Nicolae Geantă - Câteva lecții de la Richard Wurmbrand, martirul viu al temnițelor comuniste

11 martie 2025, 

Palatul Parlamentului, Sala „Nicolae Steinhardt” a Comisiei pentru Cultură (etaj 3, camera 3150)

Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt! Amin!

Iubiți oameni ai lui Dumnezeu, stimate domnule Mihail Neamțu, vă felicit pentru că ați ales o zi în care să ne omagiem eroii credinței chiar în Parlamentul României. Ei nu sunt numai eroi. Ci și sfinți. Și, în piramida valorii, eroii sunt undeva la mijloc. Peste oamenii răi, și peste cei normali, dar sub genii. Și așa cum zicea Petru Țuțea, sfinții sunt în vârf! Iar vârfurile sunt totdeauna mai aproape de Cer! De aceea vă condamn să urcați zilnic un pas mai sus decât ieri...

Un prieten al meu, om de televiziune și europarlamentar, îmi rostea cândva o sintagmă: „în vremuri de restriște cultura tace!” Nu, nu sunt de acord cu el. Cultura nu tace, mai ales în vremuri tulburi. Abia atunci, când e stoarsă în teasc, scoate din ea ce e mai bun. Și dacă sub apăsare cultura creează valori, credința o întrece. Credința transcede veacurile. Priviți în istorie, nu ironic o spun: filosofia lui Platon și Aristotel istoria lui Herodot, cetățiele antice și fashionul medieval au apus! S-au stins sau sunt fitile care fumegă! Dar credința lui Hristos, e singura care a crescut în luminozitate de 2000 de ani! Și știți de ce? Pentru că după înviere Hristos a aruncat 11 scântei în miriște. Și ea s-a aprins și a rămas până la noi! Suntem lumânări aprinse de eroii credinței. Și noi trebuie să aprindem pe alții...

La o întâlnire Nichita Stănescu a fost invitat să vorbească despre Mihai Eminescu. „Ca să vorbesc despre el trebuie să-mi fâlfâie îngerii”, a spus poetul necuvintelor! Ei bine, tot așa spun și eu astăzi: „Ca să vorbesc desre Richard Wurmbrand trebuie să-mi fâlfâie îngerii!” Pentru că e greu să măsori cu liniarul un sfânt. Și nu unul oarecare, ci pe singurul român cuprins între cei mai influenți creștini din toate timpurile! Geoffrey Hanks, un englez dintre cei mai apreciați istorici ai creștinismului l-a inclus pe pastorul Wurmbrand în volumul „70 mari creștini”. Cărțile sale despre viața creștină îmbibată în chinurile suferite în temnițele comuniste din România, au fost publicate în peste 80 de limbi. Iar predicile pline de har, de dulceață și puterea a Duhului au atins inimile a milioane de oameni. Apoi prin misiunea sa, acest „român gigantic” cum l-a numit cotidianul britanic „The Guardian” pe Wurmbrand, a reușit să schimbe pentru totdeauna percepția Occidentului asupra comunismului. Mai mult, eu cred că a avut o contribuție uriașă la căderea comunismului global!

Nicolae Geantă despre Richard Wurmbrand la Conferința „Eroii credinței” din Parlamentul României

Mesajul a fost susținut în data de 11 martie 2025, la Comisia de Cultură a Parlamentului României, organizată de Mihail Neamțu & Co, echipă căreia îi mulțumesc pentru invitația de a vorbi despre marele pastor Richard Wurmbrand „Martirul viu al închisorilor comuniste”.

sursa: Nicolae Geantă

Sfinții și eroii credinței, evocați în Parlamentul României

cu prof. univ. pr. Vasile Gordon

Marți 11 martie 2025, pentru prima dată în epoca postdecembristă, Parlamentul României a fost gazda unui eveniment spiritual și cultural unic, dedicat sfinților închisorilor, Conferința „Cultură națională și eroii credinței”. Cei care au suferit ani grei de pușcărie din motive ­politice și religioase au fost elogiați prin zeci de evocări academice și de suflet de către personalități de prim rang ale vieții culturale, bisericești și politice.
………………………………………….
Inițiatorului conferinței, Mihail Neamțu a spus: „Ne-am întâlnit în Parlament peste 40 de voci ale teologiei, ale istoriei, ale eseisticii românești, voci ale societății civile, voci din spațiul politic, dar și din spațiul clerical, pentru a vorbi despre sfinții închisorilor”.
………………………………………....
Despre viața mărturisitoare în vremurile cumplite ale comunismului și despre poezia misionară a lui Traian Dorz a fost vorba în prelegerea părintelui Constantin Necula, conferențiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Univer­sității din Sibiu.
………………………………………….
Pastorul Nicolae Geantă, profesor la Liceul „Constantin Istrati” din Câmpina, a susținut tema „Richard Wurmbrand, martirul viu al temnițelor comuniste”. Tot pe Wurmbrand l-a evocat și Cornel Dărvășan, teolog și jurnalist, lector la Facultatea de Științele Comunicării a Univer­sității din București.

Pentru mai multe fă click pe ziarul Lumina

În memoria Martirului viu - de Nicolae Geantă

Eram masterand când am auzit că a plecat. Vestea m-a întristat profund. Visasem cu ochii deschiși că am să pot să-l strâng odată în brațe. Și să îl rog să-mi pună mâna pe cap, să rostească o binecuvântare. Crescusem cu cărțile sale. Cu predicile sale. Cu citatele sale celebre. Și învățasem din iubirea sa zi de zi. Era cel mai renumit păstor român. Cel mai tradus scriitor român al tuturor timpurilor (în peste 80 de limbi), atât de cunoscut pe mapamond dar evitat în România culturală, pentru greşeala de a fi protestant. Era Richard Wurmbrand.

Considerat de Kremlin cel mai mare duşman al comunismului, singurul român care s-a clasat vreodată în top 70 de personalităţi ale lumii, a creat naţiunea în dimensiunea curajului. „Martirul viu” şi-a oferit bucăţica de pâine săptămânală colegilor suferinzi din celulă, a renunţat la medicamentele sale pentru tinerii bolnavi din puşcărie (după modelul în care „sfântul închisorilor” - Valeriu Gafencu, a procedat cu el), a declarat întotdeauna la anchete (sub tortură!) numai nume scrise pe crucile cimitirelor (și azi, unii dintr-ai noștrii lansează rachete împotriva fraților lor!), a introdus în spatele Cortinei de Fier literatură religioasă, alimente şi îmbrăcăminte, a tipărit şi înmânat Biblii soldaţilor atei ai Armatei Roşii care invadaseră în România postbelică și pe unii i-a convertit. A fost maratonist. Iar noi pietoni.

Reportaj din casa lui Billy Graham - de Nicolae.Geantă

Din Westmont Drive, drumul care duce spre Charlotte, Nord Carolina, intri spre Graham Library, adică Muzeul Memorial Billy Graham, cel mai mare evanghelist al lumii în secolul trecut. După ce ajungi în parcare, te întâmpina strălucitoare, casa natală din cărămidă - Graham Familly Homeplace, înțarcuită cu bârne vechi de lemn, ca gardurile noastre din Transilvania. Casa natală a marelui evanghelist american a fost construită în anul 1927, când Billy avea deja 9 ani. Acesta s-a născut la vechea fermă Park Road, adică la vreo 4 mile sud-est de complexul Graham Familly de azi, la 7 Noiembrie 1918. Adică e cu câteva zile mai în vârstă decât România întregită! 

După 1981, când mama lui Billy, Morris Coffey Graham, a plecat în veșnicie, evanghelistul și-a reamenajat casa de cca 2400 picioare pătrate, iar în 2006 Billy Graham Evangelistic Association (BGEA) a construit Muzeul Memorial. 

