nu are simțul umorului?

Dumnezeu a vrut să le arate filistenilor că înaintea Sa (toții) idolii cad (la pământ)! În prezența Lui nicio „divinitate falsă” nu rămâne în picioare! Fugiți de idoli! Nu doar de chipuri cioplite, de moaște, ori de VIP-uri umanoide, ci și de de bani, de poziții, de confort, de mândrie, de locuri sau de lucruri pe care le divinizați! Într-o zi Dumnezeu îi va doborî! Creatorul nu acceptă nimic nici lângă El, nici înaintea Lui, nici în spatele Lui! Iehova nu împarte slava cu nimeni!

În povestea biblică, zeul Dagon a rămas fără cap! Unde nu e cap nu există autoritate! Conducere. Îndrumare. Idolii sunt niște dumnezei falși fără autoritate! „Unde nu e cap, e vai de picioare!”, zicea tatăl meu. Ele aleargă. Dar fără direcție, fără sens, fără finalitate! Ca un călăreț fără cap! Un călăreț mort nu poate face nicio faptă de vitejie! Lucrați cu cap! Altfel va suporta spinarea!

Rugăciunea cu răspunsul pe loc - de Nicolae.Geantă

Unele rugăciuni nu primesc răspunsuri imediat. Nu toate rugăciunile pentru vindecarea bolilor, ieșirea din falimente, eliberarea de vicii sau promovarea unui examen, convertirea unui soț sau schimbarea unui copil rebel primesc răspunsurile dorite la timp. În timp/ Uneori trec perioade lungi până se împlinesc. Sau nu se împlinesc. Pentru că sunt și rugăciuni care nu primesc răspuns deloc. Te rogi o viață pentru un obiectiv și nu primești „OK-ul” din ceruri! Unii dintre noi chiar murim fără să înțelegem de ce Dumnezeu nu ne-a dat Dumnezeu „undă verde” rugăminților fierbinți adresate! Da, știm că El nu greșește, însă unele rugăciuni rămân enigmatice.

Și totuși, există o rugăciune care, oricine ar rosti-o, oriunde, oricând, primește răspunsul pe loc. Instantaneu. Fie că e sfânt sau păcătos ciuruit de vicii. Fie că e credincios sau agnostic. Fie că e de un sex sau de altul. Tânăr sau bătrân. Alb la piele sau negru. Bărbat sau femeie. Este vorba despre „rugăciunea care cere... milă!” 

Rugăciunea „Ai milă de mine, Doamne!”, este singurul apel făcut către Dumnezeu de un muritor, care primește răspunsul imediat! În bunătatea sa cea mare, Dumnezeu are îndurare de oricine o cere. „Mila biruie judecata”, spune Apostolul Iacov, fratele Domnului Isus Hristos! Cine cere milă îl determină pe Dumnezeu să intervină. Să își schimbe planurile chiar! Francisc de Assisi zice că în mila Sa cea mare „Dumnezeu ar fi în stare să îl ierte și pe Satana”!!! Numai că diavolul e atât de mândru că nu se pocăiește!

Dacă ți s-a întâmplat ca Dumnezeu să-ți răspunde: „Nu, niciodată!”, la unele rugăciuni, iar la altele ți-a zis: „Da, dar nu acum!”, la rugăciunea care imploră mila Sa, în inima Sa de Tată, Dumnezeu nu poate rezista! Vibrând într-o manieră pe care noi nu ne-o putem imagina, El răspunde întotdeauna: „Da, chiar acum!”

„Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își tine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul…” (Exodul 34,6.7).

Nicolae.Geantă
Prahova&Somerset

Nu poți fi mare dacă dărâmi pe alții! – de Nicolae.Geantă

Nimeni nu este mai mare ca atunci când se apleacă să ridice pe altul! Când te apleci, crești! Asta face smerenia!

Nu poți fi mare dacă dărâmi pe alții! Când ai construit peste moloz, succesul este efemer! Într-o zi totul se prăbușește. Asta face incompetența!

Oamenii mari fac oameni mari din oameni mici! Investesc în ei, îi promovează, îi ridică tot mai sus! Câștigul este enorm. Și reciproc! Asta face înțelepciunea!

