Nicolae Geantă la Chicago

 

Nicolae Geantă în USA

 Dacă Domnul îngăduie la sfârșitul acestei săptămâni voi ajunge în USA, la Chicago.

Prima săptămână voi fi în Chicago, la Bisericile Betania și Golgota.

Din 12 august voi fi în Michigan, arealul adiacent Detroit-ului.

Triplu ucigaş - de Nicolae.Geantă

„Știm că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni” (1 Timotei 1:9)

Nu numai ucigaşii care dau cu cuţitul, killerii care trag cu kalașnikovul sau ciopârțesc țeste cu toporul nu vor vedea faţa lui Dumnezeu! Ci şi toţi acei care se declară creştini dar trăiesc lumește. Creștinii duplicitari! 
Creştinul care nu trăieşte conform Scripturilor lui Dumnezeu este lumesc, firesc, carnal, nesfânt.
Creştinul lumesc este ca un ucigaş: ucide dragostea lui Dumnezeu, mărturia sa şi credinţa altor oameni. 
El îmbrăţişează pe Dumnezeul pregătit să-l sărute dar îi înfige cuţitul în spate! Nimic mai sfânt decât acum 2000 de ani când omul i-a bătut lui Dumnezeu piroane în palme!

Cum ne putem ucide și pe noi și pe Dumnezeu concomitent? Simplu: Dumnezeu e în noi!

Iubește! Altfel poți deveni ucigaș!

Nicolae.Geantă

Adriana Stoicescu - Dumnezeu are ultimul cuvânt!

sursa foto facebook Adriana Stoicescu

Moartea nu poate fi decât copleşitoare, amintindu-ne doar de micimea noastră. Ce rămâne după noi? Un copil? O casă? Un copac? O slujbă memorabilă a unui preot dedicat şi convins? Rămânem doar ca o poză stingheră într-un colţ de cameră prăfuit? După un timp, poza dispare într-un sertar, aruncând uitarea peste chipul cândva plâns.

E imposibil să dispară totul după...

La ce bun atunci Sacrificiul? Dumnezeu Şi-a sacrificat Fiul pentru ceva, un Ceva în care noi să credem şi care transformă moartea într-un simplu pas spre Altceva. Nu poate fi doar un mare şi întunecat gol dincolo. Pentru că asta ar însemna că dincolo nu e El.

Şi o viaţă în care crezi în El, sfârşită într-un mare nimic... greu de crezut. Rămân după noi, sunt sigură, faptele bune. Se contabilizează undeva, ca şi iubirea pe care am dat-o necondiţionat. Rămâne lacrima oferită celui care ne-a făcut rău. Rămâne iertarea dată celui care ne-a chinuit sufletul. Rămâne mâna întinsă spre cel neajutorat, care nu poate oferi nimic în schimb. Rămâne vorba bună spusă unui criminal, când toată lumea ştie că nimic nu îl va putea schimba, dar Dumnezeu vrea să îi spună, prin tine, că îl iartă. Rămân felia de pâine şi paharul cu apă date celui înfometat şi însetat. Nu cred că ne aşteaptă marele gol negru dincolo. Cred că ne aşteaptă doar El. Şi asta îmi e suficient să merg mai departe, ascultând, din când în când, un Albinoni ce îmi aduce aminte că, totuşi, totul e trecător.

Stejarii nu cresc în ghivece! - de Nicolae.Geantă

Soția mea a plantat niște meri în ghivece. Au răsărit destul de rapid, dar evoluția le e tare lentă. În ritmul acesta de dezvoltare nu voi apuca să mănânc niciodată din fructele lor. Oare de ce nu cresc? Pentru că au fost tare bine îngrijiți.

Gândiți-vă de exemplu la un stejar. Dacă-l plantezi într-un ghiveci NU va crește la fel de uriaș ca în pădure. Va rămâne un ikebana pitic chiar dacă tu nu îl tunzi! Pentru că, deși fiind stejar de soi, ghiveciul nu îi permite să-și dezvolte rădăcinile! Creșterea sa nu depinde de copac, ci de mediul în care trăiește!

Acum gândiți-vă la un creștin. Ori la o biserică. După ADN-ul moștenit ar trebui să se dezvolte, să crească, să expansioneze. Să domine totul în jur. Dar mediul în care habitează nu-i permite extinderea rădăcinilor.