La intrarea în casa familiei Graham te întâmpină cu un surâs tipic american câteva doamne și un majordom. Toți in vârstă, pensionari care lucrează la Fundație ca voluntari. Livingul e compartimentat în două, în stânga masa de 12 persoane, iar în dreapta sofa, fotoliile, vitrinele și mobilierul vechi. Din sufragerie poți intra în biroul lui Billy Graham, unde așteaptă încă la lucru mașina de scris. Tot din living treci intr-o altă camera, cu mobilierul originar, iar de acolo mai departe se poate admira bucătăria. Gazdele ne spun că imobilul a avut inițial 4 dormitoare. Din sala mică se poate urca pe o scară la etaj. Interzis vizitatorilor. Casa părintească este plină de tablouri, albume de familie, cărți vechi sau Biblii folosite de Graham. 

Confesiuni în mijloc de vară - de Vladimir Pustan

Camus nu credea că există o altă lume în care să dăm socoteală dar că, oricum, avem de dat socoteală pe lumea acesta tuturor celor pe care îi iubim. Eu cred că există și cealaltă lume în care vom da socoteală tot pentru cât de mult am iubit în lumea asta mărginită.

E mijloc de vară și florile de mac mor pe tăcute în câmpul cu grâul plecat de rod. Frumusețea dispare, lăsând loc belșugului inestetic transformat în toamnă în pâinea pusă copiilor pe masă.

Cred că am îmbătrânit realizând că zilele trec prea repede iar viața la bătrânețe ni se pare scurtă, întrucât o măsurăm după amintiri, așa cum decreta filosoful ce a împins o babă pe scări.

Am visat azi-noapte un înger prăfuit ce a venit să-mi ceară o cană cu apă. Azi am să-l aștept toată ziua, indiferent sub ce chip se va ascunde. Tatăl meu a săpat peste o sută de fântâni, dar îngerului am să-i dau apă din fântâna ce mi-am săpat-o singur.  Jertfa trebuie să te doară – ca iubirea.

Bucurați-vă de vară… Ca și viața e cumplit de trecătoare iar unii teologi zic că în cer nu o să mai fie anotimpuri…

Vladimir Pustan

Acoperământul femeii - de Cristian Barbosu

Interpretarile majore ale acestui text: ce este sau ce nu este semnul?

1. Acoperământul – Prima pozitie – unii sustin ca semnul este acoperamantul. Femeia este obligata sa poarte ceva pe cap. Ce, acel ceva? Unii zic ca-i batic, altii palarie, altii sal, cordeluta, sau asa cum Menonitii sau evreii  au un mic circulet rotund din material pe crestetul capului. Sau, in Orientul Mijlociu sau in popoarele semite se poarta acel voal, ca un acoperamant  complet, uneori lung pana la pamant. Ideea acestei interpretari tine de aceasta invelitoare, care de obicei este un material pe care  femeia trebuie sa si-l puna pe cap. Unii zic si-l pune doar cand se roaga, altii spun ‘tot timpul’. Unii spun ‘doar cand se casatoreste’. Altii vin si spun “inainte de casatorie”. Ei, pe ce se bazeaza pozitia aceasta, a celor care sustin  lucrula cesta? Pe cateva versete din Vechiul Testament, care descriu acest obicei  al invelirii femeilor  in Numeri 5:18, in Geneza 24:65, dar si pe obiceiul practicat de femeile  din Orientul Mijlociu de a-si inveli capul. Acesta era semnul supunerii, zic ei, fiindca in ebraica, foarte interesant, exista o legatura foarte stransa  intre cuvantul ‘radad’ רדאד, care inseamna supunere si ‘radid’ Strong’s Hebrew: 7289. רְדִיד , care inseamna invelitoare. Provenind din radacina aceluiasi cuvant si care, fii atent, ce bine se potriveste argumentului lui Pavel.

De asemenea, si in cultura greco romana, ca vorbim de Corint, in cadrul ceremoniei de nunta, avea loc un ritual de acoperire a miresei. Observati, inainte de casatorie, femeia purta haine cu un voal, ca o gluga, lasata pe spate si anume persoana din dreapta. Din momentul casatoriei, acel voal, acea gluga, se punea pe cap. Doar, ca acea gluga sau acoperamant nu era obligatoriu peste tot, ci doar in anumite evenimente publice, reprezentand, nu autoritatea sotului, ci modestie, sfiala, stapanire si cateodata un semn ca nu-i disponibila si anume, ca-i deja maritata, ca apartine cuiva.  In alte circumstante, femeile purtau parul dezvelit sau prins cu o bendita, era parul lasat pe spate, cand n-aveai de-a face cu evenimente publice sau cand sa mergi la anumite ceremonii sau asa ceva. Asta tine de acoperamant.

2. Părul – Unii vin si spun: acoperamantul este parul. Semnul este parul. Observati, in vers. 13 & 15 din 1 Corinteni 11.

De patru ani... Rouă pentru Suflet - de Nicolae.Geantă

Patru ani au trecut de când cunosc grupul "Rouă pentru Suflet". Niște tineri rromi care au crescut sub ochii mei ca bambusul: repede și drept! Atunci majoritatea erau copii. Construiseră o biserică din chirpici. Azi, șapte tineri sunt la facultate! Raluca e deja învățătoare. Foarte iubită. La copiii de români. Alice va susține licența în toamnă. Ceva medicină. Mona și Larisa sunt studente la medicină, Samuel la mecatronică, Moise la construcții și Aron la drept. Anca, Leea și Filip sunt clasa a XII-a, Luiza și Iosif - soliștii trupei - sunt într-a X-a.

Acum patru ani erau 15-20 de copii la biserica lor. Azi, sunt peste 100. Cca 60 de copii vin zilnic la centrul social. Aici mănâncă o hrană caldă, fac temele, se spală, învață să cânte, să se roage. Să se pocăiască. Anul ăsta, nici un copil de rrom din Boldești n-a rămas nici corigent, nici repetent! Din toamnă alți 50 de copii vor să vină la centru!

Acum patru ani tinerii aveau nevoie de evangheliști. Astăzi ei fac evanghelizare! Numai în 2014 am țesut împreună mii de km prin România: seri de tineret, evanghelizări, botezuri, nopți de veghe,  tabere, spectacole de caritate... Biserici de români sau rromi. Creștini după Evanghelie, penticostali, baptiști, lutherani. Totul pentru slava lui Hristos!

Tinerii cântă superb. Orice gen de muzică creștină. De la cor la cântări în romales. (Mulțumim dirijorului Eduard Teodorescu din Ploiești care le-a dezvoltat vocile!). Totul se cântă live. Fără negative. Organista grupului, Ancuța Oprișan, cântă la clapă și în somn. Numai că Yamaha ei e veche, lipită cu... scoci și de ceva vreme cu o piesă lipsă! Trebuie să fie conectată la stație. Altfel cântăm pe mute! Se descurcă foarte bine. Și Paganini a susținut un concert cu o singură coardă la vioară! Sonorizare nu avem. Sau am avut, dar prea firavă pentru grup. Avem doar două microfoane. Și un mixer. Boxele au "pușcat", vorba bihorenilor. Prin urmare la fiecare eveniment avem inima cât puricele. Sonorizarea ne joacă mereu feste. Pentru că alții o au, alții o reglează. Unii ne taie microfoanele, dau sunetul încet... Dar la voci nu pot să umble. Mă întreb uneori: de ce noi trebuie să ne chinuim fără sonorizare adecvată și unor biserici le putrezesc boxele prin beci? Ori prin pod...

De aproape un an rromii din Boldești și "Rouă pentru Suflet" au demarat construcția centrului social. La parter vor fi săli de clasă, cantină, bucătărie, spălător. La etaj va fi biserica. Peste 200 mp. În prezent se construiește. Numai o săliță e funcțională. De vreo 60 mp. Acolo e și school after school, și cantină și biserică! E foarte înghesuită. Biserica shushi. Fonduri sau sponsori nu sunt. Dar Dumnezeu nu doarme nici nu dormitează! Nu vin fondurile pe țeavă, ci cu picătura. Dar vin... Sunt așteptate cu bucurie!