Oamenii mici fac oameni mici chiar și din uriași! Pentru că le fărâmă potențialul enorm în micimi încăpătoare în mintea și inima lor îngustă! Asta face nebunia!

Ești atât de mare cât e numărul celor ridicați de tine! Ridicând pe alții într-o zi și ei te vor ridica pe tine! Dar dacă-i dărâmi… Știați că diavolul urcă oamenii cu scopul ca să-i dărâme?

Hristos s-a aplecat să ne ridice! A ridicat miliarde de oameni! Acum înțelegeți de ce e cea mai măreață persoană din tot Universul?

Nicolae.Geantă

Tu ai un Pura? - de Nicolae Geantă

 „Dacă ți-e frică să te pogori, pogoară-te cu Pura, slujitorul tău!”  (Judecători 7:10)

Ca să câștige o bătălie de mult așteptată, Ghedeon - unul dintre vitejii judecători biblici ai lui Israel, este îndemnat de Dumnezeu să coboare noaptea în tabăra dușmanilor. „Dacă ți-e frică, coboară cu Pura!”, îl sfătuiește Dumnezeu, probabil văzându-l că șovăia!

E întuneric. Asta e arma vrăjmașului. Secretul diavolului. Să te atace nedovedit. Să te lovească în ascuns. Mișelește. Pe la spate. Ești chemat la biruință. Trimis de Dumnezeu. Când te trimite El, victoria e garantat 100%. Nimeni nu poate fii adversar pe măsura Domnului. Și totuși, îți este teamă să mergi singur. Atunci caută să mergi la luptă cu un... Pura! În doi curajul e mai mare decât în unul!

Sfaturi pe care nu le doream…

În copilărie eram convinsă că ei pur și simplu vor să-mi strice viața. Nu-mi permiteau una, nu mă lăsau în alta, mă obligau să fac cutare lucru. Acum am crescut și am înțeles: în spatele fiecărei interdicții era dragoste. Doar că atunci nu vedeam asta.

Iată 10 lucruri pentru care acum sunt recunoscătoare.
1) «Nu sta cu băieții până târziu» Mă enervam: «Nu aveți încredere în mine!». Ei doar știau că la 14 ani plimbările de seară rareori se termină cu ceva bun.

2) «Nu te împrieteni cu fata aceea» Părea că se bagă unde nu le fierbe oala. Și apoi acea fată a trădat pe toți cei care aveau încredere în ea. Intuiția maternă funcționează mai bine decât logica.

3) «Nu purta fuste scurte la școală» Țipam: «Mă faceți de râs!». Ei doar încercau să mă protejeze de atenția celor cărora nu le pasă de mine, ci doar de picioarele mele.

4) «Nu pleca de acasă fără să spui unde te duci» Mă scotea din minți. Acum înțeleg: dacă mi s-ar fi întâmplat ceva, măcar ar fi știut unde să mă caute.

5) «Nu lua lucrurile altora» Chiar și fleacuri, chiar și dacă «nimeni n-o să afle». Credeam că e moft. Acum știu: din furturi mici cresc probleme mari.

YE SU - Numele lui Isus în chineză (mandarină) - Nicolae.Geantă

vezi și 
https://www.instagram.com/
p/DVZUCQmin_g/?img_index=1

Numele Domnului Isus în mandarină (limba chineză cum îi spunem noi) este alcătuit din două cuvinte: Ye și Su. Interesant este faptul că primul cuvânt „YE” este un simbol asociat cu cuvântul „a auzi”. Pentru că atunci când vorbești cu sau despre Dumnezeu trebuie să înțelegi că… El te aude. Te ascultă! Traducerea lui „Ye” înseamnă de fapt „ureche”! Dumnezeu are urechi și aude! Orice cerere. Orice rugăciune. Orice durere. Orice bătaie de inimă. Dar și orice zdrăngănit al păcatului!

Interesant este faptul că în chineză cuvântul „Ye” este de fapt o… șoaptă! Șoapta e susur blând. Ciuvânt dulce. Duhul Sfânt e susur blând. E miere pentru suflet. Hristos nu doar că ne aude chiar și șoaptele, dar El Însuși ne vorbește în șoaptă. Nu răgnește la noi. Ci ne vorbește plin de blândețe! Cuvintele Sale mângâie. Sunt balsam vindecător!