Poate că ai un vis neîmplinit. O luptă necâștigată. O creștere lentă. Sau bați pasul pe loc. Nu renunța la vis! Nu te resemna. S-ar putea să fie mai măreț decât mediul în care trăiești! Caută mediul unde poți deveni uriaș! Și nu uita: stejarii nu cresc în ghivece! Ca să fie stejari trebuie replantați în pădure!

Mă gândeam astăzi că însuși Domnul Isus Hristos a trebuit într-o zi să iasă din Nazaret. Din „ghiveci”. „Pădurea” lui a fost Ierusalimul. Și de acolo a atras lumea întreagă!

Nicolae.Geantă  

Nu cumva grăbindu-te bați pasul pe loc? - de Nicolae.Geantă

Ne grăbim.
Suntem nerăbdători.
Și de aceea facem lucruri necugetate. 

Vorbim fără să gândim. 

Întoarcem spatele celui ce vrea să ne îmbrățișeze. 

Nu ne ascultăm copiii. Soția. Ori mamele bătrâne.

Alergăm.
Dorim ca toate lucrurile să se facă instant.
Și alunecăm. Eșuăm. Nu luăm deciziile cele mai bune.

Suntem rapizi!
Nu mai avem deloc răbdare!
Nici măcar pentru răspuns la rugăciuni!

Dar la Dumnezeu nu este așa:
El ne învață să așteptăm...
El e singurul care poate ridica poveri!
El e singurul care poate da mângâieri!
El e singurul care înaintează!
Pentru că El știe să aștepte!
De aceea Dumnezeu nu face niciodată greșeli!

Așteaptă în tăcere. 

De ce atâta goană, atâta viteză? Henri Coandă zicea că „dacă nu am fi așa grăbiți am fi departe!”
Nu cumva în marea goană a vieții bați pasul pe loc?

Așteaptă! Dumnezeu va lucra în folosul tău!

Garantat 100%.

Nicolae.Geantă

Lupii singuratici nu sunt singuri! - de Nicolae.Geantă

Ani de zile am fost un lup singuratic. Și poate încă mai sunt. Nu știu dacă oamenii au stat departe fiindcă nu m-au înțeles, ori din invidie, dacă mi-au întors spatele voit, ori dacă (parcă vorbiți) m-au lăsat să lupt singur! Dar știu că Dumnezeu așa m-a călit! În „pand3mi3” am simțit că parcă nu-s al nimănui! Oare oamenii doar se folosesc de mine?

Dar când m-am uitat mai atent după ce mi s-au uscat lacrimile am văzut că sunt înconjurat de oameni minunați. De luptători de elită! Nu sunt chiar la distanțe mici, dar de acolo de departe le simt bătăile inimilor, căldura dragostei și îmbrățișările prin rugăciuni!

Ce pot să spun că am învățat ca lup singuratic? 

Alături de doi luptători dragi sufletului meu:
Champ (Alin Jivan) și Ursul de Borod (Dodo Surdaș).

În primul rând am învățat la microscară ce trăiește Domnul la macroscară. Și El a fost tot singur între mulți.

În al doilea rând știu că nu-s chiar singur. Cei ce sunt alături de mine sunt mai mulți decât cei ce sunt contra mea! 

În al treilea rând am învățat să apreciez orice om. Fără orice piesă puzzle-ul este incomplet!

Mulțumesc Domnului Isus! Dacă ar fi să pornesc iarăși la drum cred că i-aș cere să mă lase tot lup singuratic! E greu? Poate… 

Dar am uitat să vă spun (a patra lecție): lupii singuratici sunt în compania lui Dumnezeu!

 Nicolae.Geantă

Nicolae Geantă la Ludești | Evanghelizare în aer liber

 

Biserica nu are „bobâlne”! – de Nicolae.Geantă

Ieri am trecut prin Bobâlna. Scoasă de ceva ani buni din manualele de istorie, localitatea cunoscută prin rezonanța istorică de la 1437 e cvasinecunoscută. Și uitată printre dealurile Clujului. Aici a avut loc cea mai mare răscoală din Regatul Ungariei. În care iobagii români și maghiari au învins nobili! Căpătându-și unele drepturi.

foto Nickbags.ro

Bobâlna e starea de revoltă! Revoltele nu sunt războaie! Izvorăsc din nemulțumiri, frustrări, ofuscări. Sunt rebeliuni. Între oamenii de aceeași factură, coloratură, care împart aceleași teritorii. Revoltele sunt între… lupte între „frați”!