Duminică sunt programate botezuri noutestamentale. Căci rromii se pocăiesc. Renunță, vorba pastorului lor - Viorel Oprișan, la "nu se poate!". Dumnezeu schimbă inimi, transformă vieți. Face oameni noi. Într-o perioadă de criză morală, socială, financiară...

Acum patru ani nu știam că voi fi asimilat de Rouă pentru Suflet. Că astăzi vom un întreg. Nu știam că Dumnezeu ne va purta pașii prin locuri unde doar puneam degetul pe hartă! Ce pot să spun? Sunt mândru de ei! Nu doar eu, ci toți care i-au cunoscut!

nicolae geantă

Traian Dorz, prietenul spinilor - Nicolae.Geantă

Cum adică să fi prieten cu spinii? Cu ţepii aceia ascuţiţi care zgârie pielea până la sânge imediat ce-i atingi. Cu acele mănunchiuri de ace care incomodează. Cu mărăcinii care şi când vor să te iubească te umplu de sânge. Plăcerea lor e doar să şicaneze, să fie bariere, să nu-ţi permită să mişti, darămite să înaintezi.

Cu spinii nu-i de joacă. Dacă umbli printre ei, vei avea tot timpul răni. Usturimi. Dureri. Suferinţă. Sânge şiroind. Pielea nu-ţi va mai fi catifelată. Şi nici mâinile albe şi moi…

Traian Dorz în schimb, le-a devenit prieten. Atât de mult a fost înţepat, încât pişcăturile lor i-au betonat pielea. Şi credinţa.

Poetul Golgotei, s-a născut chiar în ziua de Crăciun, în satul Râturi din Bihor (Livada de Beiuş, actual) în anul 1914. Toată copilăria a crescut cu ţepuşul în coastă. Părinţii nu l-au iubit. Tatăl său nu l-a luat niciodată în braţe. Nu i-a spus niciodată “dragul tatei”. Mama sa, nu i-a arătata niciodată răbdare, înţelegere. Trăiau toţi trei, dar despărţiţi. “Trei străini împreună”, scrie psalmistul spinilor. “Când eşti singur dacă n-ai pe nimeni e suportabil, dar să fi singur când îi ai pe toţi…”. A fost pus la muncile cele mai asidue. Sub o continuă asprime şi pedeapsă.

La 4 ani, micul Dorz şi-a tăiat ambele tălpile într-o coasă, la câmp. A stat câteva săptămâni în agonia morţii. Singur, fără cunoscuţi la şcoală în 1921, trebuia să plătească cu mere copiii, ca să le fie prieten. Şi când n-a mai avut mere…

De Rusalii, în 1930, la premierea de final de şcoală (cls. VII-a), Traian Dorz a primit o carte: “Corabia lui Noe”, scrisă de părintele Iosif Trifa. A fost ziua când s-a întors la Domnul. Plângând, ascuns într-o claie de fân!

Imediat, vrăjmaşul a scos mărăcinii în cale. Părinţii, bunicii, vecinii, satul i-a fost împotrivă. Ba mai mult, s-a îmbolnăvit de friguri şi malaria. Oriunde priveam, aveam vedenii”, istorisea Dorz în mărturia sa. “Într-o zi, am văzut pe fundul râului, un pat şi pe mine în el. La căpătâi erau nişte fiinţe urâte, negre. Dar a venit Isus. Făpturile negre au fugit”. Imediat, tânărul s-a vindecat pe loc!

Nu a putut să meargă mai departe la şcoală. Nici la o professională în Beiuş, nici la Liceul Militar din Tg. Mureş, unde fusese admis. Părinţii nu i-au permis! Totuşi a evoluat autodidact. A început să scrie poezii (“numai din inima mea, fiindcă experienţă nu aveam”, mărturiseşte poetul), pentru publicaţiile Oastei Domnului, al cărui membru devenise. A început să fie colportor de Biblii ori literatură creştină şi un misionar neobosit. Familiei nu i-a plăcut aceste “călătorii” pentru Domnul, aşa că i-a forţat o căsătorie, imediat ce-a împlinit 18 ani, sperând ca soţia să- l poată opri de pe această “cale”. (18 ani nici părinţii, nici soţia “nu l-au înţeles”! Chiar dacă aceasta se convertise înainte de nuntă!). Încolţit de cei dragi, Traian Dorz a fugit de acasă la Oradea, la o şcoală de cântăreţi bisericeşti, unde a suferit de foame şi frig, dar şi asprimea unui personal nemilos. De aici a ajuns la spital, grav bolnav, la numai 20 de ani.

În decembrie 1934, Iosif Trifa l-a chemat de urgenţă la redacţia Oastei Domnului, la Sibiu. Aici a lucrat 4 ani fără salariu, fără haine de schimb, dormind numai câteva ore pe noapte, împingând pe şinele de tramvai din oraş un căruţ uriaş cu reviste spre trenurile dimineţii. La Sibiu a asistat la represaliile mitropilitului, care a reuşit să scindeze Oastea Domnului, să impună cenzură revistelor preotului Trifa, să sigileze tipografia Oastei… Aici a asistat şi la moartea lui Trifa, predicatorul ce-a declanşat cea mai mare trezire spirituală în România.

În 1942, poetul este anchetat de poliţie, deoarece publicase, la sfatul lui Richard Wurmbrand o broşură intitulată “Păcatele Evreilor”, scrisă de pastor dar cu numele de Dorz. După 3 zile de audieri, a scăpat fiind luat pe front, unde ajunge până la Cotul Donului, însă datorită bolii de inimă a fost demobilizat. Frontul i-a oferit distincţia “Crucea slujitoruluicredincios”.

Spinii s-au îndesit după 1948, odată cu instalarea la cârma ţării a Partidului Comunist. În anul 1947, comuniştii i-au interzis să mai scrie, deoarece era un “mistic retrograd”. Metaforic, a devenit o “harfă spânzurată de streaşina închisorii”. De Anul Nou, 1948, a ajuns după gratii. Iarăşi foame, iarăşi frig. Şi multă, multă bătaie. Cu pulanul de cauciuc peste mâini, peste ceafă, peste cap. Lovit cu cismele în rinichi. În ianuarie ’48 a fost scos în curte, la execuţie. Cu pistolul în ceafă, şi-a văzut sfârşitul. Însă Mântuitorul nu l-a chemat. Pentru că mai avea de înruntat şi alţi spini. Mulţi.

Începând din 1948 şi până în 1989, cel mai renumit poet al creştinilor din România, a fost continuu în vizorul comuniştilor. Cu scurte pauze, a făcut 17 ani de închisoare! Calvarul lui Traian Dorz înseamnă penitenciarele de la Oradea, Gherla, Ghencea, Caransebeş, Satu Mare, anchete în beciurile Securităţii din Beiuş, Deva, Oradea, Cluj Napoca, muncă silnică în coloniile din Popeşti-Leordeni, Priprava-Gring sau domiciliu forţat în localitatea Dropia, în Bărăganul ialomiţean. „Celula mea era cât un mormânt. Când stăteam în picioare, ajungeam cu capul în tavan, când stăteam pe priciul meu de o scândură, capul îmi ajungea în perete, picioarele la uşă”, povesteşte fostul deţinut pentru propagandă religioasă.

În 1959 i-au confiscat din nou hainele, manucrisele, cărţile. „Toată sărăcia” pe care o deţinea. Apoi casa, şi în urmă grădina! În Joia Patimilor a acelui an, în beciul Securităţii din Cluj Napoca, l-a vizitat iarăşi moartea. Dar Hristos a spus iarăşi: Nu! Pe 18 noiembrie ’59 a fost condamnat la 24 de ani de muncă silnică! Dar Decretul de amnistie din 1964, l-a scos din nou de sub lanţuri.