Chinezii mai folosesc pentru „ureche” încă trei cuvinte: „cong” (auz ascuțit), „ling (a asculta)”, „long (surd)”. (Mă gândeam că Domnul Isus Hristos are un auz super fin, ascultă cu plăcere rugăciunile oamenilor dar e „surd” la învinuirile ce ni le adduce diavolul!). „YE” ne demonstrează de asemeni faptul că Isus „aude” dar și ne „ascultă!” Adică e atent la ce Îi cerem! Psalmul 94: 9a ne întreabă retoric: „Cel ce a sădit urechea s-ar putea să nu audă?”. Să avem mare grijă ce vorbim, Dumnezeu aude tot! Fiți curajoși, El ne și ascultă! Iar Psalm 18:6 ne edifică: „Dar, în strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul şi am strigat către Dumnezeul meu: din locaşul Lui, El mi-a auzit glasul, şi strigătul meu a ajuns până la El, până la urechile Lui”.

Bucuria și primul beneficiar – de Nicolae Geantă

Nașterea Domnului este cea mai mare bucurie întâmplată vreodată sub soare. CS Lewis spunea că „odată, în lumea noastră, un staul a adăpostit ceva mai de preț decât întreaga noastră lume! Când s-a întrupat Isus în Prunc, Maria a explodat în laude de bucurie. Când a deschis ochii în Betleem îngerii i-au cântat cu bucurie. După ce l-au vizitat la iesle Păstorii au plecat bucuroși: lăudând și cântând pe Dumnezeu! Când a fost dus la închinare în Templu, Simenon l-a luat în brațe și cu bucurie a binecuvântat! Totuși Irod, și-o parte dintre acoliții săi, au fost triști de vestea bună a Betleemului. Morocănoși. Morocănoșii nu cântă. Critică. Cine cântă nu are cum să bârfească, spunea pastorul Pustan. Muzica aduce bucurie!

„Bucurați-vă totdeauna…, recomanda Pavel. Iarăși zic: bucurați-vă!” (Filipeni 4:4). Zilele trecute am învățat dela Paolo Coelho, renumit scriitor brazilian, că oricare ar fi starea celor din jurul meu eu trebuie să mă bucur! Când e vorba de bucurie eu sunt primul beneficiar!

«Deseori încercăm să fim pe placul celorlalți, dar ceea ce trebuie să facem este să aducem bucurie. Adu bucurie! Nu rata niciodată ocazia de-a aduce bucurie altora, pentru că tu vei fi primul care va beneficia de asta - chiar dacă nimeni nu știe ce faci

Crăciunul către... nicăieri - de Nicolae.Geantă

Zilele trecute m-a întâmpinat în plin oraș de pe valea Prahovei un trib de zdrăngănitori. Exact. Chimvale zăngănitoare. Doi inși înalți, în treninguri și cu pantofi, cu niște tobe uriașe din... ceva nylon gros atârnate cu sfoară de gât, bubuiau darabanele, ca-n grăirile lu' Creangă: să „îți ieie auzul!” Liota avea și doi inși mascați, un fel de urso-capre cu zdrențe în culori iridescente (cum ce-s alea? culori curcubeice !), care dansau exotic pe... bubuială! Când m-au zărit la orizont, un flăcăiandru de vreo de 17 ani, cu o șapcă de basket în mâna, s-a repezit către mine șopăcăind: „dă-ne ceva frate, niște bani!”. L-am refuzat elegant. Imediat a sărit ofensiv un al doilea colector: „dă și tu pentru capră vere!”. Le-am spus că pentru hărmălaie nu le plătește nimeni o lețcaie. Cum să te bucuri de haos? „Vă dau dacă îmi cântați un colind cap-coadă!”, le-am mai spus. Evident că au plecat trosnind și mai tare în barabancă!

Dragostea doare... - de Nicolae.Geantă

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum dragostea doare. Cum îmbrățișările - fie ele și cerești - sunt precum niște lovituri de ciocan care te zdruncină. Dar nu să te distrugă. Ci să te cizeleze. Lovesc ca o daltă pusă în lucru, în marmură. Ești ca ascuțitoarea ce-nvârte un creion. Sau ca lutul pe roată. Uneori terciuit. (Dar nu zvârlit pentru totdeauna).