Războaiele însă se nasc când cineva îți invadează teritoriul. Când un inamic, un strain, vrea să te distrugă, să te robească!  Apoi îți ia libertatea! Adică tot.

Societatea contemporană e bântuită de revolte. În Parlament, în școli, în case, pe străzi. Între tineri și bătrâni, români și unguri, bărbați și femei.

Biserica NU are revolte! Deși starea de „bobâlnă” s-a accentuat în ultima vreme! Biserica are un continuu război. Unul sfânt. Inamicii nu sunt „frații”, ci diavolul cu locotenenții lui. Bisericile trebuie să lupte împreună, umăr la umăr, în războiul sfânt. Rebeliunile, micile ori marile „bobâlne”, nu sunt lupte alături de Hristos! nu sunt lupte pentru Dumnezeu. Ci împotriva Lui! Și cine luptă “în contra lui Dumnezeu” (cum spunea o veche cântare) este în tabăra vrăjmașului! A Satanei!

Feriți-vă de rebeliuni! Biserica înseamnă părtășie! Înțelegere. Chiar dacă nu suntem toți la fel în unele chestii.

Nicolae.Geantă
Bobâlna, Cluj

De ce predici plictisitor ucigătoare? - de Nicolaie. Geantă

De curând am asistat la cea mai slabă predică din anul acesta. 50 de minute de proclamare plictisitor-ucigătoare. Aproape toată biserica pufăia, citea în cărțile de cântări ori în telefoane, era cu ochii după pruncii de un an care începeau să facă primii pași. (Ce minunat: să faci primii pași în biserică!) În fața mea, un om de afaceri, filosof, nebotezat, a butonat continuu telefonul. (Acum nu știu dacă își lua notițe sau făcea altceva). Abia așteptam să se încheie expunerea respectivă. Psihic eram terminat!

Nu vreau să fac aici comentarii vis a vis de tăria sau slăbiciunea predicilor, dar vreau să aduc un mic argument. În timp ce mă chinuiam să stau „conectat” (nu vă spun că pe bancă am scris 3 schițe de noi predici), m-am rugat: „Doamne, nu s-a rugat biserica de dimineață să ne dai pâine cerească, mană proaspătă, să fie Cuvântul inspirat, direct de la Tine? Și de ce e plictisitor-ucigător?” Câteva secunde am așteptat răspuns ca Sahara ploile torențiale. Și apoi Dumnezeu a șoptit: „Voi v-ați rugat! Dar Eu nu pot citi în locul celor ce se urcă la amvoane!” Și cu toate că erau 35 de grade afară am început să am frisoane...

De ce o predică e plictisitoare? Simplu. Din cauza lipsei de pregătire a celor ce o susțin. Unii ați putea spune „din cauza lipsei Duhului Sfânt” frate. Poate fi și asta. Dar Duhul Domnului nu cere ceva care nu e. Dumnezeu e logic, e matematic, e analitic. La El nu există conceptul: „las-o bă că merge-așa!” La Dumnezeu lucrurile nu se precipită, nu există bâlbâială, șovăire, plictiseală. Dumnezeu nu poate fi prins nepregătit! Oare v-ași întrebat vreodată cum de  reușim noi predicatorii să transmitem cele mai vii lucruri de sub soare într-un mod plictisitor?

Studiați! Pregătiți-vă înainte de urca la amvoane! Balzac zicea să nu urcați niciodată pe un scaun mai înalt decât cărțile ce le-ați citit. 

Citiți! Și apoi veți avea cuvinte vii care fac oameni vii!

Urcați la amvoane conștienți că auditoriul nu e doar un public pentru care veți fi responsabili înaintea Sfântului Dumnezeu! Ci și că Dumnezeu e auditoriul? Nu-L plictisiți și pe El!