Din 1964 până în 1976, Traian Dorz a compus şi a scris de mână ori la maşină, peste 80 de lucrări ariginale: poezii, povestiri, meditaţii religioase precum şi trei volume de memorii. Ce prolific! Poetul lucra ziua la colectiva Beiuşului (10 ani, începând cu 1964, a avut interdicţie de a lucra altceva decât la sapă!), cu mama şi soţia sa, şi noaptea, deşi rupt de oboseală, scria poezii cu lanterna sub plapumă şi cu miliţia de pază la ferestre! Până în 1977 nu a mai reuşit să publice nimic, deoarece toate editurile îl refuzau politicos. În acest an i-ai fost confiscate toate manuscrisele!

La 60 de ani, a fost angajat funcţionar 3 la Protopopiatul Beiuşului, timp de 5 ani. Apoi s-a îmbolnăvit grav din nou, de tromboflebită. Picioarele au început să nu-l mai ţină. A renunţat a serviciu. Nu putea beneficia nici de pensie, nici de ajutor social, deoarece lucrase numai 5 ani, jumătate din timpul cerut de lege. Restul anilor i-a petrecut pe front şi militărie (7 ani), în închisori (17) şi interdicţie (10).

În 1981, în urma unor reclamaţii ale fraţilor, Traian Dorz este percheziţionat din nou de securitate. Dar, sărăcia lucie, lipsa alimentelor şi a focului în mijlocul iernii, au făcut ca cei doi ofiţeri să plece scrâşnind printre dinşi: „pârâtori mincinoşi şi neruşinaţi”.

În 1982, poetul a fost arestat din nou. Securitatea nu i-a lăsat nci măcar băţul de sprijin, punându-l să meargă ţinându-se de pereţi. Motivul condamnării la doi ani de puşcărie? Îi apăruse o carte în străinătate! Şi asta fără intervenţia lui. PE 23 noiembrie Dumnezeu i-a descoperit prin vedenie că înainte de 1 1ianuarie va fi acasă! Şi, pe 7 ianuarie a fost eliberat! Acasă, a aflat că instanţa de judecată ceruse Episcopiei ş iProtopopiatului Beiuş ca T. Dorz să efectueze cei doi ani de pedeapsă la locul de muncă. Dar Protopopiatul a refuzat! Mai mult, i-a desfiinţat postul!

În 1984, Traian Dorz şi-a terminat de scris autobiografia. Cinci ani mai târziu, Domnul l-a scăpat de spini pentru todeauna, chemându-l acasă (20 iunie 1989). La înmormântarea sa a avut cea mai mare evanghelizare pe care a reuşit s-o facă vreodată: peste 10.000 de persoane. Cortegiul funerar a avut 2-3 km. Securitatea a fost în alertă maximă.

Timp de 6 decenii, psalmistul românilor, a fost unul dintre cei mai buni misionari ai oastei Domnului. Misionar neobosit, scriitor prolific, T. Dorz a scris eseuri religioase, meditaţii creştine, povestiri pentru copiii de toate vârstele, proverbe (cca 7000, din folclorul românesc sau străin), şi circa 5000 de poezii! Peste 1000 din poeziile sale au devenit imnuri creştine!

Bătrânul ce alerga cu bicicleta la biserici a cules toată viaţa spini şi i-a transformat în trandafiri. N-a făcut niciodată compromis. A refuzat constant îndemnurile Securităţii de a scrie poeyii istorice, patriotice, sociale, revoluţionare... Ar fi putut câştiga enorm, dar a preferat să rămână suflet din sufletul săracilor.

Traian Dorz nu s-a speriat niciodată de chinurile închisorii, nici de cele comuniste. Chiar dacă în temniţă n-a avut creion şi hârtie, poetul din Apuseni a scris 200 de poezii. În minte! A cântat, a predicat, a recitat psalmi, a mângâiat, încurajat, a „tăiat spini” şi a condus deţinuţii la o viaţă cu Hristos.

Închis în celule întunecate, reci, pline de apă, bătut, înfometat, îngheţat, înghesuit, Traian Dorz a binecuvântat. „Poeziile sale nu blesteamă, nu lovesc, ci cheamă la o viaţă nouă”, scria poetul Ioan Alexandru. „Am o aleasă preţuire pentru fratele Traian Dorz şi poeziile sale – pline de înflăcărata dragoste a lui Dumnezeu”, scria Dumitru Stăniloaie, cel mai important teolog ortodox român din secolul XX. Versurile sale, „în naivitatea lor divină..., izvorăsc din verbul stelar şi celest”, scrie Nichita Stănescu.

Mi-e dor, tare dor, de fraţi ca Traian Dorz. De poeţi care să scrie poezie creştină. Bună. „Căci poezia e sângele unui popor, care curge subteran prin veacuri şi-l face nepieritor”, concluziona Marin Preda. Mi-e dor de fraţi care să compună cântări lui Hristos. Fermecătoare. Mi-e dor de fraţi care pot suferi cu bucurie spinii ocării, ai trădării, ai pocinţei. Dar şi de cei care vor primi cununi de slavă.

„Fără luptă, nu-i cunună, veşnică şi bună

căci cunun, fără luptă, este o minciună/

şi cununa fără luptă, grabnic vestejeşte -/

numai cea cu răni plătită, veşnic străluceşte”

(T. Dorz)

De la poetul Traian Dorz, eu Nicolae Geantă, am învăţat că-s buni şi spinii.

Căci, dacă în pluş adormi, cu spinii eşti tot timpul treaz!

“…dar orişicare-ar fi cuptorul

şi-n orice flăcări să mă-ncing

nimic nu-mi frângă-ncredinţarea

că am să-nving,

că am să-nving…”

(T. Dorz)

Mică poveste a poetului Vasile Militaru

Poetul şi fabulistul Vasile Militaru, devenit celebru în România interbelică, s-a născut la 19 septembrie 1885, în localitatea Dobreni, Giurgiu. Autorul descrie mediul social în care s-a născut recunoscând cu modestie sorgintea ţărănească: “M-am născut într-un bordei/ Învelit în paie…/ Doinitor mi-a fost un tei,/ Leagăn - o copaie...”.

Deşi o lungă perioadă de timp numele său a fost aruncat, în mod abuziv, în temniţa uitării, creaţia sa poetică şi religioasă a rămas mereu vie în memoria poporului român, în special în memoria generaţiilor vârstnice.

Deşi iubitor de carte, nu reuşeşte să absolve decât patru clase primare, familia neavând posibilităţi să-l întreţină la studii. Devine un autodidact perseverent. A sorbit învăţătura creştină din gura mamei sale şi de la preotul din sat, moştenind o credinţă puternică, pe care şi-a întărit-o prin lecturi biblice procurate din biblioteci bucureştene. De copil, Vasile M. scrie cu pasiune versuri. Apoi continuă să studieze prin bibliotecile bucureştene şi frecventează, cursuri de literatură, filozofie şi istorie, în cadrul Universităţii din Bucureşti, fără să se înscrie şi la examene (student voluntar). Participă la numeroase reuniuni culturale, la cenacluri, unde îi întâlneşte pe marii scriitori ai vremii: Al.Vlahuţă, Barbu Delavrancea, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu.

În 1919 debutează şi editorial cu volumul de versuri lirice şi pasteluri “Stropi de rouă”, intrând în marea poezie românească. În perioada interbelică, V. Militaru devine cel mai viguros vlăstar al “brazdei româneşti”, publicând peste 20 volume şi o serie de fabule. Acestea din urmă abordează teme sociale şi morale, care privesc viaţa societăţii moderne şi contemporane, multe dintre ele potrivindu-se perfect şi cu evenimentele din zilele noastre:

“Treci cărbunele prin aur măcinat şi nu vei spune / Că, din aur, strălucire n-a rămas şi pe cărbune...