Am avut situații în care nu am înțeles durerea iubirii divine. Știam de fiecare dată pe de rost versetul „Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește” (Evrei 12:6), dar mai mereu credeam că Dumnezeu m-a lăsat singur. Că m-a uitat. Sau că în ironia Sa nu-i pasă că termometrul durerii mele e la pragul de sus. Alteori am crezut că mă dezrădăcinează. Dar El, de fapt... mă planta. În solurile cele mai fertile.

Noni, unul dintre prietenii mei septuagenari (ce bine să ai bătrâni lângă tine!), mi-a trimis o ilustrație care face cât o mie de predici. Da, nu știați că o poveste cu tâlc face cât un tratat de teologie? 

Într-o zi cuiul i-ar fi spus ciocanului: „De ce ești tu mereu cel care mă lovește?” Și, ciocanul a răspuns: „Nu o fac ca să te rănesc, o fac ca să te ajut să-ți îndeplinești scopul.” „Dar doare...”, a șoptit cuiul. „Știu, a spus ciocanul, dar fără acea lovitură nu ai intra niciodată în lemn, nu ai ține niciodată nimic, nu ai fi niciodată sprijin pentru nimeni”! „Și tu? Nu te saturi să lovești?”. „Bineînțeles că da, dar merită când văd că datorită loviturii îți îndeplinești misiunea”. Cuiul a rămas tăcut și, cu un mic zâmbet, a continuat „Mulțumesc că m-ai împins, chiar dacă doare! Mulțumesc că nu m-ai lăsat la jumătatea drumului!”

Morala poveștii cuiului ne arată că adesea viața ne lovește nu ca să ne distrugă, ci ca să ne așeze exact unde trebuie să fim. În locul cel mai potrivit.

Într-o zi, pe Dealul Golgotei, atârnat pe o Cruce, Dumnezeu și-a lăsat Fiul să fie pironit. Durerea ce a simțit-o Răstignitul era chiar forma Sa de... progres. De iubire. Prin rănile Lui am fost vindecați! Dar și mântuiți! Acolo dragostea s-a scris cu lovituri de ciocan în cuiul din palme. Dureros. Dar nu a fost altă cale pentru omenire! Mai poți sta nepăsător la o dragostea plătită cu un preț atât de mare?

Când mai simți dureri din partea iubirii nu uita că scopul lor nu e neapărat să te pedepsească! Nici să te disciplineze. Ci să te urce spre desăvârșire.

Știu bine ce spun: dragostea doare! Orice transformare mare începe cu durere. Progresul nu se face cu analgezice! 

Nicolae.Geantă

Ferestre cu vitralii murdare - de Nicolae Geantă

A.W. Tozer spunea că într-un oraș american cineva a construit o catedrală, replica fidelă a unei celebre omonime europene. Nimic neobișnuit am putea zice, numai că artistul a vrut să copieze cu acuratețe vitraliile europene care erau pline de... praf! Murdăria, depusă de secole a decolorat  pictura cumva, iar artistul a apreciat că (de)coloratura și praful sunt „delicate”, făcând ca pictura să arate grozav!

Nu știu de ce, dar am impresia că biserica din zilele noastre copiază vitraliile murdare lumești crezând într-o coloratură policromă dar... ieftină! Prin urmare, închinarea în Duh și Adevăr propovăduită de Hristos a devenit un vitraliu plin de pete! Și, oricât s-ar strădui soarele să dezvăluie fața Domnului Isus din vitraliu, praful depus etalează o imagine falsă!

Chiar azi citeam pe regretatul John MacArthur, care spunea într-un volum că „într-o societate provocată de media evanghelizările sunt o provocare de marketing”. Prin urmare Evanghelia e predicată într-o manieră să pară cât mai atractivă și mai ușor de implementat. Orice mântuire care nu schimbă stilul de viață păcătos și nu transformă inima păcătosului nu este mântuirea de care vorbește Cuvântul lui Dumnezeu”, concluziona MacArthur. Adică e o mânuire... pătată! Și Biblia zice că „nimic întinat nu poate intra în Cer!” (Apoc. 21:27)

Când ferestrele sunt pline de praf singura varianta de a trece lumina prin ele este curățirea. Oricât de policromă ar fi, mizeria nu poate fi niciodată opera de artă! Dar nici joaca de-a pocăința nu va trece drept neprihănire!