Nicolae.Geantă

Tabără de vară pentru tineret în Sălaj. Cu Nicolae Geantă și Alin Jivan

 

Minciunile diavolului - de Vladimir Pustan

 Sursa: CiresariiTv

Jurnal de Wales (1) - de Nicolae.Geantă

Ziua I. Să pleci cu avionul zilele acestea în călătorie e mai mult decât o aventură. Nu una a fricii de înălțime ori teama că va fi doborât de rachete, drone sau teroriști, ci de faptul că nu știi dacă decolează până seara, e anulat sau îți poți recupera bagajele la aterizare! E ca un zbor spre… necunoscut! Europa fierbe la acest capitol. Și totuși Otopeniul e locul 3 pe continent la siguranță. Dar Londra? E la polul opus. Uimitor că și eu și Sefora am plecat “in time”, am ajuns “in time”, dar am așteptat bagajul aproape cât zborul! Ca să se adeverească probabil că “de ce te temi de aceea nu scapi!” Când am aterizat am dat nas în nas cu temperaturile tropicale. Da, la Londra, în climat oceanic, temperaturile au urcat la 40 de grade Celsius. Zilele trecute a fost polul fierbințelii pe glob! Și când e torid la Londra panica e generală: se închid magazine și școli, se restricționează circulația, se cumpără toate aparatele de aer condiționat sau toată apa din galantare(le aeroportului)! “Damage” total ar zice englezii. Totul e ok în UK dar când fierbe termometrul ori ninge debusolarea nu are cuvânt echivalent în dicționar. (Mai ales când e un praf de zăpadă! Cred că englezii se tem și dacă vara dai cu var pe asfalt).

În Luton ne-a așteptat David, pastorul Maranatei din Bristol. Dar la prânz pe M25 (ringul de la Greater London), și mai ales vinerea e mai lejer să fii melc! Te strecori mai lesne printre milioanele de magaoaie fierbinți ale străzii. Așa că am ajuns la el acasă după 9 ore de drum! Extenuat. Ud. Mai ales că nu a mers aerul condiționat la microbuz. Iar în câteva minute a trebuit să fim în biserică. Pentru că atunci când merg în diaspora nu o fac pentru holiday (cum mă felicită “virtual” câte unii prieteni). Ci pentru lărgirea Împărăției lui Hristos! Vineri seara la Bristol a fost evanghelizare. Am predicat despre “Nu coborî în Moab!”. Despre Naomi și Rut. Pentru că Moabul are pâine dar nu are altare! Pentru că e suficient un pas în Moab să ieși din Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că Moabul îți dă cu un deget și îți ia cu două mâini. Adică îți pierzi totul. Dar slavă Domnului că te poți întoarce din Moab. Precizez: nu toți se întorc! Iar când te întorci acasă Răscumpărătorul plătește! Asta pentru că Rut trebuia să fie bunica regelui David. Și strămoașa Mântuitorului Isus! Chiar așa, tu ești aventurat în Moab? Adică ai trecut linia dincolo de ceea ce îngăduie Dumnezeu? De legi sfinte, de morală, de iubire? Fugi cât mai este timp. Și nu te culca pe ureche că nu ți se poate întâmpla ție! În cimitire sunt mai multe blăni de miei decât de oi!

După predică a trebuit să mergem în Cwmbrân, un orășel mic din Wales. Din Țara Galilor. La Paula și Ionuț. Unde am ajuns la miezul nopții! Odată cu mareea ce a inundat strâmtoarea Bristol și fluviul Severn. Am adormit ca in armată: la foc de chibrit. Chiar dacă începuse să mă doară un dinte și urechea dreaptă. De la curentul din microbuz!