Ai sub ochi o carte bună?; strângi în Sufletu-ţi tezaur, / Căci, sorbind lumina cărţii, treci cărbunele prin aur!”

Preocuparea religioasă rămâne constantă în poezia sa. În 1933 publică “Psaltirea” în versuri, pentru care a primit premiul Academiei Române. Cea mai importantă operă a sa rămâne însă “Divina Zidire”, o monumentală “Sinteză Biblică în versuri”, însoţită de 95 ilustraţii ale artistului Gustav Dore, volum la care a lucrat peste 25 ani (1926-1955), dar care a rămas în manuscris. Autorul n-a trăit bucuria editării ei, deoarece “zidirea” stalinistă i-a îngrădit libertatea de a tipări o asemenea carte religioasă.

Din 1933 se alătură mişcării legionare căreia îi dedică mai multe poezii, sub pseudonimul Radu Barda.

După 1944, opera lui V. Militaru a fost interzisă în toate instituţiile statului “democrat popular”. Toate cărţile lui au fost scoase din biblioteci şi şcoli. Cine mai păstra în casă o carte de V. Militaru risca chiar arestarea. La una dintre percheziţiile din casa scriitorului, operele şi manuscrisele găsite i-au fost arse în faţa soţiei disperate de grozăviile impuse de Securitate.

Câţiva ani din regimul stalinist, poetul a reuşit să scape de arestările successive. Însă la un moment dat i se cere să-și folosească talentul literar în slujba comunismului. Refuzul său este categoric: „În poeziile mele, niciodată nu va rima poporul cu tractorul”. Ca urmare a acestui refuz, datorită trecutului său legionar și a operei sale religioase, este arestat la 8 ianuarie 1959. Detenția o face la Piteşti unde va fi torturat crunt în ciuda faptului că la data arestării avea 74 de ani. De la Piteşti este transferat la închisoarea din Craiova, unde se va judeca şi procesul său. Sentinţa a fost dată la 20 iunie 1959 când Tribunalul Militar din Craiova l-a condamnat la 20 de ani de temniţă grea pentru „crimă de uneltire contra orânduirii sociale”; la 12 ani de închisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise; la 10 ani de degradare civilă, confiscarea totală a averii personale, plus obligaţia de a plăti 1000 lei cheltuieli de judecată! Bătrânul Vasile Militaru în vârstă de 74 ani a primit o condamnare de 32 ani, urmând să iasă din închisoare la vârsta de 106 ani.

Considerat “deţinut deosebit de periculos”, a fost izolat în celula-infirmerie din Ocnele Mari, Vâlcea. Bolnav şi fără medicamente, Vasile Militaru n-a mai rezistat decât 18 zile. Marele scriitor Vasile Militaru a murit în ziua de 8 iulie 1959 ca un martir pe altarul sfânt al poeziei şi al credinţei strămoşeşti. A fost îngropat de doi deţinuţi sub un măr, în curtea Penitenciarului Ocnele Mari, apoi după 9 ani, transferat de soţia sa în cimitirul Bellu din Bucureşti.

Luigi Miţoi, din ringul de box în tranşeul bisericii - Nicolae.Geantă

Luigi Miţoi - Biserica Logos Ploieşti

Dacă vrei să înveţi luptă, urmăreşte-l atent pe Luigi Miţoi. Nu luptă cu succes în K1, nu mai practică demult boxul, şi nu e nici măcar antrenor de greco-romane. Însă, acest prodigios păstor, e torenţial prezent, e mereu angajat într-o virilă ofensivă: spirituală, morală, intelectuală... Se luptă cu răul nativ, cu secularismul, cu starea de apatie a bisericii, cu gladiatorii maleficului. Dă cu ei de podea, îi răpune.

Ca mulţi dintre valorile mioritice, pastorul Miţoi s-a născut undeva la ţară, într-un loc neînsemnat, mic, în Giurgiu. „Oamenii mari se nasc la case mici”, spune Nicolae Iorga. Lucrul ăsta L-a confirmat chiar Hristos Isus. Abandonat de ambii părinţi de la 6 ani, a copilărit lângă bunici. Simplii şi smeriţi, bătrânii s-au străduit să acopere golurile din viaţa copilului ce simţea nevoie de protecţie, de ajutor, de-o mână caldă, într-o junglă umană în care numai prădătorii o duc bine. La 16 ani, viaţa de dur l-a împins spre o lume a boxului. A crezut că boxul e modalitatea de luptă prin care oamenii pot să învingă, să devină celebrii. S-a antrenat cu maximă seriozitate, crezând că va birui lumea. Dar, cinci ani mai târziu, Dumnezeu l-a atins pe coarda sensibilă. Prăbuşit, falimentar, a înţeles că puterea şi succesul nu stau în lupta cu... oamenii. Şi a trecut în apărarea, în instruirea lor.

Predicator renumit, pastorul Betaniei din Chicago, e tipul de om care atunci când citeşte ansambluri scripturale face hermeneutică de succes. Alert, citadin, de o politeţe sportivă neafectată, fără fasoane retorice, fără cultul gesticulaţiei statuare, Luigi Miţoi are agilitatea imprevizibilă a soldatului cristic: atacă în timp ce se apără. Faţă de alţii ce se îndeletnicesc cu teologia, e un (fel de) boxer între legume. Fără abuz de sobrietate, în demonstraţiile sale, taie ades „maioneza catehismului”, pentru a ne ajuta să găsim „normalul”, graţia divină. Nimbul angelic al fratelui Luigi, afabilitatea lui incantorie, e presărată cu reflecţii subtile şi de tot felul de aluzii sapienţale. Instrumentarul său include imediatul, dând la o parte „crasa banalitate” a vieţii şi înlocuind-o cu intimitatea supremă a spiritului.

Preferă să fie coleric, decât plicticos. De fapt, nu ştie să ajungă la rutină. Oratoria lui nu poate fi decât seducătoare. Mărunt şi aţos, mobil şi rapid, elegant şi tonifiant, când predică, Luigi Miţoi nu pierde niciodată contactul cu solul: construieşte logic (aici), sunete celeste. E pe înţelesul tuturor. Judecata sa este senină. Şi asta, în ciuda copilăriei agitate, marcate de lipsuri, de comunism, de nesiguranţă.

Pastorul Miţoi tratează ideile ca pe vietăţi: le înfruntă curajos sau le invocă tandru. La el, dogmele religioase nu sunt un schematism steril, ci adevăruri eliberatoare. Învaţă auditoriul cum să preţuiască prietenii şi cum să-şi salute vrăjmaşii, cum să-şi ajute potrivnicii şi cum să tacă un nevinovat, cum se menţine o juruinţă, cum se primeşte o înfrângere. Dar şi cum se trece sub tăcere o victorie. Iar ideile, împreună, toate, converg spre o singură ţintă: cerul lui Isus Hristos. Adică, acasă pentru creştini...

Predicatorul Miţoi atrage totdeauna atenţia prin mintea sa clară. Este capabil să prezinte argumente cu o precizie militărească. Şi, să conducă la concluzii a căror logică este zdrobitoare. E analitic, pragmatic, serios, chibzuit. Are o intensitate care se construieşte continuu. Are predici bine gândite, muncite. Se simte bine atunci când apelează la o bază de date foarte solidă. E-o enciclopedie ambulantă. Face parte din tipul „prezentatorilor albaştrii” – cum l-ar numi Ron Hoff. E raţional, e intelectualizat. Dar şi creativ, instinctiv. Spre finalul mesajelor, începe să se schimbe, partea dură se îmblânzeşte. Provoacă lacrimile. Lacrimi ce aduc deciziile schimbării, pocăinţei.