 Nicolae Geantă

Amvonul și scaunul din spate - de Nicolae.Geantă

Când am fost în Indiana am trăit ceva interesant. Biserica română din Knox e mică. Numeric. Nu sunt români numeroși peste tot. Clădirea bisericii e însă mare. Suficientă ca să încapă destui. Așa trebuie să fie bisericile. Extra largi. Mult încăpătoare. Pentru toți. Prin urmare, la Knox, la ora de rugăciune din oameni puțini. Dacă am fi și la rugăciune câți suntem la picnic! Și, pentru că aproape toți stăteau îngrămădiți în spate (așa face românul oriunde în biserică!), păstorul David mi-a adus amvonul la... jumătatea bisericii! „Să fiu mai aproape de dumneavoastră, am zis. Să fiu tactil!”

Mă gândeam că spre deosebire de stadioane, în biserici oamenii aleg mai mult locurile din spate. Pe stadioane locurile cele mai îndepărtate de jucători sunt cele mai ieftine. Din spate, avantajul e că poți pleca mai repede acasă. Dezavantajul e că nu poți da mâna, nu poți îmbrățișa jucătorii. Distanța are un preț. E scumpă. Sper ca în biserici să nu fie astfel de (ne)motivații! 

Rușinea neiertării – de Nicolae.Geantă

A fost coleg cu mine. Patru ani. În ultimele două zile de facultate, involuntar sau nu, mi-a făcut un pocinog. Să zicem o… sfidare. Mi-a fost greu atunci. Venea de la cineva de la care nu mă așteptam. Au trecut 25 de ani și urma să ne întâlnim. Dintr-o dată, în minte, mi s-a resetat acea durere. „O să îl ocolesc, și gata”, gândea voința din mine. „Da, dar au trecut 25 de ani!”, mă cerceta conștiința. Și nu învingea… Până am dat cu ochii de un verset din Proverbele lui Solomon: „E o cinste pentru un om să uite greșelile!” (Prov. 19:11)

Uneori îți aduci aminte că cei din jur ți-au greșit? Că te-au rănit? Uneori îți vine să-i judeci pe ceilalți? Să-i analizezi critic. Exegetic. Să dai o sentință? N-o face! Când procedezi așa vrei să joci rolul lui Dumnezeu!

Nu te lăsa influențat de șoaptele ce-ți sună în urechi! Judecata aproapelui tău nu este o cerință christică! Dumnezeiască. E șoapta celui rău! Și William Perkins zicea pe bună dreptate: „Nu-l crede pe diavolul chiar dacă spune adevărul!”

Privitul invers – de Nicolae Geantă

Chiar dacă e luna lui Cuptor, am învățat o lecție biblică dela... Crăciun. Am văzut recent un tablou exceptional al celui mai năzdrăvan și renumit pictor renascentist - Michelangelo Merissi da Caravaggio. Despre Nașterea Domnului Isus. Pictura sa este probabil cea mai profundă și răscolitoare interpretare a Evangheliei doctorului Luca. Ea îl înfățișează pe Pruncul Isus pus direct pe pământ (humus), ca umilul fiu al unor oameni simpli, adorat de păstori (cei doi păstori din tablou sunt Sf. Laurențiu și Sf. Francisc de Assisi) și animale („nos humbles amis", vorba lui Montaigne). Privind atent constatăm că în timp ce micul Isus stă pe pământul gol și rece, Maria Mama Domnului, Iosif, îngerul, cei doi sfinți și chiar animalele, îl privesc pe noul născut de sus în jos! Da, Isus se uită în sus, iar ei, toți ceilalți, privesc de sus în jos la El!