Britanicii între binecuvântare și blestem – de Nicolae.Geantă

Pentru mine Cardiff-ul nu este doar un oraș cosmopolit. Cu cel mai ridicat nivel britanic de trai. E și capitala dezmățului. Nu am văzut în viața mea atâta destrăbălare. Atâta diversitate păcătoasă. Bate lejer chiar și Marea Londră. Pe străzi decența e rara avis. Tatuajele, hair still-urile, hainele tăiate, decolteurile și sutienele la vedere, crestele vopsite, cheliile, burțile goale, bărbile împletite, lanțurile, piercingul, muzica ad-hoc ori hărmălaia uriașă îl propun cu brio la concursul de cel mai mare bâlci al deșertăciunilor! Dacă ar mai trăi Bunnyan… Prin urmare capital Țării Galilor a ajuns capitala diversității britanice. Adică polul elghebetismului. Da, homosexualii numai anul acesta au avut aici mai multe pride-uri. Și vor mai avea cel mai mare marș al diversității din UK. Cymru, în august 2022. În timp ce mergeam prin fața castelului Caerdydd (prin Quarter Castel), Emanuel, David și Sefora au pus instinctiv mâna la ochi! La câțiva metri de noi era un marș al celor în… pielea goală. Dezrăcați complet dar pe… biciclete! Femei ce-și expuneau nurii și celulitele fără jenă. Bărbați goi pușcă dar cu… bretele. Slabi, grași, bronzați sau ca telemeaua de Sibiu. Cu pălării ori șepci multicolore, ochelari de soare (da, nud cu ochelari fumurii!) și bocanci! Ori teniși, adidas cu ciorapi sau sandale. (Ne)vestimentație de prost gust. Nerușinare. Lipsă de obraz. De fapt, obraji au toți, dar sunt atât de groși încât poți să faci lejer o pereche de bocanci. „Diverșii” salutau prin semne: cu degetul, cu două degete, sau cu trei (semnul acela de salut drăcesc; aveți mare grijă tinerilor la ce dați copy-paste!), și zbierau că vor “libertate”! Păi mai liberi de atât, cu organele genitale scoase la tarabă, ce mai doresc? Să-și arate rinichii? Interesant este că Gașca de gura cască îi ovaționa! Și ei treceau cu bicicletele și despuiați prin mulțime ca o gardă imperială ce intră triumfătoare în capitală după un război câștigat. Numai că ăștia păreau o gardă de satane obraznice. Care nu au câștigat nicio luptă! Nici măcar cu ei. Sunt robii propriilor lor vicii!

Lăcomie, liniște nepăsătoare - de Nicolae.Geantă

Când vorbesc despre „lăcomie” românii se gândesc  automat la cei ce se îndoapă! La gurmanzi. La rotofeii cu slănină în loc de pătrățele pe pântec. La cei cu poftă de godac. Cei ce investesc în stomac! „Eaters”-ii cum i-ar numi americanii. Iar armenii mai zic că la mâncat lăcomia are patru mâini și la muncă e ciungă! 

După o mică discuție azi, cu un prieten din Bristol, mi-am amintit că Pavel ne vorbește de haina lăcomiei (1 Tesla. 2:5). Cei ce-s lacomi „nu vor moștenii Împărăția Cerurilor”, ne mai sfătuiește Sfântul Apostol (1 Cor. 6:10). Și m-am rugat în mintea mea ca Dumnezeu să mă elibereze de damblaua de-a cotrobăi frigiderul. “Fiule, mi-a vorbit la nivel de duh Dumnezeu, lacomii nu ajung în afara Împărăției Mele pentru că se îndoapă! Ci pentru că nu dau nicidecum din bucatele lor și celor ce sunt flămânzi!”

Prin urmare, haina lăcomiei nu se referă la cei cu apetit de neoprit. Ci la oamenii care în goana după satisfacții personale uită de cei din jur! Aproape mereu bisericile susțin că toată nelegiuirea Sodomei și Gomorei era legată de homosexualitate! Dar prorocul Ezechiel ne explică faptul că nelegiuirea Sodomei era îngâmfarea, faptul că „trăia in belșug și într-o liniște nepăsătoare, și nu sprijinea mâna celui nenorocit și lipsit!” (Ez 6:49).

Lăcomia e zgârcenia sufletului, prieteni! E mai beție decât beția. E mai goliciune decât lgbt-ismul. Oamenii cu cât sunt mai lacomi cu atât au sufletul mai gol! Lăcomia zornăie ca un om de tinichea! Și cine e găsit ușor la cântarul veșniciei... Nu trece vama spre Rai!

Seneca scria că lăcomia e cea mai mare sărăcie! Nu a zis și faptul că poți fii bogat dăruind!

 
Fugiți de lăcomie! E simplu: fiți generoși! Doar oamenii generoși vor prospera dublu: și-aici, și in veșnicie! Garantat 100 %!

Nicolae.Geantă