Luigi Miţoi & Nicolae Geantă

Îmi place omul Luigi Miţoi. Am avut ocazia să comunicăm. Pot să spun că alături de el, ai un sentiment de siguranţă: morală, intelectuală... Are darul de-a aduce cu sine o garanţie de civilizaţie sfântă. Îmi place pentru că e tot timpul necontaminat de frazeologie bisericească (limbaj liturgic, limbă de lemn), de aplomb carnavalesc, de suficienţă. Nu s-a lăsat sedus de nici un partizanat. A rămas „imperturbabil fără placiditate, tonifiant fără exaltare” – cum l-ar numi Andrei Pleşu. E mereu la locul lui, şi totuşi nu-i mereu în acelaşi loc.

M-a cucerit fratele Luigi Miţoi. Prin fineţea sa analitică, prin delicateţe, prin dedicarea în slujba de păstor, ca slujitor al Regelui Isus, un inimitabil care ia lucrurile în serios. În preajma sa nu e îngăduită superficialitatea. Nici improvizaţiile. Nici eschivările. Nici falsul. Dar, nici luptele pierdute!

Închei, citându-l: „Fiecare din noi suntem implicaţi în meciul vieţii, care se joacă pe stadioanele lumii, zi de zi. Fluierul final va pecetlui pentru totdeauna victoria sau înfrângerea fiecăruia. Depinde de antrenor. Alege-L pe Isus Hristos”. Luigi Miţoi l-a ales. Şi, a ajuns din ringul de box, în tranşele bisericii. Acolo, orice lumânare aprinsă de el, face explozie!

Vladimir Pustan, crucile sale şi spicele de grâu

"Şi-a făcut cruce! A vorbit elogios despre Fecioara Maria! A îngenunchiat într-o biserică catolică! Nu ne lasă să ne pocăim"!!! Sunt lamentaţiile (prea multe) unor "fraţi" ce-au înroşit în ultimele zile Netul, împotriva pastorului Pustan.

"Doamne, păcat de moarte a făcut"!, strigă "sfinţii" ce văd doar un semn. Dar că şi-a luat crucea în spinare zi de zi? De ani întregi. Dar că a predicat crucea înfruntând răcoarea bisericilor din România? Dar că a îngenuncheat în casele de cultură construite de atei pentru spălarea de creier a poporului? Dar că a îndreptat mii de persoane cu faţa spre Crucea Mântuitorului? N-au mai văzut...

Nu scriu să-l apăr pe fratele Vladimir, nu că nu vreau, ci că nu pot. Apărarea sa e Cerul. Nu scriu numai că mi-e prieten, ci, am scris, că m-a durut răutatea creştinilor, revărsată virtual. A binecuvântătorilor din biserici, care odată ieşiţi afară sunt gata să dea anateme! M-a durut că nu în slujitori, nu în Vladimir Pustan lovesc certăreţii, cârcotaşii. Ci în Cruce, şi-n Cel răstignit pe ea. M-a durut că am ajuns ca fariseii, care îl certau pe Hristos pentru că ucenicii au mâncat grâne în ziua de sabat ! Nu spicele erau problema, nu Legea, nu interesul Lui Dumnezeu, ci răutatea din inima lor. De când aşteptau să răbufnească...

Ce-am înţeles eu din "părerile teologice" ale fraţilor mei, e că Vladimir Pustan are acum două cruci. Dar nu una ecumenică şi alta penticostală. Ci una a sa, (personală), şi alta făcută de fraţi. Căci, vorba lui Emanuel Conţac: "Vladimir şi-a făcut o cruce (discret), însă o cruce zdravănă, de esenţă tare, s-o simtă bine, îi facem noi, fraţii lui". Majoritatea iluştrii anonimi, dar gata şi azi să răstignească...

În situaţia de faţă, am mai înţeles de ce David a spus că e mai de preferat "să cazi în mâinile Domnului decât în mâinile fraţilor"! Căci unii, după ce trec "râul iertării", taie puntea pentru cei ce vin din urmă!

Simfonia Holocaustului - de Nicolae.Geantă

Puţini ştiu că-i scrisă de-un român. Român, evreu mesianic, pocăit! C-o poveste a vieţii, uluitoare.

S-a născut în Transilvania. La Cristuru Secuiesc, 14 iulie 1932 (de ziua Franţei). La 4 ani, s-a piedut într-o pădure. Găsit de nişte ţigani şi dus în tabăra lor, băieţelul a văzut pentru prima dată o "cutiuţă ce face muzică". A fost fascinat de ea. A început să studieze vioara la 10 ani, iar la 12 ani a primit o bursă de studii la Budapesta. La 11 ani deja compunea muzică. A fost vârsta la care a început să frecventeze emisiunile Radio Bucureşti.

La 13 ani, el şi familia au fost duşi cu trenurile la muncă, la... Auschwitz. "Arbeit macht frei". După debarcare, mama şi sora sa au fost chemate la "duşuri". Le-a aşteptat câteva seri. Nu s-au mai întors. Băiatul a fost obligat să lucreze la Sonderkommendor, unde transporta morţii spre ... ardere, la crematoriu.

A fost mutat în Franţa, la Natzweiller. Într-o dimineaţă geroasă de februarie, gardienii au văzut la raport că lipseşte un prizioner. Era tatăl său. L-au adus târâş, în şuturi, din baracă. Aluenca pe gheaţă. Ningea. L-au bătut crunt. "Să iasă în faţă feciorul victimei, să vadă pedeapsa", au strigat bestiile SS. Apoi, l-au ucis în faţa sa! Înainte să moară, tatăl să a început să citeye Psalmul 22: "Eli, Eli, Lama azavtanu?". Apoi şi-a rotit privirea spre prunc şi a strigat: "Sh'ma Yisrael, Adonai elohenu. Adonai echad (Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul domn)". "Să asculţi de Dumnezeu, fiule!", a murmurat stingându-se ca fulgii reci ce cădeau pe faţa cu lacrimi.

Tânărul a început să-L urască pe Dumnezeu. I-a strigat: "Ce Dumnezeu eşti Tu? Nu eşti cinstit. Mi-ai luat sora, mama, tatăl. De ce? Am pierdut casa. Tot. Te urăăăăsccc!"

A fost mutat la Dachau. Într-o zi, nazişti au venit beţi la baraca lui : "Vrem să ne distrăm, şi să ascultăm o muzică bună, la vioară. Cine cântă aici? V-a fi răsplătit cu mâncare pe cinste". Slăbit, mort de foame, băiatul a plecat cu încă doi deţinuţi. Primul, de 43 de ani a luat vioara. A cântat. Nemţilor nu le-a plăcut, aşa că au scos pistolul. I-au zburat creierii. Când cel de-al doilea prizioner a luat vioara în mâna, a scăpat-o jos de frică. În secunda următoare gloanţele l-au răpus. SS-işti i-au dat vioara băiatului de 14 ani. "Cântă!". Mâinile,
picioarele, inima, toate tremurau. S-a uitat în sus, şi s-a rugat: "Adonai, Doamne Dumnezeul tatălui meu! Dacă Tu exişti cu adevărat, te rog, arată-mi acum!". A coborât o putere în el. A luat vioara şi a cântat cum n-o mai făcuse niciodată. Nemţii au fost încântaţi. I-au dat mâncare pe săturate!

Peste exact două săptămâni, când se soldaţii eliberatori erau la câţiva km de lagăr, SS-işti au scos în curte toţi deţinuţii. I-au pus la zid şi au ridicat mitralierele. Băiatul, a ridicat ochii spre cer şi a zis: "Adonai, Dumnezeule, dacă intervii şi de data asta, îşi promit că-ţi voi sluji toată viaţa mea!". Au căzut seceraţi. Prin el, au trecut două gloanţe. Eliberatorii l-au găsit muribund. Transportat la spital, două săptămâni a fost îngrijit de-o fată Shari. O supravieţuitoare a lagărului, care mai târziu i-a devenit soţie.

