Agonie - de Mihaela Mănescu

Aripi de țărână flutur către stele:

S-a stârnit furtună mare pe pământ!

Din cenușa morții visurilor mele

Mi-am luat cu sete către cer avânt...

Să mă-ntorc în groapă nu mai vreau, Părinte.

Să mă-nalț spre Tine, iată că nu pot...

Sunt doar praf și lacrimi frământând cuvinte

În tăcerea nopții ce-a căzut de tot.

M-a cuprins o spaimă de singurătate.

Sunt lovit de gânduri. Cad descurajat...

Aripile mele zac împrăștiate!

Sub bătaia ploii le-am abandonat.

O, ce fără noimă, ce deșertăciune

Mi se pare lumea fără Dumnezeu!

Sus, pe zid, străjerii stau în rugăciune:

Vremea-i pe sfârșite. Drumu-i tot mai greu.

Vântul se-ntețește. Noaptea-i ca de smoală.

Stelele și cerul s-au ascuns în nori.

Pulberea se cerne. Zgura mi se spală.

Mă cuprinde dorul de eternii Zori...

Mă dezic de mine și de calea lată!

Las în urmă, Doamne, omul de pământ...

Aripi de lumină îmi țâșnesc deodată:

Mi-am luat cu sete către Cer avânt!

mihaela,
Adoramus București