Nu este firesc ca oamenii să-L privească pe Dumnezeu de sus, ci rolurile trebuie jucate invers. Dar inegalabilul Caravaggio a vrut să ne arate în contrast două lucruri: întâi, dragostea lui Dumnezeu - care în loc să ne privească din Ceruri s-a hotărât să coboare lipindu-se de humus (dragostea e plină de smerenie!), și doi, privitul invers al omului, în fața inocentului și vulnerabilului Prunc: de sus în jos! Și aici mie îmi dă ceva cu virgulă…

Nevoia de mărturisitori – de Nicolae Geantă

De curând am fost la o televiziune. Am fost întrebat dacă e nevoie de evanghelizare în România. Am spus că e nevoie ca de apă. Într-o perioadă în care suntem asediați de secularism, Evanghelia este singura soluție la fericire! Fără Evanghelizare lumea e în bezna minții. „Privind” atent în jur cred că și „orbii” văd degringolada lumii fără Hristos!

Nu vreau să vă asediez acum cu versete, citate sau argumente „de ce evanghelizăm România”. „Dar dom’ne nu e o țară creștină?” Cu numele da. Dar cu traiul ba! E nevoie să fie evanghelizați toți. Inclusiv cei din Biserică. Evanghelizarea începe cu ei. Și cu cât vor fi evanghelizați mai mult, cu atât va crește evlavia în oameni, spiritualitatea și dorința de a evangheliza și ei pe alții! De a deveni mărturisitori. Evanghelia e un virus care se ia. Din nefericire unii au diluat-o atât de mult că nici nu mai vindecă!

Francisc Visky, un martir al temnițelor comuniste scria cândva despre nevoia de mărturisitori.

Nu de învățători are nevoie comunitatea, ci de mărturisitori. Existau suficient de mulți farisei ocupați cu studii și cu învățarea poporului, mai ales cu modul de împlinire a formei legilor. Prin modelul cristic, de transfer de la teorie la practica trăirii, mi se arată cum să schimb prin reforma continuă - semper reformanda – învățături și practici în trăire. Exemplul personal de schimbare prin Cuvânt este atractiv și formativ pentru alții. Samariteanul, conform povestirii biblice, a făcut cea mai convingătoare mărturie pentru cărturari și necărturari deopotrivă.

Nu există secție de doctorat în „mărturiologie”. Nici curs. Deși, cred, ar fi de impact să mărturisim continuu.

Cei care au suferit „închisoare chiar și lanțuri...” au numit detenția „Universitate” nu pentru că au învățat multe, în diverse domenii, ci datorită mărturiilor adânci, la care au fost expuși și au luat parte, anulând și făcând contraproductivă munca de reeducare politică.

Da, e nevoie de evanghelizare în România. O facem în biserici. Uneori pe stadioane, săli de conferințe, sau sub cerul liber. Dar cel mai des se face „om la om”. Tocmai de aceea Dumnezeu ne-a lăsat în aceste vremuri și locuri: să fim mărturisitori! Amvonul trebuie luat peste tot cu noi!

În România nu ducem lipsă de evanghelizări mari. De evangheliști care aleargă de colo-colo. În România ducem lipsă de mărturisitorii de zi cu zi!

Tu faci parte dintre mărturisitori?

Nicolae.Geantă

Arta privitului - de Nicolae.Geantă

Am auzit la Biserică ani de zile că în viață trebuie privit numai înainte. În față. În viitor. Ce e mai bun e totdeauna în viitor. Cine privește înapoi se poate trezi nostalgic. Nostalgicii se blochează în timp. Aminitirile ades sunt ancore de un loc. E drept, trebuie să privim în față ca să știm încotro ne îndreptăm. Dar trebuie să privim și în urmă, ca să știm de unde venim! Să știm cine am fost. Și cine suntem.

Am învățat ani de zile la Biserică și că tot timpul trebuie să privim în sus. Da, e prioritar privitul la Cer. Înseamnă recunoștință. Înseamnă să dai onorul lui Dumnezeu. Dar e obligatoriu să privim și în jos: ca să nu călcăm în picioare pe nimeni! Mi-a plăcut enorm și că cineva zicea că totdeauna să privești și lateral: să vezi cine a rămas lângă tine!

Privitul e o artă.

Oamenii privesc înainte. Și devin eroi.

Oamenii privesc în jos. Și devin protectori.

Oamenii privesc împrejur. Și devin precauți.

Dar cea mai valoroasă privire este când oamenii se uită... în ei. 