În anul 1950 a emigrat în USA. Apoi, a studiat atât la Universitatea din Salzburg (Mozarteum) cât şi la Case Western Reserve Ohio, cu renumitul profesor Josef Gingold. A devenit unul dintre cei mai cunoscuţi violonişti ai lumii. A compus 200 de piese, dintre care cea mai renumită e "Simfonia Holocaustului" (17 minute), pentru care în anul 1994 a primit premiu Pulitzer.

Despre cine e vorba în această poveste? Despre nimeni altul decât Shony Alex Braun. Român, evreu, creştin, supravieţuitor al Holocaustului. Plecat din Los Angeles, definitiv, la 4 octombrie 2002. Acasă. La Tatăl din ceruri. E unul din sfinţii care-a învins în lupta cu inerţia. Binecuvântată fie-i memoria!

Nicolae.Geantă

C.H. Spurgeon, slujitor epuizabil slujind inepuizabil

Charles Haddon Spurgeon (1834-1892), renumitul predicator din Londra secolului XIX, cunoscut ca prințul predicatorilor, nu stătea numai la birou sau în bibliotecă (avea peste 10.000 volume personale), întocmind subiecte de predică. Fostul avocat ce aduna în Tabernaco peste 11.000 de oameni la predicile sale, a lucrat din greu. Continuu. Sintagma lui era: "mai bine să sfârșesc epizat decât ruginit"!

Spurgeon a început să predice la vârsta de 18 ani, la Waterbeach. Într-o biserică cu numai 40 de membri. Curând ea a crescut la 100, fără să punem la socoteala numerosii oaspeți. "Mâine voi împlini 18 ani și sper ca Duminică să predic pentru a 188-a oară de când am început lucrarea de predicare acum un an și jumatate", scria Spurgeon. Până la vârsta de 20 de ani, Spurgeon deja predicase de 500 ori.

John Eliff, spune despre activitatea săptămânală a lui Spurgeon următoarele: “predica în fiecare saptamâna de mai multe ori (adesea si de 10 ori), se ocupa de instruirea pastorilor de la seminarul teologic, scria mai multe sute de scrisori ("sunt cufundat pâna la gât în scrisori"), conducea întâlnirea saptămânală a prezbiterilor bisericii, conducea întâlnirea obisnuită de rugăciune, consilia numeroase persoane proaspăt credincioase pregătindu-i pentru botez (în medie, în permanență avea circa 30 de persoane la cateheză), citea volume întregi din scrierile teologilor puritani, edita atât versiunea scrisă a predicilor sale cât și revista “Sabia și Mistria”, scria câteva capitole la una dintre cele peste 150 de cărți ale sale, lua poziție hotarâtă împotriva unor erezii, oficia înmormântarea câtorva membri ai bisericii, se ocupa ca mulții săi oaspeți să fie bine primiți, și vizita copiii de la orfelinatul înființat de biserica locală”.

De altfel, Prințul Predicatorilor a scris că "un om nu poate fi leneș și în acelasi timp să fie în compania plăcută a lui Hristos. Hristos merge de fel repede, și pentru ca ai lui să poată să Îi vorbească, trebuie ca și ei să țină pasul cu El, altfel în curând Îi vor pierde prezența".
În lucrările sale, cel ce a scris proverbele lui Ion Plugarul mărturisea: "Păcatul de a nu face nimic este aproape cel mai mare dintre toate păcatele, pentru că este prezent în majoritatea oamenilor… Oribila lene! Doamne, eliberează-ne de acest păcat!"

Spurgeon ne sfătuiește ca în slujba noastră dedicată Domnului, să nu ne neglijăm familia! El scrie: “Este adevarat, orice pastor și lucrător creștin dedicate, trebuie să acorde atenție acestui lucru. Dar, la fiecare lider creștin care muncește prea mult, există mult prea multe alte persoane care fac extrem de puțin”. El a crezut și s-a ghidat după dictonul lui Adam Clark: "Ucide-te prin muncă, apoi roagă-te să fii viu din nou".

"Dacă aș avea un mesaj pe care să vi-l trimit de pe patul meu de suferință, ar fi acesta: dacă vreți să nu fiți plini de regrete când veti fi nevoiți să ajungeți ca mine, lucrați asiduu cât vă stă în putere să faceți acest lucru. Dacă doriți să faceți ca un pat de suferință să fie pe cât de moale este posibil, nu îl împachetați cu gânduri jelitoare că ați pierdut timpul pe care l-ați avut la dispoziție la vremea când erati sănătosi și în putere. Oamenii mi-au spus cu ani în urmă, “Tu vei ajunge să te distrugi predicând de 10 ori pe săptămână” si așa mai departe. Da, este adevărat că așa s-a întâmplat, dar sunt bucuros de asta. Aș face din nou același lucru, dacă ar fi s-o iau de la capăt. Dacă aș avea 50 de trupuri fizice, m-aș bucura sa le distrug pe toate ca urmare a slujirii Domnului meu Isus Hristos. Voi, tinerilor, care sunteti puternici, copleșiti-l și învingeți-l pe cel rău lucrând pentru Domnul câtă vreme puteti. Nu veti regreta niciodată că ați făcut tot ce v-a stat în putință pentru binecuvântatul nostru Domn și Stapân. Adunati cât mai mult in fiecare zi și nu amânați nici o lucrare pentru mâine. Orice găsește mâna ta să facă, fă lucrul cu toată plăcerea ta".

Înțelegem de ce Spurgeon a avut succes?

John Stott, a plecat Acasă

Săptămâna trecută (27 iulie), a trecut în veșnicie, unul dintre cei mai mari evangheliști ai lumii, John Stott (90 de ani). Pastor, teolog, profesor, autor a 50 de volume, între care și Basic Christianity [Esentialul crestinismului], Stott a mai fost implicat la Crusaders, InterVarsity Christian Fellowship, Asociația Medicilor Crestini, Institutul Londonez pentru Creștinismul Contemporan etc. Principala instituție care este rezultatul viziunii lui John Stott și pentru care el este cel mai cunoscut în lume este Langham Partnership International, fundație creată în 1974 pentru a sustine studii teologice postuniversitare pentru cei din tarile mai puțin privilegiate ale lumii.

*(pentru a citi mai multe elogii la adresa marelui evanghelist anglican dați click AICI pe blogul lui Dănuț Mânăstireanu, unul dintre românii prieten cu Stott!

