Eu l-am urmărit cu ochii pe Narcis. Dar cu inima am urmărit
armonia perfectă a orchestrei! Când s-a încheiat partitura mi-am pus retoric o
întrebare. Grea. Tare grea! „Oare cum pot o sută de instrumente diferite dintr-o
biserică să rămână în armonie perfectă tot programul și noi oamenii nu putem să
ne sincronizăm nici trei sau patru?” Ce au diferit niște „fierătanii muzicale”
față de sufletele omenești?
Poate le lipsește competiția. Cum știe fiecare instrument că
nu concurează cu nimeni! Și cum fiecare cântă perfect completând ce lipsește
celorlate din orchestră?
Poate le lipsește mândria. Oare știu instrumentele că
niciunul nu e „pares inter pares” (primul între egali)?
Poate le lipsește răutatea. Zilele acestea am auzit un
proverb englezesc care m-a zdruncinat: „cea mai puternică dragoste e ura creștinilor!!!”.
Noi am înțeles de ce Petru îndeamnă Biserica să „lepede” haina de răutate?
Cu toți știm că nu gândesc instrumentele. Dar știm că dacă
numai unul a cântat diferit strică toată muzica! Un singur sunet „fake” și toată
armonia se face praf! Armonie dezarmonizată!
Am analizat mai adânc și am ajuns la concluzia că muzica
nu depinde de instrumente! Ci de dirijor! Toate cântă după comenzile
lui! Dacă fiecare instrument ar scoate numai ce sunete ar dori, muzica ar
deveni haos! Haosul e dezarmonie. Tot așa și cu armonia Bisericii: se strică atunci când instrumentul vrea să fie dirijor! Când domnește omul, nu Dumnezeu! Știați că
Străduiți-vă să cântați după diapazonul Domnului Hristos! Altfel sunăm
a chimvale zăngănitoare! Iar un instrument ce scoate sunete false nu numai că e
scos din orchestră! Poate ajunge la foc!
Chicago, Mc Cormick Place

.jpeg)