Așa reușesc să își vadă harta sufletului. 

Și să o actualizeze.

Nicolae.Geantă

Cea mai mare datorie a unui părinte... – de Nicolae.Geantă

Scriptura ne spune că în ziua în care l-a creat pe om, Dumnezeu l-a făcut „după chipul și asemănarea Sa”. Divină. Dar când Adam a născut pe Set, acesta a fost după „chipul și asemănarea sa”. Omenească. (Geneza 5, versetele 1 și 3). Undeva, Adam pierduse chipul lui Dumnezeu... Copiii săi nu au văzut decât chipul lui care păcătuise. Și l-au urmat...

Copiii sunt copiile noastre fidele. Nu putem avea pretenția ca în societate ei să se comporte exemplar când acasă noi nu ne comportăm cu demnitate! Nu degeaba au devenit proverbiali cei 7 ani de acasă. (Și totuși unii părinți s-au comportat ca și cum cei 7 ani nu ar fi fost acasă!) 

Copiii sunt ca o oglindă. Ceea ce văd și aud sunt ceea ce ei vor face. Ajută-i să reflecteze numai lucrurile bune.

Copiii sunt imitatori perfecți. Nu uitați că ei ne urmează exemplul, nu sfaturile! Așa că... fii ceea ce dorești ca ei să fie!

M-am tot gândit azi de Ziua Copilului: „Care e cea mai mare datorie a unui părinte?” Și am găsit: Cea mai mare datorie a unui părinte este să imprime chipul lui Dumnezeu în copiii săi! Dacă pruncii noștrii se vor asemăna cu El, lumea-ntreagă va fi fericită!

Duceți-vă copiii înaintea lui Dumnezeu, și pe Dumnezeu înaintea copiilor! Altfel vor purta numai chipul vostru! Oricât am fi de buni părinți, de neprihăniți, de înțelepți, totuși chipul nostru nu e nici pe departe desăvârșit ca al Lui!

Vă doresc să aveți copii care poartă în ei chipul lui Hristos! Cineva zicea că ne vor fi cheile care ne vor deschide Raiul! De aici, de pe pământ!

PS: La mulți ani tuturor copiilor, oriunde v-ați afla! Vă doresc să fiți fericiți lângă Isus!

Nicolae.Geantă

Înălțarea vine dacă știi mai întâi să cobori – de Nicolae Geantă

Într-o joi, spre sfârșit de primăvară, Hristos s-a înălțat la locul de unde venise. La Ceruri. Dar ca să se înalțe Acolo, mai întâi a trebuit să coboare Aici! Jos. În staul, pe cruce, în moarte...

Înălțarea Sa e lecția supremă cum se răsplătește smerenia. Ca să urci întâi trebuie să cobori! Pe scara vieții cu toți dorim să urcăm. Să fim înălțați. Dar cei mai mulți nu vrem urcușul modestiei. Prin urmare, în timp ce Isus coboară treaptă cu treaptă, noi, ca niște disperați, urcăm pe lângă El gâfâind! Nu ne interesează de ce mirat se uită spre noi întrebând: „Quo Vadis humanus?” (Unde te duci omule?). Chiar așa: unde vor să se înalțe oamenii fără El?

Înălțarea Domnului, spunea Dumitru Stăniloaie, este și ridicarea noastră din patimi! Din starea de pământesc. Căci, dacă privim spre pământul acesta, e prezent peste tot! Îi simțim gustul până și la rugăciune!

Înălțarea Sa e și înălțarea noastră. Dar, asta abia după ce coborâm în noi și recunoaștem că mirosim a păcat. Păcatul miroase a baltă împuțită dricuită de bocanc de soldat. Păcatul încolțit în noi devine un putregai în oase! De aceea ne trebuie infuzie cu celule stem din sângele lui Hristos!

Înălțarea Domnului este garanția că într-o zi vom fi cu El. Se va întoarce așa cum a fost văzut mergând spre Cer. Instantaneu.

Trăim spre a ne înălța! Ce zici, n-ai vrea să-ncepi întâi să cobori?

Hristos s-a-nălțat! Și nimeni niciodată nu poate fii mai sus decât El!

 Nicolae.Geantă