Florin Ianovici, stâncă între moluşte

Când vorbeşte, Florin Ianovici te îndulceşte. Pentru că în cuvintele sale fiecare frază-i un picur de miere. Când predică, simţi o peltea pe buze. Te vitaminizează complet. Chiar şi când tace te zahariseşte. Pentru că zâmbetul său e ca o dulceaţă aromată cu miros de gutui.
Când se roagă, de cele mai multe ori Florin Ianovici plânge. Nu cu lacrimile unui predicator care taie ceapă, nici ale unui hollywoodian cu carismă, ci cu lacrimi asemănătoare Regelui căruia îi slujeşte. Plânsul său e ca o terapie. O cale de-a trimite un mesaj lui însuşi - în primul rând, şi apoi nouă. Un mesaj care nu mai are nevoie de cuvinte. Plânsul ajută să înţelegem viaţa. Şi uneori, şi ce e dincolo de ea. Feriţi-vă de înţelepciunea care nu plânge!
Când predică, despică firul în patru. Cauterizează răni. Taie în viu păcatul. Oferă soluţii. Aduce bucurie. Revigorare. Speranţă. Readuce credinţa piedută. Dacă „vindecările hypocratice” erau exprimate în aforisme, vindecările lui Florin Ianovici sunt generate de limba crucii. E creozotat biblic. E deschizător de interogaţii, ridică temperatura în dezbaterile sale, apoi oferă pilule de însănătoşire. Predicile lui se-ncheie cu ochi schimbaţi. Lacrimi. Nu e ruşine să-ţi laşi emoţiile să vorbească.
Discuţiile prieteneşti cu Florin Ianovici au şi umor. Umorul nu ucide, ci vindecă. Catrenele lui Florin sunt versuri cât o catedrală...
Ce-l face aşa de diferit pe păstorul bucureştean? Care e secretul reuşitei celui ce conduce biserica „Betel” din Crângaşi? Cum a ajuns o sintagmă naţională - pentru că aproape orice evanghelic român i-a auzit măcar odată expunerile despre Cerul Lui Isus? Vrem să-nvăţăm de la el!
Florin Ianovici este păstorul experienţelor. Ilustraţiile sale nu sunt citite, nici visate, ci trăite. Sunt studii biblice simţite pe pielea lui. Fiecare literă i-a atins inima. A fost abandonat de părinţi în ziua când s-a-ntâlnit cu Dumnezeu, mai târziu a rămas fără acoperiş deasupra capului chiar în ziua căsătoriei! A acceptat servicii prost plătite ca să-şi continue cariera ( a fost un student eminent), i-a murit o fetiţă (de fapt copilul acum e acasă) când era foarte tânăr, a ieşit nevătămat dintr-o maşină torsionată (într-o zi când mergea în misiune), a scăpat dintr-un avion care luase foc (era cu ambele sale fete!), a văzut cu ochii minunile Domnului, ultima fiind zilele trecute la operaţia Karinei. Exemplele „luptelor” sale ar fi... multe. Florin Ianovici este fascinant prin spectacolul acestor replici. Histonismul său care îl salvează fiind dat totdeauna de prezenţa divină. Unde alţii au eşuat, Florin se ridică. E ca o „stâncă între moluşte”!
Pastor, avocat, profesor (trei licenţe), directorul fundaţiei „Viaţă şi Lumină” (plasament care asigură asistenţă socială şi consiliere pentru copiii aflaţi în dificultate), vicepreşedinte al Fundaţiei „Cireşarii” (unde alături de Vladimir Pustan formează cel mai renumit duet creştin din România), predicator de „trafic greu”, retor creştin (e printre puţinii creştini români - dacă nu singurul, care a aplicat Retorica din Drept în Teologie), scriitor bun, om de cultură şi de cult, Florin Ianovici e genul de păstor pe care şi l-ar dori orice biserică, orice comunitate. Însă e numai unul. Nu se clonează!
De când îl cunosc, l-am iubit pe păstorul Florin Ianovici. Mă încântă. Puterea exemplului său galvanizează. Face parte dintre oamenii mari care au dragoste pentru popor. Fiindcă ştie ce e suferinţa, ajută nevoiaşii. Pentru că a mâncat o pâine amară, azi conduce o fundaţie care ajută oamenii străzii. Mai mult, la Betel unde păstoreşte, duminica dimineaţa, săracii Bucureştiului, după ce-şi hrănesc sufletele cu liturghie, intră în clădirea veche devenită cantină, pentru a primi mâncare caldă! Câţi pastori ştiţi că fac aşa?
Să ne trăieşti frate Florin Ianovici! Ne eşti atât de necesar. Eşti sângele care revitalizază trupul Miresei obosite. Eşti insulina de care are nevoie societatea noastră. Şi Biserica...
Pentru că azi e ziua-ţi de naştere, eu, Nicolae Geantă şi Cireşarii, nu îţi urăm numai „La Mulţi Ani!”, ci „Veşnic să trăieşti, împărate!”. Iar dacă la nunta ta, ţi-au cântat numai păsărelele din pomi, să nu fi trist, într-o zi - la Nunta Lui Isus, îţi vor cânta îngerii! Hainele să-ţi fie albe, în orice vreme, şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap (Eclesiastul 9:8)! Amin!

Richard Wurmbrand, martirul viu al închisorilor Cortinei de Fier - de Nicolae Geantă

Pe 24 martie s-au împlinit 102 ani de la naşterea celui mai tradus român al tuturor timpurilor (în peste 80 de limbi), scriitor atât de cunoscut pe mapamond dar evitat în România culturală, pentru greşeala de a fi pastor protestant şi nu preot ortodox.

După ce a reuşit să încălzească inimile fraţilor din propia-i ţară, a plecat să vorbească planetei despre bezna din spatele gratiilor, din „subterana” unde Dumnezeu l-a şlefuit, ajutându-l să-şi iubească şi convertească torţionarii. Considerat de Kremlin cel mai mare duşman al comunismului, singurul român care s-a clasat vreodată în topul primelelor 70 de personalităţi ale lumii, a creat naţiunea în dimensiunea curajului. „Martirul viu” şi-a oferit bucăţica de pâine săptămânală colegilor suferinzi din celulă, a renunţat la medicamentele sale pentru tinerii bolnavi din puşcărie (după modelul în care „sfântul închisorilor” - Valeriu Gafencu, a procedat cu el), a declarat întotdeauna la anchete (sub tortură!) numai nume scrise pe crucile cimitirelor, a introdus în spatele Cortinei de Fier literatură religioasă, alimente şi îmbrăcăminte, a tipărit şi înmânat Biblii soldaţilor atei ai Armatei Roşii care invadaseră în România postbelică...

Vladimir Pustan, maratonist printre pietoni - de Nicolae Geantă

Ca să scri despre Vladimir Pustan, mai întâi trebuie să-ţi fâlfâie îngerii. Pentru că peniţa, tastele sau cuvintele sunt insuficiente. Ele trebuie să exprime pur şi simplu viaţă. Dar o viaţă trăită numai pe culmi. Şi între flori şi spini.

Vladimir Pustan este unul din păstorii momentului în România. Şi nu numai pe aici. Simpla prezenţă a sa pune în mişcare fluvii imense de tineri. Ori păduri de bătrâni, verzi, plini de suc şi cu sânge de sfinţi. Frate cu toţi fraţii, păstorul din Beiuş umple la refuz nu numai bisericile penticostale, baptiste sau creştine după Evanghelie, ci este iubit mult dincolo de porţile lor, la ortodocşi, catolici ori reformaţi. Unde predică destul de des. Şi foarte bine. E bun orator. Şi bine argumentat. Cuvintele sale sunt picuri de miere. Ecologice pentru suflet. Sunt balsam pentru răniţi. Până şi bisericile îşi scot binecrescutele turle ca să îl salute. Iar auditoriul se-nalţă pe vârful picioarelor să-l îmbrăţişeze, să-i şteargă o lacrimă cu colţul basmalei, ori să-l sărute. Până şi săracii Beninului îl binecuvântă.

Adi Gliga

La 4 ani a fost abandonat de părinţi...

La numai 5 ani a câştigat un concurs de muzică uşoară...

A trăit în orfelinat. Bătut în fiecare zi de cei mai mari cu sârma sau cu lanţul, cu răni ce-i sângerau permanent, aruncat în sus fără să mai fie prins, cu capul zdruncinat de cimentul căminului, a ajuns să-L urască pe Dumnezeu...

La 18 ani a ajuns pe străzi...

A dormit în scările blocului, a umblat iarna în teneşi, a suferit foamea, ura, respingerea...

Lucra zilier, pe unde apuca, dar seara patronii uitau să-i mai plătească. Cine era să-i oblige, era doar un copil al străzii...

Pentru că avea o "voce de aur" şi-a făcut o formaţie rock...

A cântat colinde chiar cu Hruşcă...

Se părea că va ajunge un nou star al muzicii pop-folk...

Dar...

Într-o zi...

L-a întâlnit pe Dumnezeu! Iar viaţa, abia atunci a început... De 10 ani cântă Celui pe care altă dată nu-L înţelegea...

Am slujit împreună, pentru tineri. Modestia lui şochează. Vocea? Nu se poate descrie, nici compara. De 10 ani, aleargă pe străzile României sau ale Europei, cu un singur scop: să-i cânte Domnului, care i-a făcut mult bine!